ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2024

Ședința publică din data de 06 februarie 2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului București, prin Primar General, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. x, apartament nr. x, situat la parterul corpului B, sectorul 2 și obligarea pârâtei să emită o dispoziție pentru a i se restitui în natură imobilul, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din 5 noiembrie 2018, reclamanta a precizat că primul capăt de cerere constituie revendicare imobiliară, iar cel de-al doilea este formulat în temeiul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. A mai precizat că revendicarea imobiliară privește numai apartamentul nr. x, deoarece terenul se află în proprietatea sa, în integralitate.

Prin încheierea pronunțată la 1 aprilie 2019, tribunalul a luat act de poziția reclamantei care a arătat că nu mai susține capătul 2 al cererii de chemare în judecată privind emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului, având în vedere că a fost emisă o dispoziție, pe care a contestat-o, aceasta făcând obiectul dosarului nr. x/2019

București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2574 din data de 18 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1506 din data de 20 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin decizia civilă nr. 312A din data de 24 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinței nr. 2574 din data de 18 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea astfel cum a fost restrânsă și o obligat-o pe pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei apartamentul nr. x situat în București, str. x, Corp B.

Împotriva deciziei civile nr. 312A din data de 24 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Municipiului București, prin Primar General.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă în data de 08 iunie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2.

În motivarea cererii de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este greșită, în principal, prin greșita reevaluare a cauzei în sensul verificării ingerinței cauzate prin admiterea recursului în anulare promovat de Procurorul General împotriva sentinței civile nr. 5006/1998, precum și a modalității concrete și efective prin care pot fi înlăturate în mod complet consecințele încălcării art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 1506 din data de 20 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Astfel, a arătat că, în ceea ce privește existența unui "bun" în patrimoniul reclamantei, deși prin sentința civilă nr. 5006/1998 a fost admisă acțiunea, prin recursul în anulare formulat de Procurorul General, în temeiul art. 330 C. proc. civ. de la 1865, această sentință a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare la prima instanță, pentru ca, apoi, acțiunea să fie respinsă. S-a reținut, în mod corect, faptul că nu s-a dovedit identitatea bunului testat reclamantei cu cel revendicat, fapt care a dus la casarea hotărârilor și reluarea judecății în fața primei instanțe, în vederea completării probatoriului.

Consideră recurenta că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește stabilirea faptului că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru apartamentul nr. x, ce face obiectul prezentului litigiu, așa cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 6665/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 452/2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Având în vedere dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, date prin decizia nr. 1506/2022, instanța de apel avea obligația să identifice dacă ingerința cauzată prin admiterea recursului în anulare poate primi vreun efect în pricina de față și să identifice care este modalitatea concretă și efectivă prin care pot fi înlăturate în mod complet consecințele încălcării art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Acest aspect presupune, mai înainte de toate, stabilirea dreptului de proprietate în favoarea intimatei-reclamante în ceea ce privește apartamentul nr. x, cu atât mai mult cu cât s-a reținut cu putere de lucru judecat că nu deține un astfel de titlu.

Prin decizia nr. 200R/2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire formulată de intimata-reclamantă A. și s-a anulat dispoziția nr. x/2007 doar în parte, adică în ceea ce privește apartamentul nr. x din corp B, din str. x.

Drepturile intimatei-reclamante au fost consființite atât de către administrația locală, cât și de instanțele de judecată, însă cu excepția apartamentului nr. x, pentru care nu s-a dovedit dreptul de proprietate.

Arată că Înalta Curte a arătat că instanța de apel trebuie să aibă în vedere întregul complex factual al pricinii de față, începând cu prima acțiune în revendicare formulată de intimata-reclamantă, ceea ce înseamnă că vor fi avute în vedere toate acțiunile ulterioare, inclusiv administrarea probelor privind dovada dreptului de proprietate.

Susține că pentru a se stabili dacă apartamentul nr. x constituie un "bun" în înțelesul Convenției, trebuie mai întâi stabilit dacă acest bun este sau nu proprietatea intimatei-reclamante.

În fine, recurenta susține aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 550 și urm. C. civ., art. 6 și art. 41 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

În termen legal, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, menținerea, ca temeinică și legală a deciziei recurate, cu consecința obligării recurentei-pârâte să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x, situat în București, str. x, corp B.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raport, s-a reținut că, în opinia raportorului, recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, că recurentul-pârât este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., precum și că partea are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate.

În ceea ce privește criticile formulate, raportorul a reținut că recurentul-pârât a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revenind completului de filtru să aprecieze dacă, în speță, criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau dacă este incidență sancțiunea nulității reglementată de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

Completul de filtru nr. 2, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților în data de 13 noiembrie 2023, nefiind formulat punct de vedere la raport.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Examinând recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General, în raport cu excepția nulității, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază acesta și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Recursul declarat în prezenta cauză cuprinde susțineri care nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., și care nici nu reprezintă critici concrete împotriva raționamentului instanței de apel pe care se sprijină soluția pronunțată în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății are ca obiect revendicarea imobilului situat în București, str. x, situat la parterul corpului B.

În primul ciclu procesual, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea recursului reclamantei, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, prin decizia nr. 1506 din 20 septembrie 2022, a admis calea de atac a părții și a casat decizia civilă nr. 1049A din 30 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a juriprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume a aplicat greșit principiile din cauza Brumărescu și a normei procedurale referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat.

A statuat Înalta Curte că instanța de apel trebuia să aibă în vedere întregul complex factual al pricinii de față, începând cu prima acțiune în revendicare formulată de reclamantă, demers finalizat prin admiterea acțiunii și obligarea Municipiului București să îi restituie întregul imobil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte a trasat curții de apel limitele rejudecării, punând în vedere acesteia să reevalueze cauza în raport cu cele reținute prin decizia de casare, în sensul verificării dacă ingerința cauzată prin admiterea recursului în anulare poate primi vreun efect în pricina de față și să identifice, în temeiul art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care este modalitatea concretă și efectivă prin care pot fi înlăturate în mod complet consecințele încălcării art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, produse prin admiterea recursului în anulare împotriva unei hotărâri definitive și irevocabile și a cărei autoritate de lucru judecat a fost anihilată.

În rejudecare, Curtea de Apel București tocmai acest aspect l-a constatat, și anume că ingerința în dreptul apelantei reclamante, deși era prevăzută de lege (art. 330 din vechiul C. proc. civ.), nu a urmărit un interes general, de utilitate publică, ci a vizat aspecte acare priveau interese private, sens în care se impune a se da prevalență dispozițiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței Curții de la Strasbourg.

Astfel, instanța de apel a reținut că singura modalitate, în accepțiunea art. 41 din Convenția europeană, prin care se pot înlătura efectele recursului în anulare admis este aceea de a se restabili autoritatea de lucru judecat anihilată în acest fel, și de a dispune, din nou, admiterea cererii în revendicare și de obligare a pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei apartamentul nr. x, situat în București, str. x, Corp B.

În calea de atac a recursului, recurentul și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel în rejudecare, cu privire la care arată că a făcut o greșită reevaluare a cauzei.

În continuare, recurentul a făcut referire la situația de fapt a litigiului, arătând doar faptul că, din succesiunea hotărârilor emise cu privire la imobilul a cărui revendicare se solicită, nu reiese dacă reclamanta deține un "bun" în înțelesul Convenției.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței raportat la considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părților poate duce la casarea unei hotărâri.

Mai mult, criticile din cererea de recurs se referă la modul de interpretare a probatoriului de către instanță, prin acestea susținându-se existența autorității de lucru judecat în ceea ce privește stabilirea faptului că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, ce face obiectul prezentului litigiu.

Recurentul a dedus, astfel, judecății aspecte de netemeinicie, criticile acesteia vizând modalitatea în care a fost evaluat probatoriului de către instanța de apel, în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate al reclamantei.

Or, excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susținerile care vizează modul de apreciere a probelor, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora.

Mai mult, cu privire la acest aspect, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a reținut întreaga succesiune a hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la imobilul revendicat, însă a dat valență, conform îndrumărilor din decizia de casare, principiului aplicării cu prioritate a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, făcând aplicarea principiului securității raporturilor juridice și consolidând în acest fel dreptul de proprietate al reclamantei, ce a fost constatat cu titlu definitiv prin sentința civilă nr. 5006, pronunțată la 20 martie 1998 de Judecătoria Sectorului 2 București.

Observând motivarea instanței de apel expusă mai sus, se constată că, în speță, pârâtul nu formulează critici concrete care să vizeze hotărârea pronunțată în cauză și raționamentului Curții de Apel București, ca act procesual vizat de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nefiind arătat, motivat, care sunt normele de drept încălcate de instanța de apel, și care ar fi dat posibilitatea instanței de a aplica cu prioritate dreptul intern în raport cu normele și jurisprudența europeană.

Cât privește trimiterile recurentului la dispozițiile art. 550 și următoarele din C. civ., art. 6 și art. 41 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, suplimentar față de faptul că acestea reprezintă chiar normele care au stat la baza hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt invocate formal, nefiind urmate de o critică concretă în raport cu cele reținute de instanța de apel, care a pronunțat o hotărâre favorabilă reclamantei, constatând deținerea de către aceasta a unui "bun" în sensul Convenției și a faptului că această realitate nu putea fi schimbată prin recursul în anulare formulat de Procurorul General, în situația în care prin aceasta nu se urmărea protejarea unui interes public.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că aspectele deduse judecății prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Dată fiind prioritatea soluționării excepției nulității recursului, precum și efectele pe care aceasta le produce, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, făcând aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată din oficiu, și va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 312A din data de 24 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 312A din data de 24 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 februarie 2024.