ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1506/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018 din data de 10 mai 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului București prin Primar General, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, și obligarea pârâtei să emită o dispoziție pentru a i se restitui în natură imobilul, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din 5 noiembrie 2018, reclamanta a precizat că primul capăt de cerere constituie revendicare imobiliară, iar cel de-al doilea este formulat în temeiul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. A mai precizat că revendicarea imobiliară privește numai apartamentul nr. x, deoarece terenul se află în proprietatea sa, în integralitate.

Prin încheierea pronunțată la 1 aprilie 2019, tribunalul a luat act de poziția reclamantei care a arătat că nu mai susține capătul 2 al cererii de chemare în judecată privind emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului, având în vedere că a fost emisă o dispoziție, pe care a contestat-o, aceasta făcând obiectul dosarului nr. x/2019 A mai învederat că dorește să invoce în acest din urmă dosar excepția de conexitate.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2574 din data de 18 noiembrie 2019, Tribunalul

București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului București, prin Primar General.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2574 din data de 18 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Generală a Municipiului București, prin Primar General ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

Reclamanta A. a declarat recurs atât împotriva sentinței pronunțate de către prima instanță, cât și împotriva deciziei pronunțate de către curtea de apel.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și:

- trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 București, ca instanță competentă să judece în fond cererea de revendicare potrivit art. 563 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei să îi restituie în natură apartamentul nr. x din București.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esență, a susținut următoarele:

- în mod greșit instanța de fond, la data de 5 noiembrie 2018, s-a constatat competentă material și a dispus respingerea solicitării de disjungere și trimitere a cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București;

- este greșit raționamentul instanței de apel potrivit căruia tribunalul și-a constatat competența potrivit art. 95 pct. 1 raportat la art. 99 alin. (2) Cod procedură civilă, având în vedere că, prin avocat, a solicitat și a argumentat în mod legal că se impune disjungerea deoarece acțiunea în revendicare, potrivit art. 563 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este de competența Judecătoriei Sectorului 2 București; a solicitat trimiterea cauzei la Judecătoria Sectorului 2 București;

- cele două capete de cerere erau întemeiate pe legi diferite: primul capăt de cerere fiind o acțiune în revendicare pe dreptul comun (taxat ca atare cu taxă de timbru la valoare), iar cel de-al doilea, era întemeiat pe legea specială Legea nr. 10/2001 (scutit de taxă judiciară de timbru);

- competentă a soluționa cauza era Judecătoria Sectorului 2 București și nu Tribunalul București, având în vedere că dacă valoarea impozabilă a bunului nu depășește 500.000 RON - competența aparține judecătoriei;

- în acțiunea de drept comun se administrează toate probele de natură a aduce lămuriri asupra obiectului cererii, or, instanța a respins în mod nelegal administrarea probei cu un martor, care cunoștea amănunte cu privire la imobilul supus judecății, ca fiind neutilă cauzei, cât și proba cu expertiza care aducea explicații lămuritoare instanței;

- emiterea dispoziției primarului, în temeiul unei legi speciale, presupune un alt mod de abordare, din perspectiva probatoriului administrat de către instanță;

- instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 106 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Instanța legal învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect"; în speță, nu a fost vorba despre o atare împrejurare, ci de competența materială în ceea ce privește o acțiune pe dreptul comun, cu administrarea de probatoriu adecvat, de natură să lămurească speța sub toate aspectele;

- incidența efectului pozitiv al lucrului judecat - raportat la hotărâri judecătorești definitive pronunțate anterior - ar fi dus la concluzia eronată în ceea ce privește învestirea instanței, la respingerea de administrare a probatoriilor solicitate tocmai pentru a lămuri situația;

- tribunalul, prin respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cât și curtea de apel, prin respingerea apelului, în mod greșit au reținut sentința civilă nr. 6665 din data de 6 noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Sectorului 2 București și decizia civilă nr. 452A din data de 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a (pronunțate după intervenția Procurorului General cu recurs în anulare, fapt pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1-a apreciat ca fiind un abuz din partea statului și o încălcare a drepturilor omului în ceea ce privește proprietatea); cu privire la hotărârea civilă nr. 1924 R din data de 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2010, și decizia nr. 200R din data de 10 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, s-a constatat lipsa de identitate dintre imobile, cu toate că apartamentul nr. x și terenul de sub apartamentul nr. x au rămas în proprietatea sa;

- prin decizia nr. 4133 din data de 20 noiembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. x/2001 de către Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a reținut că s-a statuat în mod irevocabil cu privire la calitatea autorilor recurentei-reclamante - B. și C. - și anume calitatea de proprietari ai imobilului situat în București, precum și a corpurilor de construcție A și B;

- s-a dat o interpretare eronată, în sensul că testamentul lăsat de către B. către fiica sa D. a vizat numai apartamentul în care locuia și nu întregul imobil;

- în actele depuse la dosar se arată că, în anul 1950, imobilele au fost trecute în mod nelegal și abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - în anexă la poziția nr. 2892 este înscrisă B. cu 3 apartamente situate în București; la data de 4 aprilie 1959, aceasta a lăsat prin testament lui D. toate bunurile sale, prin testament, precizându-se că toate bunurile confiscate prin Decretul nr. 92/1950 revin moștenitoarei sale, în calitate de fiică - conform certificatului de moștenitor nr. x din data de 9 mai 1995 i-a revenit întreaga masă succesorală, întrucât, tot prin testament, a fost exprimată voința și rugămintea ca rudele sale să nu o deranjeze în stăpânirea imobilului proprietatea sa;

- instanța de fond a reținut, ca temei al respingerii cererii, considerentele recursului în anulare promovat de către Procurorul General al României, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl consideră o încălcare a drepturilor omului, întrucât, prin acest recurs, în mod nelegal s-a anulat o sentință definitivă și irevocabilă privind nulitatea absolută a titlului statului cu privire la apartamentul, care îi revine moștenitoarei - recurenta-reclamată A.;

- în mod greșit instanța a reținut că nu a adus lămuriri cu privire la imobil, în condițiile în care este moștenitoare, conform testamentului ce privea întreaga avere a lui B.;

- nu a fost luată în seamă sentința civilă nr. 5006 din 20 martie 1998, prin care a fost admisă acțiunea, constatându-se nulitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului, și se recunoaște dreptul de proprietate asupra acestuia, dispunându-se lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului și restituirea în natură a acestuia, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 2406 din data de 24 septembrie 1999;

- i-a fost încălcat dreptul de proprietate cu rea-credință, atât de statul român, cât și de unele instanțe de judecată, care nu au ținut cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, privind stabilitatea raporturilor juridice;

- chiriașul încheiase cu recurenta-reclamantă un contract, recunoscându-i calitatea de proprietar;

- chiriașul nu a formulat niciodată cerere pentru cumpărarea apartamentului nr. x și nici vreo altă acțiune pentru constituirea dreptului de proprietate;

- deși în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel recunoaște că în hotărârea pronunțată în cauza Brumărescu contra României, precum și în alte hotărâri ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Procurorul General al României avea autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă și irevocabilă printr-un recurs în anulare, iar prin admiterea recursului au fost înlăturate efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, ce a dobândit autoritate de lucru judecat, s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, astfel, dreptul său la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- în mod greșit instanța de apel s-a raportat la hotărârile judecătorești definitive a căror autoritate de lucru judecat a fost reținută de prima instanță, constatând că, prin acestea, au fost analizate aspectele invocate în prezenta cauză referitoare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și efectele casării hotărârii civile nr. 5006 din data de 20 martie 1998, ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General;

- prima instanță și curtea de apel nu au observat că deciziile la care s-au referit încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 5006 din data de 20 martie 1998;

- deciziile avute în vedere de către instanțe au încălcat art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta, precum și Constituția României;

- cu excepția admiterii recursului în anulare, instanța nu a arătat dacă mai există vreun act care să recunoască împrejurarea că statul, prin Primăria Municipiului București, deține în administrare în baza unui titlu valid imobilul în discuție, proprietate a autorilor săi B. și C.;

- prin notificarea înregistrată sub nr. x la Biroul Executorului Judecătoresc E. și la 4 octombrie 2001 la Primăria Municipiului București, a solicitat, în temeiul art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, imobil trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 2892); prin dispoziția nr. 7540 din data de 21 martie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, i-a fost restituit și imobilul Corp B, compus din apartamentele 2 și 3, precum și terenul în suprafață de 109,34 mp, analizându-se toate condițiile de legalitate;

- ulterior, prin decizia nr. 200R din data de 10 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat că decizia nr. 7540 din 21 martie 2007 a fost anulată parțial, doar cu privire la apartamentul nr. x, în timp ce apartamentul nr. x și terenul în suprafață de 109 mp, au rămas în proprietatea sa;

- prin adresa nr. x din data de 29 noiembrie 2013, emisă de Foișor S.A., s-a arătat că apartamentul nr. x a fost trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950, poziția 2892, fost proprietar B.;

- și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 236,43 mp, corp A, compus dintr-un apartament și corp B, compus din apartamentele nr. x și nr. 3, a plătit și plătește în continuare impozitele pentru aceste imobile;

- instanța de judecată a respins în mod nelegal acțiunea având în vedere că terenul de sub apartamentul 2, cât și apartamentul nr. x sunt în proprietatea sa;

- în mod greșit instanța de judecată a reținut că, pe de o parte, sentința civilă nr. 6665 din 6 noiembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2003 și decizia civilă nr. 452A din data de 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, iar, pe de altă parte, hotărârea civilă nr. 1924R din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2010 și decizia 200R din data de 10 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 ar fi constatat lipsa de identitate dintre imobil și imobilul revendicat, deoarece apartamentul nr. x și terenul de sub apartamentul nr. x au rămas în proprietatea sa.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză, nu a fost formulată întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum reiese din cuprinsul memoriului de recurs, primul motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. privește greșita respingere a excepției de necompetență materială a tribunalului pentru soluționarea cauzei în primă instanță, soluție dispusă prin încheierea din 5.11.2018.

Recurenta susține că la termenul de judecată menționat a precizat prin apărătorul său că primul capăt de cerere privea revendicarea ap. (în opinia sa, de competența de primă instanță a judecătoriei), iar cel de-al doilea era întemeiat pe legea specială - Legea nr. 10/2001, susținând că în mod greșit prima instanță a respins cererea de disjungere a cererii în revendicare; o atare măsură ar fi atras consecința declinării competenței de soluționare a cererii în revendicare în favoarea Judecătoriei sector 2, în raza căreia imobilul este situat; de asemenea, a susținut că instanța de apel în mod nelegal a confirmat competența de primă instanță a tribunalului pentru primul capă de cerere (rămas dedus judecății) prin reținerea incidenței art. 106 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că reclamanta a invocat aceleași susțineri și prin motivele de apel, iar curtea de apel a dat o dezlegare nemijlocită acestor critici, astfel încât, în această etapă procesuală, Înalta Curte se va raporta, în această privință, la cele argumentate de instanța de apel în considerentele deciziei recurate.

Astfel cum corect s-a reținut de curtea de apel, pretenția formulată de reclamantă a privit inițial cererea de obligare a pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul din București, situat la parterul Corpului B, precum și solicitarea de obligare a aceluiași pârât să emită dispoziție de restituire în natură a aceluiași imobil.

În temeiul dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată în fața sa, prima instanță a procedat la verificarea competenței sale, consemnând în conținutul încheierii din 5.11.2018 că își reține propria competență generală, materială și teritorială, în temeiul prevederilor art. 95 pct. 1 rap. la art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. și la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste temeiuri reținute de prima instanță sub aspectul competenței, rezultă că primul capăt de cerere a fost calificat drept o cerere în revendicare (pentru care reclamanta a invocat, pe lângă dispozițiile art. 563 din C. civ., și prevederile art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului), iar cel de-al doilea - o cerere în sancționarea refuzului unității deținătoare de soluționare a notificării adresate de reclamantă unității deținătoare de restituire (și) a acestui apartament nr. x de la adresa menționată, conform raționamentului dezvoltat în Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite.

Dacă în privința primului capăt de cerere pentru stabilirea competenței materiale operează criteriul valoric care ar fi condus la atribuirea competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea judecătoriei, pe temeiul prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ. (dată fiind valoarea de impunere a acestui apartament de 110.506,76 RON, deci sub pragul valoric de 200.000 RON), dacă ar fi fost formulat de sine stătător, alăturarea acestei cererii unei contestații întemeiate pe intenția de sancționare a conduitei omisive a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 (susceptibilă de soluționare pe temeiul art. 26 alin. (3) din legea reparatorie), în mod corect curtea de apel a constatat incidența a prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă față de această structură a cadrului obiectiv al judecății.

Or, pentru contestațiile formulate în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legea specială stabilește o competență materială de primă instanță derogatorie de la normele de drept comun, aplicabilă prioritar, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în speță, unitatea deținătoare fiind Municipiul București.

Așa fiind, reiese că prima instanță a calificat ambele pretenții formulate de reclamantă ca fiind capete de cerere principale (iar nu o cerere accesorie - al doilea capăt de cerere); or, această dezlegare incidentală a tribunalului nu a fost contestată de către reclamantă prin motivele de apel.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a confirmat de curtea de apel aplicabilitatea prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum reținuse prima instanță, normă care desemnează tribunalul ca instanță competentă ("instanța de grad mai înalt") pentru soluționarea cererii de chemare în judecată (cereri principale), norma instituind o prorogare de competență în favoarea instanței superioare în grad.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat ca nefondate și susținerile aceleiași reclamante în sensul că la primul termen de judecată ar fi solicitat disjungerea cererii în revendicare și declinarea competenței de soluționare a acestui capăt de cerere în favoarea Judecătoriei sector 2 (în aplicarea criterirului valoric), întrucât din verificarea mențiunilor încheierii de la termenul din 5.11.2018, nu rezultă că astfel de susțineri ar fi fost formulate.

În sfârșit, nici împrejurarea că reclamanta a precizat la termenul din 1.04.2019 că nu mai susține cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât, pe parcursul soluționării cauzei, a fost emisă de către pârât Dispoziția nr. 20596/23.10.2018, contestată deja pe rolul instanței, într-un alt dosar), nu era de natură a conduce la o altă dezlegare în privința chestiunii competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță, având în vedere că termenul procedural la care instanța își verifică propria competență este cel prevăzut de art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. - primul termen de judecată; de altfel, același argument operează și în cazul în care în mod real reclamanta ar fi cerut disjungerea cererii în revendicare ulterior primului termen de judecată în fața primei instanțe.

Înalta Curte reține însă a fi corectă susținerea recurentei cu referire la argumentul reținut de instanța de apel - incidența art. 106 din C. proc. civ. (în condițiile în care în cauză nu a operat o modificare a cuantumului valorii obiectului cererii).

Cu toate acestea, se constată că acest argument al instanței de apel pentru confirmarea competenței tribunalului în primă instanță nu a fost unul decisiv, și, de altfel, nici singurul argument în acest sens; drept urmare, simpla înlăturare a acestuia prin prezentele considerente este suficientă, o atare soluție dând expresie doar unor cerințe de rigoare teoretică, fără o eficiență directă în economia speței.

În consecință, Înalta Curte constată nefondate criticile dezvoltate de reclamantă pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a invocat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.. Aceste critici vor fi evaluate împreună, întrucât au incidență în diveresele etape ale raționamentului dezvoltat de instanța de apel pentru confirmarea soluției de respingere a pretenției reclamantei de restituire în natură a apt. nr. 2 din Corpul B de la adresa din București.

În concret, recurenta susține greșita aplicarea a efectului pozitiv al lucrului judecat (pct. 5), argumente contradictorii în redarea silogismului logico-juridic de motivarea soluției pronunțate de instanța de apel (pct. 6) și greșita aplicarea a principiilor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană (în special, Cauza Brumărescu împotriva României din 28.10.1999), dar și a art. 6 din aceeași Convenție (securitatea raporturilor juridice - prin lipsirea sa de proprietate ca urmare a promovării recursului în anulare de Procurorul General împotriva hotărârii judecătorești ce se bucura de autoritate de lucru judecat, prin care se dispusese restituirea în natură a întregului imobil ce a aparținut autoarei sale B.).

Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol additional la Convenție, potrivit celor ce urmează.

Astfel cu rezultă din cele anterior expuse, prin cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost precizată) reclamanta a solicitat obligarea intimatului-pârât la restituirea în natură a apartamentul situat în Corpul B de la adresa din București, invocând în drept dispozițiile art. 563 din C. civ., dar și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului (în special, Cauza Brumărescu).

Conform celor reținute de curtea de apel, prin sentința civilă nr. 5006/20.03.1998. pronunțată în dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 București. s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului a întregului imobilul situat în sector 2 (compus din teren și 2 corpuri de clădire cu 3 apartamente) și s-a admis acțiunea în revendicare formulată de A. cu privire la acest imobil (definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, prin decizia nr. 952/02.04.2001).

Împotriva sentinței civile nr. 5006/20.03.1998 a Judecătoriei sector 2 (înzestrată cu autoritate de lucru judecat), în temeiul art. 330 din C. proc. civ. 1865, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat recurs în anulare pentru motivul lipsei de identitate între terenul cumpărat în anul 1923 și cel construit în baza autorizației de construire din 1939 de F., dar și pentru pretinsa lipsă de identitate între imobilul testat de B. - autoarea reclamantei, respectiv, ap. nr. 1 Corp A, și cel revendicat de reclamantă - apartamentul Corp B); recursul în anulare a fost admis prin decizia nr. 4133/20.11.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, iar sentința atacată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În rejudecare, cererea reclamantei a fost respinsă prin sentința civilă nr. 6665/6.11.2003 a Judecătoriei sector 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 452A/08.03.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin nerecurare.

După apariția Legii nr. 10/2001, recurenta-reclamantă a formulat notificări (nr. 152/23.05.2001, nr. 154/23.05.2001, nr. 155/23.05.2001 și, respectiv, notificarea nr. x/3.10.2001), prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, notificările indicate fiind formulate defalcat pentru teren (total 375 mp) și pentru fiecare dintre cele trei unități locative situate în cele două corpuri de clădire (A și B) de la adresa din București.

În soluționarea acestora, au fost emise în temeiul Legii nr. 10/2001, Dispoziția nr. 770/29.01.2003, prin care s-a restituit în natură ap. nr. 1 din Corp A și terenul aferent, Dispoziția nr. 1010/30.05.2003 prin care s-a modificat art. 1 al celei dintâi dispoziții și, ulterior, Dispoziția nr. 7540/21.03.2007 prin care s-a restituit reclamantei și apartamentul și 3 din Corp B de clădire și terenul aferent acestui corp de proprietate, de 109,34 mp, situat la aceeași adresă.

În anul 2007, în temeiul acestor dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, urmate de încheierea între cu unitatea deținătoare a protocolului de predare-primire nr. 6540/17.04.2007, recurenta-reclamantă a procedat la intabularea dreptului său de proprietate și la deschiderea rolului fiscal pentru întregul imobil pentru care plătește taxe și impozite și în prezent.

Ulterior, în anul 2010, chiriașii G. din apartamentul din imobilul în discuție, au formulat acțiune în justiție prin care au solicitat anularea Dispoziției nr. 7540/21.03.2007 emise de intimat, în esență, reiterându-se motivele susținute de Procurorul General la promovarea recursului în anulare.

Prin sentința civilă nr. 11694/7.10.2011 a Judecătoriei sector 2, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de chiriașii ap. nr. 2, iar prin decizia civilă nr. 872A/23.09.2013, s-a respins ca nefondat apelul reclamanților împotriva sentinței menționate.

Prin decizia pronunțată în recurs, decizia civilă nr. 1924R/11.12.2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis însă recursul declarat de reclamanți, s-a dispus modificarea deciziei date în apel, în sensul admiterii apelului reclamanților, iar sentința primei instanțe a fost schimbată în parte și, pe fond, acțiunea a fost admisă, dispunându-se anularea în tot a Dispoziției nr. 7540/21.03.2007.

Recurenta-reclamantă (având calitatea procesuală de pârâtă în cauza menționată) a promovat revizuire împotriva deciziei date în recurs, calea de atac promovată de aceasta fiind admisă prin decizia civilă nr. 200R/10.02.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; prin aceasta, s-a modificat decizia dată în recurs și, urmare a admiterii recursului și apelului, s-a schimbat în parte sentința apelată, s-a admis acțiunea precizată și s-a anulat în parte Dispoziția nr. 7540/21.03.2007, anume cu privire la măsura de restituire în natură a apartamentul din București, sector 2; de asemenea, s-a constatat revenirea în proprietatea Municipiului București a ap. 2 din Corp B și redobândirea de către reclamanți a calității de chiriași în acest imobil; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei date în recurs.

Ulterior pronunțării acestei decizii, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 20596/23.10.2018, prin care s-a dat pus în executare decizia dată în revizuire; recurenta reclamantă a susținut la termenul din 1.04.2019 de la instanța de fond că a atacat în instanță această dispoziție (dosar nr. x/2019 pe rolul Tribunalului București).

Prin cererea dedusă judecății în acest dosar, recurenta-reclamantă a solicitat restituirea în natură a ap. nr. 2, situat în corpul B la adresa din București, iar aceasta susține în esență că, prin soluția confirmată de instanța de apel se încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat (al sentinței civile nr. 5006/20.03.1998 a Judecătoriei sector 2) definitive și irevocabile, și a garanțiilor atașate art. 1 din Primul protocol adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, sens în care s-a prevalat de statuările instanței europene, în special, în Cauza Brumărescu.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat aceste susțineri ale reclamantei și, cu privire la acestea, a reținut astfel:

"Într-adevăr, în hotărârea din cauza Brumărescu contra României, precum și în alte hotărâri ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procurorul general al României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din C. proc. civ., de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare, iar, prin admiterea recursului în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, dobândind deci autoritatea lucrului judecat; aplicând în acest mod dispozițiile art. 330, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice, astfel încât dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din convenție a fost ignorat.

Însă, față de reclamantă, s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive a căror putere de lucru judecat a fost reținută de către prima instanță, prin care au fost deja analizate aspectele invocate și în prezenta cauză, referitoare la incidența jurisprudenței CEDO și la efectele casării sentinței civile nr. 5006/20.03.1998 ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General. (...)"

În continuarea raționamentului său, instanța de apel redă soluțiile pronunțate în acțiunea formulată de terț împotriva Dispoziției nr. 7540/21.03.2007, reținând că "efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, în care A. a avut calitatea de pârâtă, se impun cu caracter obligatoriu față de părți, iar apelanta-reclamantă nu poate ignora aceste acte jurisdicționale, care, în final, au anulat în parte Dispoziția nr. 7540/21.03.2017 a Primarului General al Municipiului București, apartamentul nr. x revenind în proprietatea Primăriei Municipiului București.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fosta prezumție a puterii de lucru judecat).

Efectul pozitiv al lucrului judecat operează atunci când într-un proces ulterior intervine o situație juridică deja rezolvată printr-o hotărâre anterioară, fără însă a exista însă o identitate de acțiuni (obiect, părți, cauză). Ca manifestare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ceea ce a fost dezlegat pe cale jurisdicțională nu mai poate fi combătut între părți; în acest caz, nu este oprită judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurată sarcina probei, instanța neputând să ignore constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare."

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiilor din Cauza Brumărescu (atât din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, cât și din cea a încălcării art. 1 din primul Protocol) și a normei procedurale referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.), fiind astfel întrunite cerințele cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Întrucât recurenta-reclamantă s-a prevalat de o pretinsă încălcare a art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția europeană, instanțele de fond, deci, și instanța de apel, erau ținute a aplica raționamentul instanței europene în analiza unei pretinse încălcări a acestei norme convenționale, având în vedere că mecanismul de protecția a drepturilor omului conceput prin Convenție este unul care atribuie un rol subsidiar Curții de la Strasbourg (de aici, și regula necesității epuizării căilor de atac interne), astfel încât, judecătorul național este primul judecător al convenției.

Or, spre această finalitate, instanța de apel era ținută să constate că în astfel de plângeri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică următoarele cerințe: existența unui "bun" în patrimoniul reclamantului; "ingerința" în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale; ingerința să aibă o bază legală și să urmărească un scop de utilitate publică, iar dacă aceste prime condiții sunt îndeplinite, să aplice testul de proporționalitate, adică instanța să verifice dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

În acest sens, la paragraful 78 din Hotărârea pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României din 28 octombrie 1999, Curtea Europeană a arătat: "Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenției. Curtea reamintește, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă."

Pentru aplicarea acestui raționament, era însă necesar ca instanța de apel să aibă în vedere întregul complex factual al pricinii de față, începând cu prima acțiune în revendicare formulată de reclamantă, demers finalizat prin admiterea acțiunii și obligarea intimatului să îi restituie întregul imobil - teren și cele 3 unități locative (deci, și ap. 2, Corp B din pricina de față), printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte constată că din perspectiva primei condiții - existența unui "bun" în patrimoniul recurentei-reclamante, atare condiție este îndeplinită prin constatarea celor dezlegate prin sentința civilă nr. 5006/20.03.1998 pronunțată în dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 București, definitvă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, prin decizia nr. 952/02.04.2001 (o atare constatare corespunde celor reținute de Curtea europeană la paragraful 70 din Hotărârea pronunțată în cauza Brumărescu, circumstanțele fiind identice).

În mod constant pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta a susținut că promovarea de către Procurorul General al României a recursului în anulare împotriva acestei sentințe a avut ca efect lipsirea sa de bun, întrucât recursul în anulare a fost admis, hotărârile judecătorești pronunțate în revendicare fiind casate, iar pricina trimisă spre rejudecare; or, în rejudecare, cererea în revendicare a fost respinsă în tot prin sentința civilă nr. 6665/6.11.2003 a Judecătoriei sector 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 452A/08.03.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și, irevocabilă prin nerecurare.

Or, cu referire la posibilitatea promovării recursului în anulare de către Procurorul General împotriva unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intrate sub autoritate de lucru judecat, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat astfel, în paragraful 62:

"În speță, Curtea observă că în perioada în care au avut loc evenimentele, procurorul general al României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din C. proc. civ., de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând.

Curtea subliniază că, admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată.

Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speță și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din convenție a fost ignorat.

A existat deci o încălcare a articolului mai sus menționat".

Că admiterea recursului în anulare împotriva unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intrate sub autoritate de lucru judecata avut și efectul privării reclamantei de "bun" (similar speței Brumărescu), iar nu numai încălcarea principiului securității juridice - a fost reținut de instanța europeană astfel: "Constată însă că a existat o încălcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 1 martie 1995 a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumărescu imobilul, hotărârea respectivă fiind deja executată" (paragraful 74).

Cu toate acestea, constatarea ingerinței nu va conduce la reținerea încălcării art. 1 Protocolul 1 decât dacă aceasta era prevăzută de lege, dacă a urmărit un scop legitim și dacă reclamantul nu a fost plasat în situația de a suporta o sarcină disproporționată și exorbitantă (a se vedea paragrafele 77-80 din Hotărârea din Cauza Brumărescu).

Or, în condițiile în care circumstanțele factuale din Cauza Brumărescu și pricina de față erau similare până la identitate în privința ingerinței, concluzia ce se impunea și în cauza de față nu putea fi decât aceeași, într-o corectă aplicare a jursprudenței evocate, întrucât admiterea recursului în anulare formulat de Procurorul General, urmată de respingerea cererii în revendicare în rejudecarea prin sentința civilă nr. 6665/06.11.2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 452A/08.03.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin nerecurare.

Drept urmare, deși "ingerința" era prevăzută de lege (art. 330 din vechiul C. proc. civ.), ea nu a urmărit un interes general, de utilitate publică (motivele invocate în recursul în anulare vizând aspecte apte a fi valorificate din perspectiva intereselor private), ceea ce avea aptitudinea de a conduce la constatarea ruperii echilibrului rezonabil între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, cu consecința că reclamanta a fost pusă în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă.

Mai departe însă, instanțele din cauza de față, erau ținute a constata că demersurile juridice ulterioare la care a fost obligată (formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001) au pus-o pe reclamantă în situația de a îndeplini sarcini speciale și suplimentare.

Cu toate acestea, chiar dacă prin cumularea efectului dispozițiilor emise de unitatea deținătoare (evocate mai sus) aceasta a avut câștig de cauză în cele din urmă (obținând restituirea în natură atât a terenului cât și a ambelor corpuri de clădire), acțiunea în anularea parțială dispoziției nr. 7540/21.03.2007 a fost soldată cu admiterea acestui demers al chiriașilor din ap. nr. 2, Corp B al imobilului, potrivit deciziei civile nr. 1924/11.12.2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, modificată prin decizia pronunțată în revizuirea promovată de reclamantă (decizie nr. 200R/10.02.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

Or, în considerentele acestor hotărâri judecătorești (care s-au soldat, din nou, cu privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra ap. nr. 2) s-au reiterat dezlegările date de instanțe în rejudecarea acțiunii în revendicare, rejudecare provocată prin admiterea recursului în anulare.

Mai departe, în cauza de față, instanțele de fond au dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat atașat acelor hotărâri, în condițiile în care cauza rejudecării este rezultatul încălcării art. 6 din Convenție - securitatea raporturilor juridice, reținându-se că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada identității între imobilul testat de B. în favoarea autoarei sale și apartamentul în privința căruia a fost admisă acțiunea în nulitate a chiriașului.

Cu alte cuvinte, aceste hotărâri judecătorești pronunțate în rejudecare au fost pronunțate ele însele cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5006/20.03.1998 a Judecătoriei sector 3 (deci, a art. 6 din Convenție) care a avut și efectul privării reclamantei de proprietate (încălcarea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție).

În aceste context, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat prevalență unei reguli de procedură din dreptul național (art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.) în detrimentul blocului de convenționalitate reprezentat de Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții de la Strasbourg, parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituție și având prioritate în caz de conflict cu normele din dreptul național (art. 20 din Constituție).

Așa fiind, în rejudecare, instanța de apel va reevalua cauza pe baza celor reținute prin prezenta decizie, sens în care va verifica dacă ingerința cauzată prin admiterea recursului în anulare poate primi vreun efect în pricina de față și să identifice, în temeiul art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului, care este modalitatea concretă și efectivă prin care pot fi înlăturate în mod complet consecințele încălcării art. 6 din Convenția și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție produse prin admiterea recursului în anulare împotriva unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și a cărei autoritate de lucru judecat a fost anihilată.

Totodată, se va avea în vedere că cererea în nulitatea parțială a Dispoziției nr. 7540/21.03.2007 a vizat evaluarea legalității unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 care, din perspectiva probațiunii, nu era suspusă acelorași condiții restrictive ca în dreptul comun (a se vedea în acest sens prevederile art. 23 și 24 din legea reparatorie); de asemenea, se va avea în vedere că recurenta-reclamantă, după emiterea dispozițiilor în baza Legii nr. 10/2001, și-a intabulat dreptul de proprietate și a achitat (și achită și în prezent) impozitele aferente proprietății.

Nu în ultimul rând, este de precizat că, în contextul legii speciale, art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptățite formularea notificării chiar în condițiile în care li s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă cererea în restituire în natură a bunului solicitat.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în considerarea caracterului fondat al motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2022.