ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 2 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat să se constate că deține un "bun", în sensul prevăzut de art. 1 al Protocolului adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și să i se restituie imobilul situat în București, str. x, (fost 2), sector 5 sau, în cazul în care nu mai este posibil, să i se plătească contravaloarea acestuia. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 978 din 28 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 71 A din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 978 din 28 august 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 71 A din 25 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În motivarea recursului, reclamanta a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, decizia recurată încalcă o serie de reguli de procedură a căror nerespectare atrag sancțiunea nulității și, de asemenea, încalcă autoritatea de lucru judecat. Printr-un prim argument, a arătat că hotărârea instanței de apel eludează dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin faptul că s-a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 182 din 28 ianuarie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016. În considerarea acestui text de lege, pentru a se putea reține prezumția de lucru judecat, trebuie ca dosarul, în care aceasta se invocă, să aibă legătură cu soluționarea cauzei care relevă pretinsa prezumție de lucru judecat. Chintesența condiției de interdependență este reprezentată de identitatea raportului juridic în cele două dosare, cerințe pe care reclamanta le apreciază ca nefiind întrunite în cauză. Astfel, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că este vorba despre același autor al reclamantei, întrucât bunurile mobile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 au aparținut autorului B., iar bunurile imobile din prezenta cauză autoarei C.. Prin sentința civilă nr. 7869 din 11 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, i s-a recunoscut reclamantei calitatea de legatar universal al autorului D., iar, prin certificatul de moștenitor nr. x/06.07.2011, i s-a reținut calitatea de legatar al autoarei C.. Ulterior, prin sentința civilă nr. 1498 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2013, s-a luat act de acordul de mediere și s-a pronunțat o hotărâre de expedient, prin care s-a reținut calitatea reclamantei de moștenitoare a autorilor E. și B.. Ca atare, în mod eronat a constatat instanța de apel că este în discuție același raport juridic, de vreme ce sunt autori diferiți, foști proprietari deposedați abuziv de regimul comunist, relativ la dezbaterea unor succesiuni diferite. Mai mult, există și alte circumstanțe decizorii, specifice, diferite în cadrul celor două dosare. În cauza nr. x/2016*, prin decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta "nu a produs dovezi că a făcut demersuri în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv, în condițiile și în termenele stabilite prin legile reparatorii, sau că, deși a inițiat procedurile stabilite de prevederile legale, acestea nu s-au finalizat cu restituirea bunurilor preluate de către stat". Prin această decizie, instanța supremă a reținut caracterul inadmisibil al cererii în revendicare în raport de faptul că reclamanta nu a parcurs vreo procedură reglementată de Legea nr. 10/2001 referitoare la bunuri mobile, pentru a putea demonstra caracterul iluzoriu al procedurii, a fortiori, pentru a se putea reține o ingerință aptă să atragă admisibilitatea acțiunii în revendicare. Însă, referitor la bunul imobil din prezenta cauză, reclamanta a promovat o cerere de repunere în termenul de formulare a notificării, reglementat de Legea nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă prin decizia nr. 7869/2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București. Astfel, a inițiat proceduri ce intră sub incidența legii reparatorii, care, însă, s-au finalizat fără restituirea bunurilor ce au aparținut autorului său, situație care se încadrează în cazul de excepție reglementat prin decizia nr. 33/09.06.2008 privind admisibilitatea acțiunii în revendicare. În concluzie, față de lipsa identității cauzei celor două acțiuni, a obiectului și a legăturii între cele două pricini, reclamanta apreciază că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Al doilea argument invocat în susținerea cererii sale de recurs vizează încălcarea autorității de lucru judecat. În cauză, reclamanta a dovedit că prezumția de lucru judecat ce decurge din dosarul nr. x/2016 are în vedere alte raporturi juridice decât cele din prezenta cauză. Prin urmare, pronunțarea unei soluții contrare în litigiul pendinte nu reprezintă o contrazicere a celor reținute în dosarul amintit, întrucât privește alte raporturi juridice, diferite. Deși considerentele expuse în dosarul nr. x/2016 pot fi reținute ca probe - în sensul caracterului de prezumție pe care îl îmbracă efectul pozitiv, acestea nu pot paraliza judecata în prezenta cauză, deoarece nu vizează aceleași raporturi juridice. De altfel, prin sentința civilă nr. 978 din 28 august 2020, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, motivând că reclamanta a probat că a obținut recunoașterea calității sale de legatar universal al autorului său, ulterior expirării termenului pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001. Acest aspect nu a făcut obiect al vreunei căi de atac, astfel că se bucură de autoritate de lucru judecat. Cum cele reținute în dosarul nr. x/2016 pot fi valorificate doar ca mijloc de probă în prezenta cauză, iar nu ca o chestiune judecată de două ori, apreciază că nu își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 432 teza finală C. proc. civ. Ca o concluzie, consideră că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat ce decurge din soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității prin sentința instanței de fond nr. 978 din 28 august 2020. Al treilea argument, cu caracter subsidiar, are în vedere încălcarea, sub un alt aspect, al prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care doar părților le este recunoscută posibilitatea invocării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Această excepție procesuală, spre deosebire de cea reglementată prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., este de ordine privată, fiind lăsată la latitudinea părților. Ea nu poate fi invocată, din oficiu, de către instanța de judecată. În situația de față, litigiul a fost demarat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că, în acord cu prevederile art. 27 C. proc. civ., motivul de revizuire introdus prin acest act normativ nu este aplicabil prezentei cauze. Doar prin introducerea motivului de revizuire prevăzut de Legea nr. 310/2018 s-a reglementat posibilitatea revizuirii unei hotărâri pentru încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Ca o concluzie, reclamanta apreciază că instanța a invocat, din oficiu, o excepție de ordine privată, fără a avea vreo prerogativă legală în acest sens. Al patrulea argument privește incidența sancțiunii nulității în considerarea dispozițiilor art. 174 și 176 pct. 6 C. proc. civ. întrucât se invocă și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Reclamanta învederează că toate normele, ce au fost încălcate prin pronunțarea hotărârii, reprezintă condiții extrinseci actului de procedură, iar prin încălcarea acestora s-a creat un obstacol peremptoriu în soluționarea fondului cauzei, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil, existând o vătămare procesuală.

Încheierea de admitere în principiu Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, instanța apreciind că respectă cerințele formale impuse de lege. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului În cauză, în susținerea acțiunii în revendicare reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctei C., proprietara la data naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului revendicat din București, str. x (fost 2) sector 5. Instanța de fond, analizând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a reținut că, prin sentința civilă nr. 7869 din 11 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2008, definitivă și irevocabilă, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele F. și G., s-a anulat în parte certificatul de moștenitor nr. x/1972 emis de fostul Notariat de Stat Local sectorul V București, în sensul că moștenitorul rămas de pe urma defunctului H. este numitul D., în calitate de descendent, s-a anulat în parte certificatul de moștenitor nr. x/27.09.1996 emis de Biroul Notarial Public nr. 74 București, în sensul că unicul moștenitor rămas de pe urma defunctului D., decedat la 07.07.1995, este reclamanta, în calitate de legatar universal, a fost respins capătul de cerere privind repunerea reclamantei în termenul de a beneficia de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2000. În acest context, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține culpa reclamantei în omisiunea urmăririi demersurilor pentru respectarea termenului legal pentru formularea notificării, în raport de Legea nr. 10/2001 (aceasta probând că a obținut recunoașterea calității de legatar universal al autorului său ulterior expirării termenului), astfel că cererea sa este admisibilă. Cât privește fondul cererii, tribunalul a constatat, raportat la regimul juridic al imobilului (afectat de elemente de sistematizare, înglobat în actualul Parc Izvor), că nu este întemeiată cererea în revendicare formulată. Chiar și în cazul în care acțiunea pendinte este considerată admisibilă, nu se poate acorda contravaloarea bunului, ce reprezintă o măsură reparatorie în temeiul Legii nr. 10/2001, de care reclamanta nu a uzat. În apel, fiind atașate hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016, în considerarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. instanța de apel a observat că, în cadrul deciziei nr. 182/28.01.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, având ca obiect o cerere de revendicare de drept comun vizând acțiunile deținute de același autor al reclamantei la diverse societăți comerciale, acțiuni despre care aceasta (reclamantă în respectiva cauză) a afirmat că ar fi fost preluate abuziv de autoritățile comuniste, cerere de revendicare în cadrul căreia pârât era și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, s-a statuat și asupra problemei de drept privind incidența în cazul acțiunii în revendicare ce poartă asupra unor bunuri care intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 a regulilor de drept substanțial ale legii speciale. Curtea a constatat că dezlegarea instanței supreme s-a raportat inclusiv la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 de care se prevalează reclamanta în prezenta cauză, prin decizia enunțată, nr. 182/28.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă casând decizia pronunțată în apel chiar în temeiul hotărârii de unificare a practicii judiciare. Întrucât considerentele expuse din litigiul anterior finalizat explicitează dispozitivul respectivei hotărâri judecătorești de casare, instanța de apel a opinat că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care reclamanta și pârâtul Statul român au fost părți și în acea cauză, iar imobilul litigios se invocă a fi fost preluat de către autoritățile comuniste în mod abuziv de la același autor al reclamantei, proprietar invocat și al bunurilor mobile obiect al litigiului anterior. În consecință, instanța de apel a reținut că excepția autorității de lucru judecat în aspectul său pozitiv nu poate fi înlăturată în cauză pe motiv de lipsă de identitate de obiect (material), iar o reevaluare a acestei chestiuni juridice în prezentul litigiu, cu stabilirea unui eventual rezultat opus celui configurat judiciar anterior, nu se poate realiza. Pornind de la această premisă, Curtea a constatat că printre normele de drept substanțial ale legii speciale se înscrie și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează sancțiunea neformulării în termen a notificării, respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. A reținut, astfel, instanța de apel că prin sentința civilă nr. 7869/2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a respins cererea reclamantei de repunere a sa în termenul de a beneficia de Legea nr. 10/2001. Drept urmare, Curtea a apreciat că reclamanta a pierdut dreptul de a solicita în justiție (fie și pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun prezente) măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel încât soluția instanței de fond de respingere a cererii prezente de revendicare este întemeiată. Într-o primă critică formulată, recurenta a invocat încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în mod greșit s-a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 182/28.01.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016. A apreciat că eronat s-a considerat că este vorba despre același autor al reclamantei, întrucât bunurile mobile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 au aparținut autorului B., iar bunurile imobile din prezenta cauză autoarei C.. Critica este fondată, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu titlu teoretic, în privința aplicării art. 430 C. proc. civ., instanța de recurs reține că principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat. Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În considerarea normei legale a cărei aplicare a fost criticată de recurentă, Înalta Curte constată că, în speță, instanța de apel nu a arătat care sunt circumstanțele concrete ale cauzei care atrag incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. raportat la care se impune a fi reținută identitatea chestiunilor litigioase, ce au fost dezlegate în primul litigiu. În cauză, împrejurarea conform căreia prin decizia nr. 182/28.01.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-au dat dezlegări asupra incidenței regulilor de drept substanțial ale legii speciale în cazul acțiunii în revendicare ce poartă asupra unor bunuri care intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (respectiv, acțiunile deținute de autorii E. și B. la societățile al căror patrimoniu a fost preluat abuziv de Statul român) nu este de natură a atrage de plano aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa motivării unei legături cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți având ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului imobil în litigiu. În concret, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a exemplificat care sunt elementele raporturilor juridice transpuse procesual față de care consideră că a operat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în condițiile în care nu se indică în considerentele prezentate dacă există un autor comun care ar fi fost proprietar al bunurilor ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, dacă circumstanțele preluării ambelor categorii de bunuri revendicate sunt identice ori, după caz, altă chestiune litigioasă supusă dezlegării instanței în primul proces care să impună aplicarea efectului pozitiv și cu referire la cele statuate prin sentința civilă nr. 7869 din 11 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București. Astfel, nu rezultă din raționamentul instanței de apel, care a preluat mutatis mutandis considerentele dezvoltate în decizia la care s-a raportat pentru reținerea lucrului judecat, de ce dezlegarea dată acțiunii în revendicarea unor bunuri mobile este aplicabilă situației pendinte în condițiile în care reclamanta a susținut că, în acest caz, spre deosebire de cel anterior, a întreprins demersuri în baza legii speciale de reparație, iar bunul imobil revendicat provine de la un alt autor. Se reține, așadar, că instanța de apel a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fără a justifica în mod corespunzător în ce modalitate este aplicabilă cauzei prezumția autorității de lucru judecat, înlăturând motivat argumentele prin care reclamanta tinde la a proba contrar, lipsind considerentele pe care s-a fundamentat raționamentul instanței de prim control judiciar, situație care atrage casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Printr-un al doilea argument subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susținut încălcarea autorității de lucru judecat ce decurge din soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității prin sentința instanței de fond nr. 978 din 28 august 2020. A învederat că prin această hotărâre instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, motivând că reclamanta a probat că a obținut recunoașterea calității sale de legatar universal al autorului său, ulterior expirării termenului pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, iar acest aspect nu a făcut obiect al vreunei căi de atac, astfel că se bucură de autoritate de lucru judecat. Această critică este în strânsă legătură cu cea formulată, cu caracter subsidiar, și care a vizat încălcarea, sub un alt aspect, a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care doar părților le este recunoscută posibilitatea invocării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Ca atare, Înalta Curte va examina legalitatea deciziei recurate raportat la criticile astfel dezvoltate, constatând că cele susținute de recurentă sunt nefondate. Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Prin derogare de la dispozițiile anterior citate, art. 432 teza I C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, iar, ca efect al admiterii excepției sub efect pozitiv sau negativ, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Întrucât încălcarea autorității de lucru judecat constituie în actuala reglementare un motiv de nelegalitate, în concursul dintre non reformatio in pejus și autoritatea de lucru judecat legiuitorul a înțeles să dea prioritate acestui din urmă principiu. Înalta Curte reține că nu este vorba de o excepție care să poată fi invocată doar in limine litis, după distincțiile propuse de recurentă, ci ea poate fi propusă în orice fază procesuală, inclusiv de către instanța de judecată, având în vedere că se urmărește prin invocarea efectului negativ sau pozitiv al autorității de lucru judecat fie împiedicarea unei noi judecăți, fie evitarea pronunțării unor soluții contradictorii. În acest context, nu se poate opune puterea de lucru judecat a considerentelor instanței de fond cât privește soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. În cauză, recurenta a invocat și incidența dispozițiile art. 174 și art. 176 pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nulitatea este o sancțiune general aplicabilă ori de câte ori legea nu prevede expres o altă sancțiune sau posibilitatea îndreptării neregularității actului procedural, or, în cauză, ceea ce conduce la casarea deciziei recurate este reținerea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează un motiv de nelegalitate ce conduce la soluția pronunțată în temeiul art. 497 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte apreciază că instanța de apel și-a fundamentat soluția în mod greșit, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, caz în care, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, care urmează a se pronunța în raport de dezlegările în drept ale instanței de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.