ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1540/2024

Ședința publică din data de 11 iunie 2024

Deliberând, asupra recursului civil constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 19 iulie 2022 sub nr. x/2022, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A. și B., au solicitat:

- anularea hotărârii nr. 2822 din 19 aprilie 2021, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003; și,

- anularea deciziei de validare nr. 6665 din 10 iunie 2022, prin care a fost validată hotărârea nr. 2822 din 19 aprilie 2021, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

În drept, au fost indicate prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014

Prin sentința civilă nr. 155 din 13 februarie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere având ca obiect anularea hotărârii nr. 2822 din 19 aprilie 2021, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, a respins capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de validare nr. 6665 din 10 iunie 2022, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiat, și a respins cererea reclamanților privind plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1031 A din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 155 din 13 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1031 A din 13 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții B. și A., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenții-reclamanți au arătat că, prin contestația formulată, au menționat că au calitatea de moștenitori ai defunctului C. (conform certificatului de moștenitor nr. x din 6 martie 2020), care în temeiul Legii nr. 290/2003, la 22 aprilie 2004, a solicitat acordarea de compensații bănești pentru bunurile părinților săi, în urma acestei solicitări fiind constituit dosarul administrativ nr. x, soluționat inițial prin adoptarea hotărârii nr. 1682 din 21 iunie 2013, prin care s-a aprobat cererea nr. x/22.04.2004 și s-au acordat despăgubiri în cuantum de 434.000,43 RON.

Prin decizia nr. 287 din 22 octombrie 2013, emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, s-a dispus reanalizarea cererii în vederea revocării hotărârii, reținându-se că petentul nu face dovada dreptului de proprietate al autorilor săi. În consecință, Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a emis hotărârea nr. 1830 din 8 august 2014, prin care a fost revocată hotărârea nr. 1682 din 21 iunie 2013.

În opinia recurenților-reclamanți, hotărârea nr. 1830 din 8 august 2014 este neîntemeiată, având în vedere faptul că au fost depuse în termen înscrisurile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003.

În dezvoltarea acestui argument au precizat că, la 15 decembrie 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 164/2014. Conform adresei nr. x/2020/2130, la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților s-a dispus ca, în cazul dosarelor de despăgubire întocmite în baza Legii nr. 290/2003, soluționate anterior prin hotărâri de aprobare a cererii și pentru care, prin decizia vicepreședintelui Autorității, s-a dispus reanalizarea în vederea revocării, a actului administrativ emis de comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. x, reanalizarea cererii să se facă în integralitate, fără a se ține cont de limitele ori motivele indicate prin decizia vicepreședintelui Autorității, urmând ca formularea cererii să intre sub incidența Legii nr. 164/2014. În această situație, comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003 trebuie să parcurgă etapele procedurii administrative prevăzute de Legea 164/2014, respectiv solicitarea de acte în completare.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege dispozițiile legii referitoare la plata despăgubirilor se aplică: cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata; cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi; cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.

În aprecierea recurenților-reclamanți, în cauză sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) întrucât, astfel hotărârea nr. 1682 din 21 iunie 2013 a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii 164/2014. Mai mult decât atât, la 17 decembrie 2014 s-a și plătit prima tranșă, în cuantum de 173.600,17 RON, din suma acordată cu titlul de despăgubire. Prin urmare, au susținut că dispozițiile Legii nr. 164/2014 se aplică doar în ceea ce privește plata despăgubirilor și nu în ceea ce privește stabilirea dreptului de a primi aceste despăgubiri.

În același sens, au indicat decizia nr. XXI/19 martie 2007 pronunțată în interesul legii de instanța supremă, potrivit căreia "data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii Comisiei Județene, respectiv a Municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998. Deși această decizie se referă la plata despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 9/1998, principiile reținute se aplică și prezentei cauze, care vizează despăgubiri acordate în temeiul Legii nr. 290/2003, cele două reglementări fiind asemănătoare.

Recurenții-reclamanți au mai menționat că dovada drepturilor la acordarea de compensații s-a tăcut potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 (declarația autentică a petentului însoțită de declarațiile autentice a cel puțin 2 martori).

În acest context au făcut trimitere la prevederile art. 2 din Normele metodologice din 30 august 2006 pentru aplicarea Legii 290/2003, menționând că, deși este adevărat că prin O.U.G. nr. 10 din 27 februarie 2013, au fost abrogate dispozițiile art. (2) alin. (4) și (5) din normele metodologice, ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 528 din 12 decembrie 2013, dispozițiile au fost repuse în vigoare.

În dezvoltarea criticilor au mai arătat că, urmare a solicitării din 18 iunie 2020 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, au făcut demersuri pentru a obține documentele solicitate și au depus dovada efectuării acestora. Motivul respingerii este reprezentat de lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de compensații bănești, respectiv acte care să ateste existența dreptului de proprietate, certificate de autoritățile competente. Respingerea cererii se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 164/2014. La 10 iunie 2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis decizia nr. 6665 prin care a validat hotărârea nr. 2822 din 19 aprilie 2021, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și a dispus neacordarea de compensații bănești.

Pentru motivele prezentate, recurenții-reclamanți au concluzionat că atât hotărârea nr. 2822 din 19 aprilie 2021, cât și decizia nr. 6665 sunt neîntemeiate, întrucât dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164 2014 nu sunt aplicabile în cauză.

În continuare, au menționat că instanțele de fond au apreciat în mod greșit că D. și Pînzăreanu nu au calitatea de refugiați, raportat la înscrisurile administrate.

Printr-o altă critică, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au învederat că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind lipsa calității de refugiat al lui D., deși instanțele nu fuseseră învestite cu soluționarea acestui aspect, fiind încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. Calitatea de refugiat a lui D. nu a fost pusă în discuție nici prin cererea de chemare în judecată și nici de către intimate, prin întâmpinările formulate.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ultima susținere a recurenților-reclamanți vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 164/2014, iar nu ale Legii nr. 290/2003, aceștia criticând argumentul instanței de apel prin care s-a reținut că art. 5 din Legea nr. 290/2003 ar fi fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014. Or, Legea nr. 164/2014 cuprinde dispoziții referitoare la aplicabilitatea acesteia strict în anumite situații, astfel că, pentru celelalte situații rămân aplicabile dispozițiile Legii nr. 290/2003.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că raportat la modificarea legislativă intervenită, cererea nu mai putea fi soluționată potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014.

De asemenea, au menționat că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și ale art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză.

Intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 (Comisia), prin președinte - prefect, a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, în aprecierea sa, hotărârile instanțelor de fond sunt legale și temeinice, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cum recurenții reclamanți invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au învederat că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind lipsa calității de refugiat al lui D., deși instanțele nu fuseseră învestite cu soluționarea acestui aspect, fiind încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., întrucât calitatea de refugiat a lui D. nu a fost pusă în discuție nici prin cererea de chemare în judecată și nici de către intimate, prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Prin urmare, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

În ipoteza nerespectării regulilor de procedură, nerespectare ce atrage sancțiunea nulității, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, disponibilității, etc.

Cum dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ., constituie dreptul comun în materia actelor de procedură rezultă că vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că principiul disponibilității este consacrat prin dispozițiile art. 9 C. proc. civ., care statuează că:

"(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Din această perspectivă și în raport de obiectul dedus judecații ce vizează acordarea de compensații în baza Legii nr. 290/2003 pentru bunurile care au aparținut autorilor reclamantului, D. și E. în comuna Nicoreni, jud. Bălți, abandonate și sechestrate, urmare a refugiului, Înalta Curte reține că în respectarea principiului disponibilității și al aflării adevărului obiectiv instanța de apel și de fond în mod legal au analizat condițiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească cererile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, condiții ce vizează dovada refugiului, a proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensații, și dovada calității de moștenitor.

Înalta Curte reține că în analizarea condițiilor de fond impuse de dispozițiile legale incidente în litigiul pendinte și în limitele învestirii a fost examinată condiția "sine qua non" ce vizează dovada calității de refugiat a autorului D., în virtutea plenitudinii de jurisdicție a instanțelor de fond ce nu sunt limitate în a verifica aspectele de fapt și de drept referitoare la actul supus analizei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prin analiza condițiilor de fond impuse de dispozițiile legale ce reglementează acordarea de compensații pentru bunurile care au aparținut autorilor D. și E. instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., situație în care sunt nefondate susținerile recurentului reclamant legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenți ca temei de drept al recursului declarat, Înalta Curte reține că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză aspecte ce însă nu se verifică în cauză.

Cum recurenții-reclamanți au susținut aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 164/2014, iar nu ale Legii nr. 290/2003, fiind criticat argumentul instanței de apel prin care s-a reținut că art. 5 din Legea nr. 290/2003 ar fi fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Înalta Curte reține că atât Hotărârea nr. 2822/19.04.2021 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București precum și decizia de validare nr. 665/10.06.2022 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003, contestate în litigiul pendinte au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, rezultă că în litigiul pendinte este incident acest act normativ, cu atât mai mult cu cât actele juridice contestate au fost emise în soluționarea cererii înregistrate sub nr. x/22.04.2004, care, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, era în analiza Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, procedura administrativă nefiind finalizată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel în mod legal a reținut că "prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior".

Față de cele expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile recurenților legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum niciuna din criticile recurenților reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1031 A din 13 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1031 A din 13 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.