ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2317/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 mai 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, fiind declinată ulterior competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reclamantele A. și B. au solicitat anularea deciziei de validare nr. 5882/24.02.2020 emisă de Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților și a hotărârii nr. 2302/27.09.2018 emisă de către Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, acordarea compensațiilor prin evaluarea bunurilor aparținând autorilor C. și D. rămase în teritoriile cedate și stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin. Au solicitat, de asemenea, acordarea de despăgubiri morale în sumă de 15.000 de euro, pentru nesoluționarea timp de 17 ani și jumătate a cererii de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1647 din 4 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. A respins excepția inadmisibilității și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 222A din 20 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1647 din 4 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 222A din 20 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantele A. și B. au declarat recurs. Printr-un prim motiv de nelegalitate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dat fiind că prin punctul III al notelor de ședință din data de 28 ianuarie 2023, trimise la Curtea de Apel București atât prin poștă, cât și în format electronic, au solicitat și suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București dosarul nr. x/2023, ce are ca obiect constatarea nulității certificatelor de moștenitor de pe urma bunicilor și drept consecință, constatarea calității lui E. de moștenitor. Cererea de suspendare se justifica în situația în care instanța de apel, analizând cererea de apel și notele de ședință, considera că în cadrul procedurii speciale aplicabile stabilirii dreptului la despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate din Basarabia încă mai existau dubii privind îndeplinirea de către reclamante, în calitate de succesoare legale ale lui E., a calității de moștenitoare de pe urma bunicilor lor. Astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 6 februarie 2023, deși a fost primită această cerere complexă ce cuprindea atât cererea de acordare a unui nou termen - note de ședința, dar și cerere de suspendare a judecării cauzei, instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun mod asupra cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2023 al Judecătoriei Sectorului 3 București. Faptul ca instanța nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestei cereri nici prin încheiere, nici prin considerentele hotărârii denota că nu a acordat atenția cuvenită nici notelor de ședință formulate pentru acel termen, nici jurisprudenței depuse la dosar. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care instanța a înlăturat susținerile apelante-reclamante, potrivit cărora cererea a fost plasată de cea de-a doua pârâtă sub incidența unor legi adoptate după 10/11 ani de la formularea cererii de despăgubiri, nu din motive obiective, ci chiar drept consecință a unor fapte ilicite de discriminare, dovedita în cauză. Decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care a înlăturat susținerile reclamantelor potrivit cărora dispozițiile Legii nr. 164/2024 privind calitatea de moștenitor încălcă convenția și jurisprudența CEDO privind calitatea legii. Cu toate ca au invocat în cauză aceste norme, iar instanțele din România aveau de aplicat cu prioritate aceste reglementări internaționale, motivarea instanței de apel nu cuprinde considerente prin care să se analizeze aceste aspecte. Instanța de apel, la fel ca prima instanța, având de analizat întrunirea condițiilor de acordare a despăgubirilor potrivit legii speciale, a reținut în mod eronat ca reclamantele nu au îndeplinit condiția de a fi moștenitoarele foștilor proprietari ai bunurilor rămase în Basarabia, apreciind că analizarea celorlalte condiții ar fi de prisos. De asemenea, astfel cum au invocat în mod repetat în dosar și au reiterat în notele de ședința atașate, speța prezintă o particularitate - anume faptul că au invocat, dar au și dovedit faptele ilicite ale intimatei Comisia de aplicare a Legii nr. 290/2003, fapte de discriminare în ceea ce privește nesoluționarea cererii familiei reclamantelor de despăgubiri, nici în termenul legal prevăzut de Legea nr. 290/2003, dar nici timp de 11 ani, faptă ilicită ce a avut drept consecință plasarea cererii sub incidența condițiilor prevăzute de o alta lege, Legea nr. 164/2014, ce a modificat Legea nr. 290/2003. Trebuie subliniat și faptul ca instanța de apel mai reține în considerentele deciziei recurate textul unui act normativ, respectiv art. IV din O.U.G. nr. 10/2013, aprobata prin Legea nr. 287/2013, ce ar fi modificat condițiile de acordare a despăgubirilor stabilite prin Legea nr. 290/2003, ordonanță de altfel, declarată neconstituțională prin decizia nr. 528/12.12.2013 a Curții Constituționale. În cadrul Anexei nr. 1 la notele de ședința din data de 28.01.2023 înregistrate la Curtea de Apel București au depus hotărârile judecătorești în considerentele cărora s-a reținut care a fost data formulării cererilor de despăgubiri pentru bunurile rămase în Basarabia de către persoane aflate în situație comparabilă cu a reclamantelor și care a fost data când Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 a soluționat aceste cereri, hotărâri cu care, astfel cum au susținut și la fond și în apel, au probat faptul că au fost discriminate de către comisia intimată. În consecință, consideră că în cadrul acestei proceduri speciale, analizând procesul în ansamblul său, instanța trebuie să înlăture situația de discriminare în care comisia intimată le-a plasat și să constate că sunt moștenitoarele bunicilor, tatăl E., fiind moștenitor legal al bunicilor în baza actelor de stare civilă legalizate, depuse la dosar. Invocă drept jurisprudență aspectele reținute în cuprinsul deciziei nr. 10/2016 din 23/05/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Timp de 11 ani, până în anul 2014, Legea nr. 290/2003, ce a concretizat condițiile de acordare a acestor despăgubiri ce se datorau bunicilor în temeiul Tratatului de la Paris din anul 1947, a definit calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ca fiind acei moștenitori legali ce pot dovedi aceasta calitate cu acte de stare civilă legalizate. În toți acești ani, familia reclamantelor întrunea această condiție de acordare a despăgubirilor, ca de altfel și celelalte condiții cerute de lege la vremea respectivă, dar cea de-a doua pârâtă nu a soluționat cererea reclamantelor nr. 904 (din 6000 de cereri ce susține ca au fost înregistrate) în ordinea depunerii, după care s-a prevalat de adoptarea în anul 2014 a unei legi modificatoare a legii aplicabile la data formulării cererii reclamantelor, pentru a le lipsi de drepturi. În Anexa 3 la notele de ședința din 28.01.2023 depuse în apel au depus practica judiciară privind constatarea de către instanțe a stării de discriminare, potrivit altor legii speciale, și restabilirea, prin aceste hotărâri, a situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare. În strânsă legătură cu conduita intimatei, care prin faptele sale ilicite a plasat cererea de despăgubiri sub incidența altei legi, reclamantele precizează că este de notorietate că perioada anilor 1944-2013 un procent foarte redus de cetățeni români ce s-au refugiat din Basarabia au dezbătut succesiunea părinților/bunicilor lor sau dezbaterea succesiunii a avut loc după zeci de ani de la decesul autorilor lor, în general din cauza lipsei din masa succesorală a unor bunuri imobile care să fi intrat în proprietatea autorilor după data refugiului, în anul 1944. Acesta este motivul pentru care, deși persoanele ce au făcut cereri de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate din Basarabia credeau cu toată convingerea că legea aplicabilă cererii era Legea nr. 290/2003, având toate actele de stare civilă legalizate cerute de această lege deja la dosar, atunci când a intervenit Legea nr. 164/2014. Apreciază că nu întâmplător legiuitorul din 2003 a prevăzut o anumită modalitate de a dovedi îndeplinirea condiției de moștenitor a fostului proprietar, fără a cere certificat de moștenitor, tocmai din cauza duratei mari ce s-a scurs din anul 1947 - anul semnării Tratatul de la Paris ce consfințea dreptul bunicilor la despăgubiri - și până în anul 2003 - când bunicii erau deja decedați, pentru a concretiza condițiile în care Statul Român va acorda despăgubiri, aceasta fiind o altă culpa grava a Statului Român. Din acest motiv, diferit de optica primei instanței și a instanței de apel, apreciază că tocmai prin aceste condiții prevăzute de Legea nr. 290/2003, legiuitorul a intenționat să repună de fapt în termenul de acceptare a succesiunii toți moștenitorii foștilor proprietari, care la momentul decesului bunicilor nu au putut avea previzibilitatea unei legi de acordare a despăgubirilor pentru bunurile ramase în Basarabia, lege care a întârziat să apară timp de zeci de ani. Reiterează faptul că cererea înregistrată sub nr. x/09.09.2016 la cea de-a doua intimată nu reprezintă o nouă cerere de despăgubiri, ci o aderare la cererea de despăgubiri formulată de familie, prin F., încă din anul 2003 pentru bunurile imobile și recoltele neculese ale bunicilor rămase în Basarabia, cerere ce nu era încă soluționată administrativ. În dosarul nr. x/2017, prin decizia civilă nr. 3679/04.07.2018, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea formulata de reclamante și a obligat pe pârâta Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să soluționeze cererea de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate, aparținând autorilor C. și D., cerere formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, înregistrată sub nr. x/2003, la data de 17.09.2003. Consideră că în acest dosar s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că au calitate de a solicita soluționarea dosarului de despăgubiri privind bunurile bunicilor, tocmai plecând de la faptul că au aderat, în calitate de moștenitoare, la cererea formulată în 2003, depunând în acest sens acte de stare civilă și certificat de moștenitor de pe urma tatălui. Deși în ceea ce privește constituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 164/2014 Curtea Constituțională a pronunțat multe decizii, nu trebuie omis faptul că, prin decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, aceeași Curte Constituțională a statuat că "existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege accesul liber la justiție, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. Într-adevăr, prevederea dreptului de acces la justiție, în condițiile în care acesta poate fi obstrucționat sau amânat fără termen din motive imputabile unui organ administrativ, poate pune în discuție afectarea acestui drept ori chiar lipsirea sa de substanță." Curtea Constituțională a mai reținut prin aceasta decizie că: "Astfel, împrejurările care pot aduce atingere dreptului de acces liber la justiție trebuie căutate nu doar în modul de reglementare a acestui drept, ci și în modalitatea prin care, în practică, acesta se poate realiza în funcție de condițiile existente." Recurentele-reclamante apreciază se află de fapt în această situație reținută de Curtea Constituțională în care, fără justificare rezonabilă, fără a fi probate în cauză motive obiective și nediscriminatorii, comisia intimată a obstrucționat soluționarea cererii privind drepturile sale, afectând aceste drepturi până la lipsirea de substanță a dreptului. Printr-un ultim motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, pentru motivele detaliate la punctul anterior consideră că instanța de apel a încălcat atât prevederile legale privind aplicarea prioritară în cauză a convenției și jurisprudenței CEDO privind calitatea legii aplicabilă cererii de despăgubiri, ce trebuie să fie previzibilă, accesibilă, să se bucure de stabilitate și, de asemenea, nu a constatat încălcarea de către cea de-a doua intimată a dispozițiilor legale menționate, ce consacră dreptul la un tratament nediscriminatoriu.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți au depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat. La 17 august 2023 recurenta-reclamantă A. a transmis prin email certificatul de deces al recurentei B. și certificatul de moștenitor ce atestă faptul că este unică moștenitoare. La 21 noiembrie 2023 recurenta-reclamantă A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare, a depus la dosar concluzii scrise, practică judiciară și traducerea legalizată a actului normativ inscripționat pe CD-ul depus la Curtea de Apel București, solicitând obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4200 RON, reprezentând servicii de traducere legalizată, în a căror dovedire a depus înscrisuri justificative.

Procedura în fața instanței de recurs: După declararea recursului, reclamanta B. a decedat, instanța constatând că reclamanta A. este unică moștenitoare, fiind parte în cauză în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei B.. Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (5 mai 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 23 noiembrie 2023, preschimbat ulterior la 28 noiembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Referitor la circumstanțele factuale ale speței, se reține, în esență, că reclamantele A. și B. au solicitat instanței anularea deciziei de validare nr. 5882/24.02.2020 emisă de Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților și a hotărârii nr. 2302/27.09.2018 emisă de către Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, acordarea compensațiilor prin evaluarea bunurilor aparținând autorilor C. și D., bunuri rămase în teritoriile cedate, și stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin. Au solicitat, de asemenea, acordarea de despăgubiri morale, pentru nesoluționarea timp de mai bine de 17 ani a cererii de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate. Prin hotărârea nr. 2302/27.09.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost respinsă cererea nr. x înregistrată la 15.09.2003 (formulată inițial de F. și însușită la 09.09.2016 de reclamantele din cauză) și a fost propusă neacordarea compensațiilor bănești doamnei F., doamnei A. și doamnei B.. Prin decizia de validare nr. 5882/24.02.2020 emisă de vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost validată hotărârea nr. 2302/27.09.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, în sensul respingerii cererii, reținându-se că reclamantele nu au făcut dovada calității de moștenitor potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014. Printr-o primă critică de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a judecății cauzei, formulată prin notele scrise depuse la dosar la 28 ianuarie 2023. Cu privire la acest aspect, se reține că, faptul nepronunțării instanței asupra unei cereri formulate în cursul procesului, nu reprezintă un motiv de natură a atrage nelegalitatea hotărârii din perspectiva pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., remediul procedural pus la dispoziție de legiuitor fiind cel al aplicării dispozițiilor art. 444 C. proc. civ., text legal ce face trimitere la procedura completării hotărârii în ipoteza în care instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri conexe sau incidentale. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care instanța a înlăturat susținerile privind existența unor fapte ilicite de discriminare în ceea ce privește nesoluționarea cererii de despăgubiri, nici în termenul legal prevăzut de Legea nr. 290/2003, dar nici timp de 11 ani, nu din motive obiective, ci drept consecință a unor fapte ilicite ce au avut drept urmare plasarea cererii sub incidența condițiilor prevăzute de o altă lege - Legea nr. 164/2014, ce a modificat Legea nr. 290/2003 A arătat, de asemenea, că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat susținerile sale care evidențiau faptul că dispozițiile Legii nr. 164/2024 privind calitatea de moștenitor încălcă convenția și jurisprudența CEDO privind calitatea legii. Cu toate ca a invocat în cauză aceste norme, iar instanțele din România aveau de aplicat cu prioritate aceste reglementări internaționale, motivarea instanței de apel nu cuprinde considerente prin care să se analizeze aceste aspecte. Invocând aceleași argumente, printr-un ultim motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a încălcat atât prevederile legale privind aplicarea prioritară în cauză a convenției și jurisprudenței CEDO privind calitatea legii aplicabilă cererii de despăgubiri, ce trebuie să fie previzibilă, accesibilă, să se bucure de stabilitate și, de asemenea, nu a constatat încălcarea de către cea de-a doua intimată a dispozițiilor legale ce consacră dreptul la un tratament nediscriminatoriu. Criticile au caracter nefondat. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, problema aplicabilității în timp a normei tranzitorii a fost corect dezlegată de către instanța de apel, hotărârea fiind amplu argumentată în fapt și în drept, instanța de apel respingând motivat susținerile reclamantei din cuprinsul cererii de apel referitoare la existența faptelor ilicite, urmare a soluționării cu întârziere a cererii de despăgubire, evidențiind, de asemenea, considerentele pentru care nu se poate reține existența unui tratament discriminatoriu. În speță, astfel cum s-a arătat anterior în succinta expunere a situației de fapt, cererea de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate din Basarabia și recoltele neculese, aparținând autorilor C. și D., a fost formulată de către F. (intervenienta din cauză) în temeiul Legii nr. 290/2003, fiind înregistrată la data de 15.09.2003 sub nr. x/2003, însă atât hotărârea nr. 2302/27.09.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, cât și decizia de validare nr. 5882/24.02.2020 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul de aplicare a Legii nr. 290/2003, au fost adoptate după intrarea în vigoare (la 18 decembrie 2014) a Legii nr. 164/2014, lege prin care a fost stabilită o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003. Făcând o corectă aplicare a legii, instanțele de fond au arătat, în mod explicit, faptul că dispozițiile tranzitorii reglementate de legiuitor prin norma specială au constituit temeiul aplicării prevederilor legii noi și cererilor aflate în curs de soluționare. Astfel, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 dispune că: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." Textul de lege stabilește în mod expres că, de la data intrării în vigoare, dispozițiile sale vor fi aplicabile tuturor cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 care nu fuseseră soluționate încă - situație ce se regăsește în speță. Chiar dacă cererea formulată de F. a fost fundamentată pe prevederile Legii nr. 290/2003, soluționarea sa a avut loc în anul 2018, astfel încât se încadrează în ipoteza legală anterior evidențiată. Drept urmare, având în vedere că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu emisese o hotărâre în ceea ce privește cererea din 15 septembrie 2003 formulată de F., soluționarea acesteia s-a efectuat în mod legal prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, astfel cum a reținut și instanța de apel. Faptul că Legea nr. 290/2003 a definit calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ca fiind acei moștenitori legali ce pot dovedi această calitate cu acte de stare civilă legalizate și că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, familia reclamantei întrunea această condiție de acordare a despăgubirilor, nu prezintă relevanță în evaluarea legalității deciziei recurate, cât timp instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor legale cu incidență în cauză, astfel cum anterior s-a arătat. Lipsită de relevanță și cu o pregnantă conotație subiectivă este și aserțiunea recurentei, în sensul că prin condițiile prevăzute de Legea nr. 290/2003, legiuitorul ar fi intenționat să repună de fapt în termenul de acceptare a succesiunii pe toți moștenitorii foștilor proprietari, care la momentul decesului bunicilor nu au putut avea previzibilitatea unei legi de acordare a despăgubirilor pentru bunurile rămase în Basarabia. Intenția legiuitorului care a elaborat Legea nr. 290/2003 nu are relevanță în soluționarea cauzei, cât timp legea aplicabilă speței este, astfel cum s-a evidențiat, Legea nr. 164/2014. În dezacord cu susținerile recurentei, instanța de apel a expus la pagina 11 din cuprinsul deciziei recurate considerentele pentru care nu se poate reține existența unei "fapte ilicite de discriminare", cum susține partea, arătând că, așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa constantă, aplicarea unui regim juridic temporal diferit, în virtutea principiului tempus regit actum, nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. De asemenea, se constată că instanța de apel a răspuns motivat la susținerile reclamantelor privind pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 164/2024, evidențiind faptul că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul că prevederile legii speciale sunt constituționale, nu se subordonează normei CEDO și nu sunt discriminatorii. În plus, controlul de constituționalitate al legilor este atributul exclusiv al Curții Constituționale, astfel încât criticile recurentei nu denotă un aspect de nelegalitate a hotărârii. Contrar susținerilor recurentei, situația sa nu este similară cu aceea reținută de Curtea Constituțională prin decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, în sensul că, fără o justificare rezonabilă, fără a fi probate în cauză motive obiective și nediscriminatorii, comisia intimată ar fi obstrucționat soluționarea cererii privind drepturile sale, afectând aceste drepturi până la lipsirea lor de substanță. Faptul că reclamanta nu a depus la dosar un certificat de moștenitor, un certificat de calitate de moștenitor ori o hotărâre judecătorească prin care să dovedească stabilirea calității sale de moștenitoare a defuncților C. și D., constituie atât un motiv obiectiv, cât și o justificare rezonabilă, pentru care i-a fost respinsă cererea de despăgubire, în acord cu dispozițiile legale în vigoare. În ceea ce privește pretinsa autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Alba Iulia, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că hotărârea pronunțată nu se poate impune în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat sub aspectul calității de persoană îndreptățită, în litigiul respectiv nefiind tranșat un asemenea aspect. Astfel cum a reținut și instanța de apel, calitatea procesuală activă deținută în demersul anterior având ca obiect obligarea Comisiei să soluționeze cererea de despăgubire, nu justifică încadrarea reclamantei în categoria persoanelor beneficiare, atâta timp cât condiția premisă impusă de lege nu a fost dovedită, cu atât mai mult cu cât aspectele de fond nu au fost analizate în cadrul acelui dosar. Recurenta se dovedește a fi în eroare atunci când reclamă faptul că instanțele din România trebuiau să aplice cu prioritate reglementările internaționale, respectiv Convenția și jurisprudența CEDO, apreciind că instanța de apel a încălcat atât prevederile legale privind aplicarea prioritară în cauză a convenției și jurisprudenței CEDO privind calitatea legii, ce trebuie să fie previzibilă, accesibilă, să se bucure de stabilitate. Referitor la incidența dispozițiilor art. 4 C. proc. civ., potrivit căruia "normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților", se reține că judecătorul național este obligat a face aplicarea prioritară, directă, a dreptului comunitar atunci când există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și dreptul intern, textul legal anterior enunțat completând prevederile art. 3 C. proc. civ. privind consacrarea priorității normelor obligatorii ale dreptului Uniunii Europene. Legiuitorul a avut în vedere doar posibilul conflict între normele consacrate de Cod și normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene, aspect ce nu se verifică în speță, recurenta invocând în mod formal aceste dispoziții, fără a evidenția care ar fi pretinsa contradictorialitate a dreptului Uniunii Europene cu dreptul intern. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.