ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 566/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 22 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la imobilul teren intravilan, în suprafață de 242 mp, situat în București, și să fie obligați pârâții să-i restituie imobilul teren intravilan în suprafață de 242 mp situat în București, teren ce a fost expropriat prin Decretul nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1857 din 26 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P.B. și Municipiul București, prin primar general, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 528 A din 8 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1857 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 528 A din 8 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea apelului, anularea sentinței pronunțate de prima instanță și admiterea cererii de chemare în judecată. După prezentarea situației de fapt, recurenta a concluzionat că, din întregul istoric al cauzei, rezultă că imobilul-teren intravilan ce face obiectul litigiului pendinte nu a ieșit niciodată din posesia foștilor proprietari și nu face obiectul reglementării Legii nr. 10/2001. Deși formal a fost supus unei exproprieri înainte de anul 1990, această măsură nu a fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de stat și rămânând în continuare în stăpânirea proprietarilor săi. Scopul declarat al Legii nr. 10/2001 1-a constituit tocmai restituirea, în natură ori prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii. Or, în cazul de față, imobilul nu a fost preluat efectiv de stat. În dezvoltarea motivului de recurs subsumat ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a imputat instanței de apel greșita admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, cu aplicarea eronată a dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 53/2007. În acest sens, recurenta a arătat că imobilul în litigiu, deși a fost inclus în suprafața de 973 mp expropriată prin Decretul de expropriere din 1973, destinat lucrărilor de executare a sediului întreprinderii pentru raționalizarea și modernizarea instalațiilor energetice București, precum și pentru construirea unor obiective social-culturale destinate unităților energetice de pe platforma industrială București - Sud - Vitan, conform unui proiect întocmit în anul 1973, împreună cu cel al Întreprinderii Energo-Reparații București, nu a fost niciodată utilizat în acest scop. Mai mult, lucrările nu au fost niciodată începute pe acest teren, imobilul nefiind preluat efectiv de expropriator și rămânând continuu în stăpânirea recurentei și a antecesorilor săi, astfel încât scopul exproprierii nu a fost îndeplinit. Astfel, a subliniat că imobilul în cauză nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, deoarece imobilul nu a fost preluat efectiv de stat, și nici nu se regăsește printre imobilele preluate în mod abuziv, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2021, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Făcând trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, recurenta a subliniat că nici instanța supremă și nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au exclus, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă cu condiția ca instanța să lămurească dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, iar prin admiterea acțiunii să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Apărările formulate în cauză În cauză, intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prealabil, este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1- 8 ale art. 488 alin. (1). Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și de aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată. Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție situația de fapt și analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate. Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. Prin demersul său judiciar, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la imobilul teren intravilan, în suprafață de 242 mp, situat în București, și să fie obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primar general, să-i restituie imobilul teren intravilan, imobil ce a fost expropriat prin Decretul nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fără cheltuieli de judecată. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că, din probele administrate în cauză, rezultă că, prin Decretul nr. 146/1967 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, autorul reclamantei B. a fost expropriat pentru o parte din suprafața de teren deținută - teren de 100 mp situat în București, raion Tudor Vladimirescu, strada x, nr. 13-15, și la poziția nr. 4 este expropriat cu imobilul situat în strada x, nr. 18, teren în suprafață de 125 mp pe care se afla casa și anexele. Ulterior, prin Decretul nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, autorilor B. și C. li s-au expropriat suprafața de teren de 973 mp, fără însă a primi despăgubiri. Parte din acest teren, în suprafață de 973 mp, expropriat prin Decretul nr. 375/1973, este terenul în litigiu, în suprafață de 242 mp. Reținând că reclamanta nu a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 53/2007, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată. Prin decizia atacată, soluția primei instanțe a fost confirmată de instanța de apel care a reținut că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios. Trecând la analiza efectivă a criticilor formulate de recurenta-reclamantă, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, a fost corect examinată de instanțele de fond. Prin criticile formulate, reclamanta a reclamat o aplicarea eronată a dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 53/2007. În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susținut că din întregul istoric al cauzei rezultă că imobilul teren intravilan ce face obiectul litigiului pendinte nu a ieșit niciodată din posesia foștilor proprietari, nu face obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, întrucât, deși formal, a fost supus unei exproprieri înainte de anul 1990, această măsură nu a fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de stat și rămânând continuu în stăpânirea proprietarilor săi. Astfel, a subliniat că imobilul în cauză nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, deoarece imobilul nu a fost preluat efectiv de stat, și nici nu se regăsește printre imobilele preluate în mod abuziv, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2021, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situații juridice nu se află la latitudinea, voința sau alegerea părții, ci stă în dispoziția legii. Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă. Art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că "imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", specificând că "dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare". Astfel, în cazul concret dedus judecății, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, prin Decretul de expropriere nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, în mod corect instanțele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acțiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi. Afirmația recurentei în sensul că terenul în litigiu nu face obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, întrucât nu a ieșit niciodată din posesia foștilor proprietari, fiind supus unei exproprieri numai formale, această măsură nefiind finalizată, ignoră prevederile legii speciale de reparație, aceasta propunând, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 10/2001 în vederea obținerii accesului la calea unei revendicări a imobilului în condițiile dreptului comun, ceea ce tinde la înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant. Drept urmare, apreciind că instanțele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situației bunului imobil și a dispozițiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge critica ca nefondată, întrucât nesocotește atât normele de drept material aplicabile, cât și interpretarea corectă a acestora prin prisma jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O. Promovând cererea de chemare în judecată, în forma și modalitatea cu care instanțele au fost învestite, invocând ca temeiuri de drept art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. de la 1864, art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, reclamanta urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, revendicarea imobilului în suprafață de 242 mp situat în București. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin două decizii pronunțate în interesul legii, Decizia nr. 53/2007 și Decizia nr. 33/2008, a configurat în termeni foarte clari și neechivoci care sunt coordonatele soluționării acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001 (imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele vizate de reglementare. Pentru a face această interpretare, instanța supremă a avut în vedere atât dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate potrivit cărora "dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică", precum și dispozițiile art. 481 C. civ. care statuează în sensul că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire". Însă, a statuat în termeni preciși că aceste două dispoziții legale nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, astfel că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Configurând astfel domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în contextul sistemului normativ intern, instanța supremă a constatat totodată că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să uzeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, pe de o parte, întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, astfel cum s-a dezvoltat supra. Iar, pe de altă parte, astfel cum a reținut instanța de apel, în baza probatoriului administrat, reclamanta nu a invocat și nici dovedit vreun motiv independent de voința acesteia pentru care nu a putut utiliza procedura Legii nr. 10/2001, în termenul legal. Astfel, reclamanta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină restituirea în natură a imobilului, în condițiile în care acesta era liber, dacă formula notificare în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară (din perspectiva Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), după caz, atât dreptul de proprietate și întinderea lui, cât și calitatea sa de moștenitor legal al proprietarului deposedat de stat. Cum reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, notificare în condițiile legii speciale, aceasta nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Nu există posibilitatea pentru recurentă de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a vizat chiar "admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", obligatorie potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Din perspectiva normelor dreptului intern, instanța supremă a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. S-a dat astfel eficiență principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - principiul specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice." Instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care, nu se regăsește în speță. În acest sens, trebuie menționat că instanța de contencios european a reținut în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, că există un "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143 din hotărâre), aspect evidențiat de instanța de apel în justificarea soluției pronunțată. Prin urmare, nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să-i fi fost reconfirmat, cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situației de față. În conținutul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010, curtea de contencios european a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Mai mult, s-a statuat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. Având în vedere aceste considerente, pe care instanța de apel nu le putea ignora, concluzia este că soluționarea acțiunii în revendicare s-a bazat pe principiile stabilite prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a subliniat în mod constant că protecția oferită de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este destinată exclusiv proprietarului pentru "bunurile sale" actuale, recunoscând protecția unui bun existent, nu a unei simple speranțe de a redobândi un drept de proprietate anterior. "Simpla speranță de restituire", în lipsa îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru redobândirea unui bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior - inclusiv respectarea termenelor impuse de lege pentru promovarea unei astfel de cereri - nu poate fi considerată o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, prin urmare, ca "bun" în sensul articolului 1 din Protocol. Aceasta rămâne valabilă indiferent de cât de justificată ar putea părea, din perspectiva fondului dreptului, speranța de restituire. Din perspectiva raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului (inclusiv principiile statuate prin jurisprudența C.E.D.O.), instanța supremă a statuat, pe de o parte că, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiție, iar, pe de altă parte, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Ca atare, recurenta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.