Decizia nr. 166/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, în 02.10.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat să se constate că deține un bun, în sensul prevăzut de art. 1 al Protocolului adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, și, pe cale de consecință, să i se restituie imobilul situat în București, Str. (...) fost (...), sector 5 sau, în cazul în care nu mai este posibil, să i se plătească contravaloarea acestuia. Pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Primul ciclu procesual 2.1. Sentința pronunțată de către Tribunalul București Prin sentința nr. 978/28.08.2020, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. 2.2. Decizia pronunțată de către Curtea de Apel București Prin decizia nr. 71A/25.01.2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A împotriva sentinței nr. 978/28.08.2020 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă. 2.

Decizia pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 780/11.05.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 71A/25.01.2022 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. 3. Al doilea ciclu procesual - Decizia pronunțată de către Curtea de Apel București în rejudecare Prin decizia nr. 1670A/18.12.2023, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A împotriva sentinței nr. 978/28.08.2020 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, prin Primar General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1670A/18.12.2023 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A, invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. - Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ. atunci când instanța de apel a reținut, ca finalitate practică, un caracter inadmisibil al acțiunii în revendicare, întrucât nu ar fi aplicabile dispozițiile dreptului comun, statuând incidența exclusivă a Legii nr. 10/2001. Făcând trimitere la considerentele hotărârii pronunțate de tribunal (prin care s-a reținut caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile dreptului comun) și la considerentele hotărârii recurate (potrivit cărora, în cauză, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001), partea susține că, prin reținerea unui fine de neprimire al cererii de chemare în judecată cu ocazia judecării propriului apel, i s-a creat o situație mai grea din perspectivă procesuală, prin aceea că inadmisibilitatea presupune ab initio o imposibilitate a instanței de a cerceta însuși fondul dreptului dedus judecății. Învederează recurenta că niciunul dintre intimați nu a formulat o cale de atac prin intermediul căreia să poată reforma soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, în fața primei instanțe, recurenta se bucura de posibilitatea de examinare a dreptului dedus judecății, rezultat al respingerii unei excepții peremptorii. Urmare a pronunțării deciziei atacate, recurentei i se neagă dreptul de a i se decela raportul juridic dedus judecății, găsindu-se într-o situație procesuală defavorabilă și care se află în deplină contradicție cu reglementarea prevăzută în cuprinsul art. 481 C. proc. civ. Invocând prevederile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că, în ceea ce privește regimul juridic al nulității, urmare a încălcării prevederilor art. 481 C. proc. civ., trebuie avut în vedere faptul că ne aflăm în fața unei nulități necondiționate de existența vreunei vătămări, dat fiind că respectivele dispoziții legale reglementează o cerință extrinsecă hotărârilor judecătorești pronunțate în apel. Recurenta pretinde că vătămarea este, totuși, evidentă, în raport cu faptul că urmare a soluției pronunțate prin decizia recurată se ajunge la negarea dreptului la acces la o instanță, fiindu-i creată astfel o situație procesuală mai rea. - Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat (în sensul efectului negativ) a hotărârii primei instanțe, întrucât, prin decizia recurată, s-a ajuns, din punct de vedere procedural, la reformarea soluției asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Arată recurenta că, prin hotărârea primei instanțe ce se bucură de autoritate de lucru judecat s-a statuat în sensul că „nu se poate aprecia ca existând culpa reclamantei în omisiunea urmării demersurilor pentru respectarea termenului legal pentru formularea notificării, în raport cu Legea nr. 10/2001. Astfel cum s-a arătat, reclamanta a probat că a obținut recunoașterea calității de legatar universal al autorului său ulterior expirării termenului pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, apreciindu-se, în acest context al analizei, că cererea este admisibilă.” Comparativ, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, că, în raport cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectivul concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, că „este nefondată critica prin care apelanta-reclamantă a arătat că, în mod greșit, prima instanța nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate, metodă specifică revendicării de drept comun, neincidentă în cauză potrivit celor expuse anterior”, precum și că „pasivitatea apelantei în toată această perioadă se răsfrânge asupra situației deduse judecății în sensul că nu se poate aprecia că a existat un motiv obiectiv și independent de propria voință pentru care apelanta-reclamantă nu a formulat notificare și nu a demarat procedura judiciară și administrativă de obținere a dovezilor calităților de moștenitor, dat fiind că demersul judiciar și administrativ era la dispoziția sa, fără nicio condiționare externă”. Invocând prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recurenta arată că, prin hotărârea instanței de apel, s-a încălcat efectul negativ al autorității de lucru judecat, atât în ceea ce privește dispozitivul, prin raportare la faptul că s-a reformat soluția asupra excepției inadmisibilității, cât și în ceea ce privește considerentele, prin raportare la faptul că s-a reținut o culpă a recurentei în ceea ce privește neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001. Or, plecând de la cele statuate în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, de esența stabilirii posibilității de a se accede la dreptul comun (acțiunea în revendicare), în ciuda prevalenței în dreptul intern a legii speciale, depinde identificarea unei situații de imposibilitate obiectivă de a formula notificarea reglementată de Legea nr. 10/2001, menționând că, în acest sens, a procedat prima instanță. Cu toate că soluția primei instanțe și considerentele privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii nu au făcut obiectul unei căi de atac, prin decizia recurată, s-a reținut, cu încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, că „nu se poate aprecia că a existat un motiv obiectiv și independent de propria voință pentru care apelanta-reclamantă nu a formulat notificare”. Recurenta susține că, în situații similare, practica instanței supreme a confirmat încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat. În concluzie, ca urmare a faptului că s-ar impune a doua casare în cadrul aceluiași dosar, solicită reținerea cauzei, spre rejudecare, în temeiul art. 497 C. proc. civ. În ceea ce privește rejudecarea în fond a cauzei, recurenta învederează că atunci când prima instanță a reținut că, deși „cererea de revendicare a fost considerata admisibilă, se apreciază ca neputând-se acorda contravaloarea bunului, având în vedere că aceasta reprezintă o măsură reparatorie în temeiul Legii nr. 10/2001, de care astfel cum s-a arătat, nu s-a uzat”, a încălcat dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție, din Decizia în interesul legii nr. 33/2008. Contrar celor reținute de către prima instanță, în situația de excepție în care se poate recurge la acțiunea în revendicare pe dreptul comun (situația apelantei), legea recunoaște dreptul persoanei deposedate de a solicita conversia acțiunii în revendicare, urmând ca Statul Român, în calitatea sa de uzurpator, să plătească reclamantei despăgubiri bănești. Rațiunea acestei decizii se regăsește în considerentele aceleiași hotărâri, în cuprinsul căreia se reține că „în atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular". Arată recurenta că, din cauza inconsecvenței legislative (lipsa existenței unei norme care să-i permită repunerea în termen, deși, obiectiv, nu putea formula cererea mai devreme), nu putea formula o cerere conformă aferentă Legii nr. 10/2001, pentru că doar în 11.06.2009 (prin pronunțarea sentinței civile nr. 7869/11.06.2009) i-a fost recunoscut dreptul și calitatea asupra bunurilor revendicate, devenind, astfel, persoana care ar fi trebuit să suporte consecințele adoptării unor norme neconforme cu Convenția. Într-o atare situație de excepție, din cauza unor circumstanțe obiective și independente de voința recurentei, s-a dat prevalență Convenției, sens în care s-a recunoscut posibilitatea accesării acțiunii în revendicare reglementată de dreptul comun, în componența căreia intră și aptitudinea de a solicita despăgubiri bănești. Din perspectiva dreptului de proprietate și a acțiunii în revendicare, a evidențiat faptul că autoarea recurentei, C, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20754/18.07.1934 de către Notariatul Tribunalului Ilfov. Clădirea de locuit cu regim de înălțime S+P+2E+M a fost edificată de către autoarea recurentei, C, în anul 1935 (astfel cum rezultă și din Fișa imobilului din București Str. (...). Ulterior, întregul imobil (teren și construcție) a fost trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950 (poziția nr. 930 și nr. 6 din Anexa nr. 2 la Decretul nr. 92/1950). C a decedat în 17.12.1981, astfel cum rezultă din Certificatul de deces nr. 2525/21.06.2011, fiind moștenită de către fiul acesteia, C, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 172/06.07.2011. Prin sentința civilă nr. 7869/11.06.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a dispus, printre altele, anularea, „în parte, a certificatului de moștenitor nr. 112/27.09.1996 emis de Biroul Notarial Public nr. (...), în sensul că unic moștenitor rămas de pe urma defunctului D, decedat la 07.07.1995, este reclamanta, în calitate de legatar universal”. Pe cale de consecință, recurenta arată că Statul Român nu deține un titlu, precum și că aceasta are un titlu de proprietate mai bine caracterizat față de Statul Român, sens în care se impune admiterea acțiunii în revendicare. Astfel, date fiind cele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, prin raportare la dispariția totală, din cauza uzurpatorului, a bunului imobil, a precizat că se impune obligarea Statului Român la plata despăgubirilor bănești în sumă egală cu valoarea bunului revendicat, respectiv de 5.882.362 lei.

Apărări formulate în cauză În cauză, intimații nu au depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și 3 C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09.10.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la 22.01.2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Critica referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., este neîntemeiată. Prin această susținere (subsumabilă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în acord cu cele reținute prin încheierea de admitere în principiu a recursului), invocată de reclamantă cu referire la soluția primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii (neatacată de partea interesată), recurenta a precizat, în esență, că i s-ar fi creat o situație procesuală defavorabilă celei din prima fază procesuală, prin reținerea, de către instanța de apel, „ca finalitate practică, a caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare, întrucât nu ar fi aplicabile dispozițiile dreptului comun”. În speță, verificând parcursul procesual al cauzei, se reține că litigiul pendinte a fost soluționat în primă instanță prin sentința nr. 978/28.08.2020 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, fiind, totodată, respinsă acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a constatat caracterul admisibil al demersului judiciar al reclamantei, prin aceea că partea „a probat că a obținut recunoașterea calității de legatar universal al autorului său ulterior expirării termenului pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001”, pentru ca ulterior să respingă acțiunea, ca nefondată, în considerarea faptului că acordarea contravalorii bunului constituie o măsură reparatorie în temeiul Legii nr. 10/2001, de care partea nu a uzat. La rândul său, instanța de apel a realizat, în devoluarea cauzei, analiza legalității și temeiniciei sentinței atacate și din perspectiva dreptului convențional, stabilind, în esență, că reclamanta-apelantă, care invoca existența unui bun în patrimoniul său, în temeiul titlului de proprietate al autoarei sale (fără a se prevala de o hotărâre judecătorească favorabilă în acest sens), nu beneficiază de protecția art. 1 din Procotolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, fără a antama aspectele rămase câștigate cauzei, instanța de apel s-a pronunțat (în acord cu limitele devolutive determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță) pe verificarea posibilității realizării dreptului afirmat (în sensul obținerii contravalorii imobilului revendicat, ca efect al imposibilității de restituire a acestuia, astfel cum a invocat reclamanta prin cererea de apel) pe calea procesuală aleasă de parte. Respingerea căii ordinare de atac a avut loc în considerarea faptului că reclamanta-apelantă nu a justificat că este titulara unui bun actual, reținându-se că prevederile convenționale invocate nu sunt incidente rationae temporis în raport cu data titlului de proprietate opus pârâților. Mai mult, raportându-se la jurisprudența instanței europene (direct aplicabilă în sistemul de drept intern, indiferent dacă soluțiile jurisprudențiale au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau în cauze privitoare la alte state părți la Convenție), instanța de prim control judiciar a constatat inclusiv că reclamanta-apelantă nu poate pretinde nici măcar existența unei speranțe legitime de redobândire a proprietății sau a măsurilor reparatorii prin echivalent. Or, în contextul în care instanța de apel a stabilit că reclamanta nu se poate prevala, în mod eficient, de existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, conform celor arătate anterior, nu a mai fost necesară și realizarea comparării de titluri între părți și acordarea preferabilității unuia în detrimentul celuilalt (astfel cum solicitase reclamanta prin apelul formulat), o atare analiză fiind doar subsecventă constatării îndeplinirii celei dintâi. Așadar, acest aspect nu are valența pe care recurenta încearcă să o imprime actului jurisdicțional atacat, în sensul că instanța de apel ar fi „negat dreptul procesual al recurentei de a i se decela raportul juridic dedus judecății”, element care, în opinia sa, ar echivala cu „reținerea unui fine de neprimire al cererii de chemare în judecată”, cu consecința încălcării prevederilor art. 481 C. proc. civ., recurenta înțelegând, mai degrabă, să ignore, prin critica formulată, ansamblul statuărilor curții cu privire la raportul juridic dedus judecății. De altfel, contrar susținerilor recurentei, analiza pe fondul cauzei nu putea fi disociată de sfera de reglementare a legii speciale, cum tinde recurenta, dată fiind modalitatea de preluare a imobilului ce se circumscrie domeniului de aplicare a acesteia, respectiv de aspectul neurmării procedurii reglementate în cuprinsul acestui act normativ de către reclamantă (și, corelativ, al neefectuării unui demers, până la momentul sesizării primei instanțe, prin care să se obțină recunoașterea dreptului de proprietate în condițiile legislației naționale aplicabile), câtă vreme aceste elemente ce configurează demersul judiciar promovat constituiau, la rândul lor, repere de analiză în cercetarea acțiunii formulate. Reiese, așadar, că recurentei nu i s-a creat o situație mai grea, în propria cale de atac, decât cea din prima etapă procesuală, în condițiile în care dezlegările curții de apel au vizat însuși fondul raportului juridic dedus judecății, iar nu admisibilitatea căii procesuale utilizate, argumentația logico-juridică dezvoltată în susținerea soluției pronunțate conturând, similar hotărârii primei instanțe, netemeinicia acesteia, dată fiind lipsa dovedirii existenței unui bun, care să poată fi protejat pe calea unei acțiuni de drept comun, cum este cea de față. În consecință, date fiind circumstanțele particulare ale litigiului, nu se poate reține că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus. - Tot în mod nefondat pretinde recurenta o încălcare a efectului negativ al autorității de lucru judecat al hotărârii primei instanțe, prin aceea că instanța de apel ar fi reformat soluția dată asupra excepției inadmisibilității acțiunii, „prin raportare la faptul că s-a reținut o culpă a recurentei în ceea ce privește neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001”. Critica recurentei (subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform celor reținute prin încheierea de admitere în principiu) nu poate fi primită dintr-o dublă perspectivă. Mai întâi, pentru a determina conținutul concret al raportului juridic litigios, se observă că tribunalul a reținut, cu ocazia analizei pe fond a cauzei, că, deși cererea de revendicare a fost considerată admisibilă, în speță, „nu se poate acorda contravaloarea bunului, având în vedere că aceasta reprezintă o măsură reparatorie în temeiul Legii nr. 10/2001, de care nu s-a uzat”. Relevantă în dezlegarea jurisdicțională conferită litigiului pendinte de către prima instanță a fost tocmai reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al statuărilor Judecătoriei Sectorului 1 București din dosarul nr. x/299/2008, care, prin sentința nr. 7869/11.06.2009 (definitivă și irevocabilă), a dispus, inter alia, respingerea capătului de cerere privind repunerea reclamantei A în termenul de a beneficia de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 1/2000 (litigiu în care, prin anularea, în parte, a certificatelor de moștenitor contestate în respectiva pricină, s-a constatat, pe de o parte, că succesorul rămas de pe urma defunctului D este numitul E, respectiv că unicul succesor rămas de pe urma defunctului E este reclamanta, în calitate de legatar universal), soluție la care s-a referit, în mod expres, cu prilejul expunerii considerentelor. Corelativ, instanța de apel, cu ocazia rejudecării căii de atac, ca urmare a deciziei de casare pronunțate în cel dintâi ciclu procesual, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, reținând, în esență, că „apelanta nu mai are deschisă calea Legii nr. 10/2001, ca urmare a expirării termenelor legale de formulare a notificării și a intervenirii decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, considerent fundamentat, la rândul său, pe reținerea incidenței, în litigiul pendinte, a statuărilor date prin sentința nr. 7869/11.06.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, anterior menționată, în acord cu cele stabilite de prima instanță. În acest cadru, reiese, cu claritate, că decizia recurată nu a condus, contrar celor afirmate de recurentă, la o reformare a soluției primei instanțe pronunțate în privința incidentului admisibilității acțiunii, cât timp statuările instanței de apel s-au limitat la a verifica maniera în care tribunalul a dat eficiență, în cauză, manifestării pozitive a autorității de lucru judecat (res judicata) a actului jurisdicțional pronunțat în litigiul anterior, care a constatat lipsa dreptului reclamantei de a obține repunerea în termenul legal pentru a beneficia de legea specială ca prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre , raționament validat, la rândul său, de instanța de prim control judiciar. Astfel, trecând peste excepția de inadmisibilitate, tribunalul a constatat că nu se poate dispune restituirea imobilului revendicat, față de regimul juridic al imobilului, înglobat în actualul parc Izvor și nici acordarea contravalorii bunului, pentru neurmarea procedurii Legii nr. 10/2001. Așa fiind, odată reținută îndeplinirea cerințelor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanțele fondului nu mai puteau statua diferit asupra modului în care a fost soluționat, anterior, respectivul aspect litigios ce interesa, în egală măsură, soluționarea prezentei cauze, acesta impunându-se, cu forță obligatorie, în litigiul pendinte. În aceste circumstanțe, constatarea, de către instanța de apel, a pasivității reclamantei-apelante în a urma procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 (contestată eronat de recurentă din perspectiva regulii bis de eadem re ne sit actio, cu referire la soluția pronunțată de tribunal asupra excepției inadmisibilității acțiunii) este în deplină concordanță cu cele stabilite anterior de Judecătoria Sectorului 1 București în legătură cu respingerea cererii de repunere în termenul de notificare, statuări care, fiind intrate sub puterea lucrului judecat, nu mai pot fi înlăturate din litigiul pendinte. Aceasta întrucât noțiunea de proces echitabil presupune că ceea ce s-a rezolvat într-un prim litigiu are caracter obligatoriu într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice. În plus, susținerile recurentei nesocotesc și statuările instanței de casare asupra aceleiași probleme de drept. Astfel, se constată că, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a invalidat critica reclamantei prin care se afirma încălcarea autorității de lucru judecat ce decurge din soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității acțiunii, prin sentința primei instanțe, ocazie cu care a reținut că nu se poate opune puterea de lucru judecat a considerentelor tribunalului (în ceea ce privește soluționarea respectivului incident procedural), din moment ce, în aplicarea dispozițiilor art. 432 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat prevalează în raport cu principiul non reformatio in pejus. În realitate, prin susținerile formulate, recurenta tinde la a se prevala de autoritatea de lucru judecat a unei chestiuni dezlegate în interiorul aceluiași proces, ignorând, însă, că soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare dată de prima instanță a fost dublată de soluția de respingere, pe fond, a aceleiași acțiuni, sub motiv că nu a fost urmată procedura Legii nr. 10/2001. Instanța de apel, în cadrul devoluțiunii realizate, separat de considerentul referitor la inexistența unui motiv obiectiv care să fi justificat nerespectarea termenului de notificare (contrar aprecierii primei instanțe, care considerase că existase o asemenea împrejurare justificativă) a realizat o analiză pe fond a pretenției, demonstrând de ce reclamanta nu poate pretinde existența unui bun actual în patrimoniu, în absența urmării procedurii Legii nr. 10/2001, raportat la regimul juridic al imobilului, care îl plasează în domeniul de reglementare a acestui act normativ. În acest sens, s-a făcut referire și la efectele sentinței civile nr. 7869/2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a fost respinsă cererea de repunere în termenul de formulare a notificării, reținându-se că a operat decăderea, fără posibilitatea ca reclamanta să poată fi repusă în termen. Așadar, nicio contrazicere nu există între statuările instanțelor de fond pe aspectul admisibilității acțiunii, de vreme ce raportul juridic a primit o analiză de fond, constatându-se că reclamanta nu poate avea succes în acțiunea în revendicare promovată, neputându-se prevala de un bun în patrimoniul său, care să-i justifice titlul de proprietate, în absența urmării procedurii Legii nr. 10/2001 sau a deținerii unei hotărâri judecătorești care să-i fi validat dreptul (dimpotrivă, sentința nr. 7869/2009, menționată anterior, valorificată cu efectul pozitiv al lucrului judecat, negându-i dreptul la măsuri reparatorii). În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, confirmând, ca legală, decizia instanței de apel.