ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 14 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. x, situat în București și al apartamentului fără număr aflat la demisolul imobilului din București, str. x, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 5693 din 02 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a V-a civile sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată pe fond Prin sentința civilă nr. 1569 din 27 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 264A din 19 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1569/27.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 247 din 03 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 264A din 19 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1569/27.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON al sumei de 76.000 de euro la data plății, reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. x, situat în București, strada x nr. 2, sector 1 și la plata echivalentului în RON al sumei de 67.000 de euro, reprezentând prețul de piață al apartamentului fn situat în București, strada x nr. 2, sector 1; totodată, a obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 11.500 de RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, susținând că hotărârea pronunțată de instanța de apel în rejudecare este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, a susținut că în mod eronat, instanța de apel a apreciat că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată și că în speță sunt incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deși potrivit acestor dispoziții proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În ceea ce privește obligarea sa la plata prețului de piață al apartamentelor în discuție, recurentul-pârât a învederat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor apartamente în baza Legii nr. 112/1995, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Intimata-reclamantă a dobândit apartamentele de la numiții B., care la rândul său l-a dobândit de la Primăria Municipiului București (apartamentul nr. x) și C. și D. (apartamentul de la demisol). Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, prin decizia nr. 113R/28.02.2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă respingându-se ca nefondate doar capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și nr. y/1996, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței Tribunalului București, secția a IV-a civilă nr. 973A/20.03.2017, inclusiv cele privind admiterea capetelor de cerere în revendicare. Prin urmare, nu se justifică obligarea Ministerului Finanțelor la plata prețului de piață al celor două apartamente. Pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, dispozițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiții, însă intimata-reclamantă nu a făcut dovada acestora. Or, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv restituirea prețului de piață achitat de intimata-reclamantă, în speța de față este vorba de un raport juridic de drept privat care are la bază un contract, astfel că Statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană/instituție răspunzătoare. Legea nr. 10/2001 a instituit prevederi cu caracter procesual care se referă numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), iar nu la cele ale unui act juridic. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. S-a mai susținut că dispozițiile art. 1337 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț. Prin urmare, în cazul de față este vorba de o tulburare de drept, ceea ce angajează răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului București, față de pretențiile intimatei-reclamante. În consecință, recurentul-pârât a susținut că nu poate fi antrenată răspunderea sa, având în vedere că în speță nu există culpa instituției sale. O altă critică privește faptul că instanța de apel a omologat în mod eronat raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul E., întrucât acest raport nu reflectă prețul real al imobilelor în litigiu. Recurentul-pârât a arătat că, în evaluarea imobilului, expertul nu a avut în vedere faptul că acesta are o vechime de 94 de ani, fiind construit în anul 1929 și se află într-o stare avansată de degradare, ci a avut în vedere, în principal, o serie de posibile avantaje ale zonei în care este situat imobilul. Prin urmare, expertul trebuia să aibă în vedere un grad mai mare de uzură și să țină seama de vechimea imobilului, precum și de faptul că este un imobil cu grad de risc seismic. Estimarea valorii de piață a celor două apartamente a fost criticată de recurentul-pârât, acesta arătând că expertul ar fi trebuit să efectueze o serie de corecții. Or, instanța nu ar fi luat în calcul toate corecțiile indicate de pârât, vechimea imobilului, gradul de risc seismic, ci a procedat la omologarea raportului de expertiză efectuat în cauză. În ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de 11.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, recurentul-pârât a susținut că în mod eronat a fost obligat la plata acestora, atât timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală în sarcina sa, partea nedând dovadă de rea-credință sau neglijență și nefăcându-se vinovată de declanșarea litigiului. Așadar, neexistând culpă procesuală și nici temei legal, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește onorariul de avocat, recurentul-pârât a susținut că suma este nejustificată în raport cu complexitatea și dificultatea litigiului, sens în care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. În acest sens a indicat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Costin contra României (hotărârea din 26 mai 2005) și cauza Johanna Huber contra României (hotărârea din 21 februarie 2008). În consecință, a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat, iar în subsidiar reducerea cuantumului onorariului de avocat. Pentru motivele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată. În drept a invocat motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 30 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și din procesul-verbal de repartizare aleatorie . Prin rezoluția de primire din data de 21 mai 2024 s-a dispus ca, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., să se întocmească raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit art. 493 C. proc. civ.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în cauză, magistratul-asistent raportor a reținut că recursul este formulat împotriva unei hotărâri supuse acestei căi de atac, cererea de recurs a fost formulată în termen legal, recurentul-pârât este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile privind greșita omologare a raportului de expertiză, pe motiv că prețul nu este real, precum și cele privind aprecierea cuantumului cheltuielilor ocazionate cu desfășurarea procesului, acordate de către instanța de apel, țin de netemeinicia hotărârii recurate și de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs, excepția autorității de lucru judecat invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă reprezintă, în realitate, o apărare de fond, aceasta urmând a fi avută în vedere de către instanță cu ocazia soluționării fondului recursului. S-a mai reținut că, în raport cu prevederile art. 493 C. proc. civ., în măsura în care completul de filtru va aprecia că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ar fi incidentă excepția nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care va trece peste această excepție, se va aprecia asupra admisibilității în principiu a recursului. În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a reținut că raportul se va analiza în complet de filtru, urmând a fi comunicat părților, care, în termen de 10 zile de la comunicare, pot formula în scris un punct de vedere la raport. Raportul a fost comunicat părților la 14 noiembrie 2024, potrivit dovezilor de la filele x. Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea de admitere în principiu pronunțată în ședința din camera de consiliu din 26 noiembrie 2024 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. S-a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed. Recurentul-intimat a criticat decizia instanței de apel, menționând că în ceea ce privește obligarea sa la plata prețului de piață al apartamentelor în discuție, reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor apartamente în baza Legii nr. 112/1995, astfel că nu i-ar fi aplicabile dispozițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Intimata-reclamantă a dobândit apartamentele de la numita B. (apartamentul nr. x) și C. și D. (apartamentul de la demisol), care la rândul lor, le-au dobândit de la Primăria Municipiului București. Critica, astfel expusă, are caracter nefondat. În cauză, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, nr. 247 din 03 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat această problemă, reținând că: "Or, față de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, reclamanta justifică legitimare procesuală activă în cauză, aspect ce rezultă din calitatea sa de succesor în drepturi inter vivos al dobânditorilor în baza Legii nr. 112/1995, în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu cumpărătorii chiriași ce au dobândit apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, în care reclamanta figurează în poziția de cumpărător al bunurilor asupra căruia poartă litigiul și în legătură cu care reclamanta solicită prețul de piață, cerere întemeiată pe prevederile art. 50 alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a reținut că reclamanta solicită aplicarea unei dispoziții legale ce prevede modalitatea de despăgubire a cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, fapt care îi conferă calitate procesuală activă, de la Ministerul Finanțelor Publice, în calitatea de reprezentant al statului român, ce are calitatea procesuală pasivă, direct, în temeiul dispoziției ce reglementează acest caz de despăgubire." Aceste considerații se opun în cauză cu putere de lucru judecat părților, nemaiputând fi repuse în discuție. Astfel, soluția pronunțată în cauză în rejudecare trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății de instanța de casare în primul ciclu procesual, dând eficiență prezumției de lucru judecat, întrucât respectiva chestiune litigioasă a mai fost odată dezlegată. Așadar, sunt întemeiate din această perspectivă apărările intimatei reclamante referitoare la incidența autorității de lucru judecat. O altă critică formulată de pârât privește nedesființarea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât prin decizia nr. 113R/28.02.2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și nr. y/1996, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței Tribunalului București, secția a IV-a civilă nr. 973A/20.03.2017, inclusiv cele privind admiterea capetelor de cerere în revendicare. Această critică are caracter nefondat, întrucât reclamanta, dobândind prin cumpărare dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce făceau obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a fost obligată la predarea acestora proprietarului recunoscut prin admiterea cererii în revendicare. De asemenea, cu privire la această critică, tot prin decizia de casare au fost trasate următoarele: "Cu ocazia rejudecării vor fi analizate cele două cerințe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, precum și motivele de apel ale reclamantei și apărările părților." Conform prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". De asemenea, potrivit art. 20 alin. (2 1 ) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la (...)". Astfel, în mod corect, în rejudecare, instanța de apel a reținut că, în interpretarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 20 alin. (2 1 ) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, texte care relevă semnificația pe care o au, în accepțiunea Legii 10/2001 care constituie fundamentul juridic al pretențiilor deduse judecății - sintagmele de "imobil … vândut cu respectarea prevederilor Legii 112/1995" și " chiriașii … ale căror contracte au fost desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare", situația reclamantei se circumscrie ipotezei legale enunțate, fiind îndeplinite ambele cerințe prevăzute de dispozițiile legale incidente. Printr-o altă critică de recurs, s-a susținut că instanța de apel a omologat în mod eronat raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât nu reflectă prețul real al imobilelor în litigiu, deoarece nu s-ar fi avut în vedere că are o vechime de 94 de ani, fiind construit în anul 1929 și că se află într-o stare avansată de degradare, nefiind așadar, aplicate corecțiile aferente. Criticile astfel formulate, au de asemenea, caracter nefondat. Astfel, se observă că în realitate, recurentul expune în această direcție, nemulțumiri care țin de situația de fapt, învederând diferite elemente factuale care ar fi determinat, în opinia sa, stabilirea unei valori mai mici a apartamentelor în litigiu, fără însă, să învedereze critici concrete de nelegalitate și care să vizeze anumite norme juridice edictate în această privință, care să fi fost încălcate. În esență, se observă că de fapt, recurentul solicită instanței de recurs să reevalueze probele aflate la dosarul cauzei și să stabilească diferit valoarea acestora, modificând prețul în raport de anumite caracteristici tehnice ale imobilelor litigioase. Însă, aceste critici, care vizează aspecte de netemeinicie, nu pot face obiect al recursului întrucât stabilirea situației de fapt rămâne în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, iar instanța de recurs nu poate reaprecia probele administrate în cauză, prin atribuirea unei alte valori probatorii decât cea acordată de instanțele de fond, limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicțional de recurs fiind prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte notează că instanța de apel a admis obiecțiunile în acest sens ale pârâtului față de raportul de expertiză întocmit în cauză și prin încheierea din 20 septembrie 2023, a amânat cauza tocmai pentru ca expertul să răspundă la acestea, răspunsul aflându-se la dosar apel. Aceste elemente invocate de către recurentul pârât au fost deci, evaluate de către instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei: "În cauză intimatul-pârât a formulat obiecțiuni prin care a susținut că expertul nu a avut în vedere vechimea de 94 de ani și starea evidentă de degradare a imobilului, aspect ce implică un risc seismic ridicat, precum și faptul că expertul ar fi trebuit să aplice o serie de corecții la ofertele găsite de acesta pe internet. Obiecțiunilor incuviințate de Curte, li s-a răspuns de către expert, răspunsul la obiecțiuni fiind depus la dosar, argumentându-se în sensul că valorile stabilite prin raportul de expertiză sunt corecte, atâta vreme cât expertiza a avut în vedere drept comparabile tranzacții efective din același cartier, iar nu oferte, iar prețul a fost ajustat pentru diferența de vârstă a fiecărei comparabile (1% pentru fiecare an), dar și pentru diferența de finisaje (100 euro/mp diferența de cost pentru finisaje medii față de inferioare și 200 euro/mp diferența de cost pentru finisaje medii-renovat față de inferioare), iar aplicarea corecției aferentă riscului seismic nu se impune pentru că imobilul nu este încadrat în lista imobilelor afectate de riscul seismic. Având în vedere argumentele expuse, Curtea va reține ca fiind corectă valoarea de piată stabilită pentru cele două apartamente" (pagina 17 a deciziei recurate). Or, trebuie avut în vedere că prevederile art. 488 C. proc. civ. trimit la concluzia că pe calea recursului nu pot fi analizate motive de netemeinicie, ci doar de nelegalitate. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă în cadrul căreia instanța poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs. Or, reanalizarea caracteristicilor tehnice concrete care au fost avute în vedere la stabilirea prețului respectivelor apartamente în cadrul expertizei administrate în cauză, nu mai reprezintă un aspect de nelegalitate pentru a putea fi cenzurat în cadrul procesual conferit de calea extraordinară a recursului, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi examinată în cauză și asupra căreia se constată că instanța de apel, instanță devolutivă a temeiniciei cauzei, s-a aplecat. Evaluarea imobilelor în raport cu anumite caracteristici tehnice invocate a exista reprezintă un element subsumat temeiniciei cauzei și nu legalității acesteia. Prin ultima critică de recurs, pârâtul a susținut că în mod eronat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată de 11.500 RON, întrucât nu se poate reține o culpă procesuală în sarcina sa, iar suma este nejustificată în raport cu complexitatea și dificultatea litigiului, cu jurisprudența CEDO în materie și a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge și acest grup de critici. Astfel, prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis: "Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerentele respectivei decizii, s-a reținut că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, această critică privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu va putea fi analizată pe calea recursului, ea neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., fiind inadmisibilă. În privința criticii relative greșitei sale obligări la plata de cheltuieli de judecată, ca urmare a inexistenței culpei procesuale, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, atât timp cât fiind admis apelul părții adverse, recurentul pârât este parte care a pierdut procesul în sensul art. 453 C. proc. civ., incumbându-i așadar, obligația de a plăti cheltuieli de judecată efectuate de partea câștigătoare. Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.