ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1255/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, Calea x, corp A sector 3, cu cheltuieli de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 944 din data de 20 iulie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 489.248 RON, reprezentând valoarea de piața a imobilului situat în București, Calea x, corp A sector 3 și la plata sumei de 5.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecata aferente fond, reprezentate de onorariu de expert și onorariu avocat. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1258A din data de 6 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 944 din data de 20 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., ca nefondat. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1258A din data de 6 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 decembrie 2022, sub nr. x/2018, și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului nr. 2. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 2 mai 2023, prezentul recurs a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 19 septembrie 2023, în vederea soluționării pe fond a căii de atac. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că în mod eronat curtea de apel a respins apelul pe care l-a declarat. Astfel, a arătat că părțile adverse și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dar aceste prevederi fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile". A subliniat că, în speța de față, deposedarea intimaților-reclamanți de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 6 noiembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între intimații-reclamanți și Primăria Municipiului București, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. A invocat faptul că, prin raportare la prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În opinia recurentului-pârât, în prezenta cauză nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiții prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, întrucât nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să fi fost desființat contractul. A mai arătat și că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, așa cum a reținut și Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin sentința civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, astfel că dispozițiile legii menționate nu sunt incidente în cauză. A menționat că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către intimații-reclamanți rezidă din faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători ai unui bun important, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Recurentul-pârât a subliniat că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei; reaua-credință determină în realitate ilicitatea cauzei, iar, prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului. Totodată, a susținut că existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză din perspectiva respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de acest act normativ pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare; or, prin hotărâre judecătorească, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente și, prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, din perspectiva cuantumului acestuia, pe care l-a apreciat a fi disproporționat de mare față de munca depusă de apărătorul intimaților-reclamanți în gestionarea dosarului și de complexitatea litigiului. Față de criticile expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea acțiunii formulate de intimații-pârâți ca neîntemeiate. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate ca legală, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON. Cu privire a primul motiv de recurs, în esență, au arătat că producerea evicțiunii rezultă di sentința civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 703A din data de 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin respingerea recursului, ca inadmisibil, de către Înalta Curte de Casație și Justiție – decizia civilă nr. 3173 din data de 25 septembrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2014. Au subliniat că în niciuna dintre hotărârile menționate nu s-a reținut reaua-credință în ceea ce îi privește și nici că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În opinia, intimaților-pârâți, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare este îndeplinită condiția ce privește desființarea contractului de vânzare-cumpărare, precum și aceea a bunei-credințe și, prin urmare, au dreptul de a primi prețul la valoarea de piață a imobilului. Au menționat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 6 noiembrie 1997, încheiat cu C. S.A., în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat printr-o hotărâre irevocabilă, ci a devenit ineficient prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Intimații-reclamanți au considerat că instanțele anterioare, în mod legal, au confirmat aplicarea în speța de față a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reținând în mod corect că ambele cerințe ale textului de lege sunt îndeplinite în cauză, "desființarea" neputând fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic. De asemenea, au arătat și că, în ipoteza art. 50 alin. (2 1 ) coroborată cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995; pretențiile formulate sunt determinate de pierderea efectivă a dreptului de proprietate asupra bunului, datorită faptului că au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, cu consecința că a devenit ineficient contractul de vânzare-cumpărare. În ceeea ce privește motivul de recurs referitor la obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, au apreciat că și acesta este nefondat, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aplicând criteriul culpei procesuale, în condițiile în care recurentul-pârât a căzut în pretenții, ca urmare a respingerii apelului, ca nefondat, și admiterii cererii de chemare în judecată. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente. În speță, prin cererea de chemare în judecată, intimații-reclamanți au solicitat obligarea recurentului-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata prețului de piață al imobilului situat în București, Calea x, corp A sector 3, a cărui proprietate – dobândită în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 – au pierdut-o în concursul cu moștenitorii fostului proprietar, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de aceștia, prin sentința civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 703/A din data de 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3173 din data de 25 septembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin primul motiv de recurs, circumscris ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reiterându-se susțineri ce țin de validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, de reaua-credință a chiriașilor cumpărători, concluzionându-se că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Aceste critici sunt nefondate, întrucât recurentul-pârât ignoră situația juridică a bunului imobil în litigiu determinată de hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, având ca obiect acțiune în revendicare. În acest sens, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 703/A din data de 19 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare apelanții-pârâți A. și B. (intimații-reclamanți din prezenta cauză) au invocat în favoarea lor contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat cu C. S.A., în baza Legi nr. 112/1995, contract care le conferă un bun în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, a constatat că aceștia nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume calea Legii nr. 1/2009 pentru recuperarea prețului de piață al imobilului, prevederi care reglementează o procedură accesibilă, previzibilă și de natură să ofere un remediu efectiv. Această decizie a rămas irevocabilă ca efect al respingerii, ca inadmisibil, a recursului, prin decizia nr. 3173 din data de 25 septembrie 2018, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Cum acestei decizii irevocabile îi este atașată o prezumție de validitate (res iudicata pro veritate habetur), tot ceea ce s-a tranșat în mod jurisdicțional prin intermediul ei nu mai poate fi repus în dezbatere în prezentul litigiu, instanța de apel reținând în mod legal că dreptul intimaților-reclamanți la acordarea prețului de piață a fost consfințit prin decizia civilă nr. 703A din data de 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014. Pe de altă parte, aspectul privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între intimații-reclamanți și C. S.A., a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi combătut prin prezentul recurs. În plus, în dosarul având ca obiect cererea de revendicare, niciuna dintre instanțe nu a reținut reaua-credință a intimaților-reclamanți la încheierea contractului în discuție, ci, dimpotrivă, s-a constatat, așa cum s-a mai arătat, că acesta nu a fost anulat și face dovada existenței în patrimoniul acestora a unui bun în înțelesul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În mod eronat afirmă recurentul-pârât că una din condițiile de aplicare a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2000, ar fi aceea a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, printr-o hotărâre pronunțată într-o judecată distinctă, condiție a cărei neîndeplinire în cauză ar fi condus la o soluție nelegală de recunoaștere a dreptului intimaților-reclamanți la încasarea prețului de piață al imobilului în litigiu. Afirmarea unei atare condiții de aplicare a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, este greșită, întrucât ar presupune că norma în cauză ar conține o soluție legislativă absurdă de vreme ce ar impune deopotrivă condiția explicită din textul articolului a existenței contractelor de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", alături de condiția afirmată de recurentul-pârât a constatării nulității lor absolute prin hotărâri judecătorești distincte. De altfel, într-un atare conținut – dedus de recurentul-pârât în absența oricăror baze de fundamente – norma în cauză nici nu s-ar fi putut aplica, fiind un non-sens legislativ. În realitate, prevederile legale anterioare menționate nu au în vedere contractele de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor, ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiași legi, cu respectarea ei, dar care au fost lipsite de efecte în urma comparării titlurilor de proprietate aflate în concurs, în cadrul acțiunii în revendicare. Condiția menționată de recurentul-pârât în memoriul său de recurs este, în realitate, una care ține de aplicarea textului art. 50 alin. (2) din același act normativ, aceasta fiind singura situație în care se înțelege că noțiunea de contracte "desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" este echivalentă celei de contracte anulate prin astfel de hotărâri, dată fiind încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteză evocată de norma în discuție). Cum intimații-reclamanți au demonstrat că situația lor juridică, existentă în legătură cu imobilul în cauză, corespunde ipotezei normative a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (respectiv că titlul lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte în concursul cu cel al moștenitorilor fostului proprietar, căruia i s-a dat preferință în cadrul acțiunii în revendicare inițiate de aceștia), în dosarul nr. x/2014, statuându-se irevocabil în acest sens, în mod corect instanța de apel a înlăturat susținerile din memoriul de apel prin care s-a invocat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile de aplicare a normei de drept material anterior evocată. Este nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-pârât critică obligarea sa plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel, prin care tinde a demonstra o aplicare greșită a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susținând că, în cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate părților adverse este disproporționat de mare față de munca depusă de avocatul acestora și de complexitatea cauzei. Înalta Curte constată că, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181, Partea I, din data de 5 martie 2020, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., această critică vizează netemeinicie deciziei recurate și aprecierea probelor administrate de instanța de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Cu privire la cererea formulată de intimații-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2.500 RON, dovedite prin chitanțele nr. 919 din data de 22 februarie 2023 și nr. 931 din data de 11 aprilie 2023, eliberate de Cabinet de avocat – D., Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, la plata sumei solicitate către intimatul-reclamant A. (care a făcut plata), pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.