ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1412/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la 04.10.2022 sub nr. x/3/2022, reclamantele A și B au chemat în judecată pe pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 44.194,09 lei, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei prevăzute în decizia de compensare nr. 9945/2016 pentru fiecare rată de la momentul emiterii deciziei și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 568/17.05.2023, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A și B, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1125A din 3 octombrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantele A, și B împotriva sentinței civile nr. 568/17.05.2023, pronunțată de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1125A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantele A și B.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentele-reclamante au invocat, în esență, următoarele aspecte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

Subsumat ipotezei prevăzute de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au susținut că hotărârea instanței de apel conține considerente străine de natura cauzei.

În argumentarea acestei critici, recurentele-reclamante au arătat că, sunt străine de natura pricinii reținerile curții de apel conform cărora statuările Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza Văleanu contra României, nu sunt incidente în cauză.

În dezvoltarea acestei critici, recurentele-reclamante au învederat că, în mod greșit, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea 193/2021, apreciind, în mod nelegal, că valoarea despăgubirilor a fost stabilită la valoarea reală a bunului, având un caracter rezonabil, în contextul în care valoarea imobilului nu a fost stabilită în raport de valoarea din grila notarială din anul anterior emiterii (2015), ci de valoarea din grila notarială din anul 2013.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că decizia atacată a fost pronunțată de instanța de apel cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material.

În expunerea acestei critici, au arătat că reținerea curții de apel conform căreia în cuprinsul art. 21 din Legea 165/2013 legiuitorul a înțeles să nu prevadă un mecanism de actualizare, este nelegală având în vedere că norma legală nu menționează, în mod expres, interzicerea actualizării cu rata inflației a despăgubirilor în ipoteza devalorizării sumelor acordate, fiind relevante în acest sens dispozițiile art. alin. (4) din Legea 164/2014 (ulterioare Legii nr. 165/2013).

Reiese, așadar, că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a impune în sarcina beneficiarilor despăgubirii o nouă sarcină constând în devalorizarea ulterioară stabilirii dreptului de creanță, având în vedere că o astfel de intenție ar fi trebuit, în mod expres, prevăzută de lege, în aplicarea principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii.

În argumentarea aceleiași critici, recurentele-reclamante au mai învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului specialia gereralibus derogant în privința actualizării sumei cu rata inflației. În privința acestei chestiuni, au arătat că, având în vedere că norma generală reprezintă situația de drept comun, iar norma specială constituie excepția, rezultă că norma specială se aplică prioritar normei generale ori de câte ori sunt întrunite condițiile speciale impuse de aceasta, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Însă pentru situațiile pe care nu le reglementează, cum este ipoteza dedusă judecății, norma specială urmează să fie completată cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme speciale, afară de cazurile expres prevăzute de lege.

De altfel, această interpretare reiese din împrejurarea că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare și aplicare, și, deci, nu poate fi aplicată, prin analogie, la situațiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situații urmând a fi guvernate de normele generale.

Or, cum legiuitorul a prevăzut un mecanism de actualizare a despăgubirilor cu rata inflației pentru anumiți beneficiari, iar pentru alți beneficiari a omis să reglementeze o astfel de posibilitate, este evident că prevederile speciale din Legea nr. 165/2013 se pot completa cu normele generale, reținerea instanței de apel conform căreia legiuitorul a reglementat o interdicție de actualizare a despăgubirilor acordate în temeiul legilor speciale se impunea a fi prevăzută în mod expres, normele speciale fiind de strictă interpretare și aplicare.

Actualizarea cu rata inflației are scopul aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei, fără altă componentă adăugată, protejând, astfel, interesele creditorului care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei. Prin decizia de compensare nr. 9945/2016 a fost stabilită o creanță în cuantum de 451504 puncte (un punct având valoarea de 1 leu), la valoarea avută din momentul stabilirii dreptului, 28.07.2016.

Având în vedere că s-a reținut că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea actualizării cu rata inflației a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 165/2013, se impunea ca instanța de apel să facă o aplicare directă a jurisprudenței CEDO având în vedere că devalorizarea cu rata inflației a cuantumului despăgubirilor reprezintă o împrejurarea ulterioară, care nu a fost avută în vedere de legiuitor la momentul legiferării.

Pe de o parte, scopul legiuitorului de a crea un mecanism previzibil nu poate fi atins dacă valoarea despăgubirii încasate depinde de un eveniment viitor și incert, cum este cel al devalorizării monedei naționale. Prin urmare, se impunea să se menționeze, în mod expres, un mecanism de actualizare, având în vedere că despăgubirile se achită în tranșe anuale.

Faptul ca legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, acest aspect evidențiază că mecanismul de stabilire a despăgubirilor are în continuare probleme structurale, după cum a reținut si CEDO în cauza Cauza Văleanu și alții c. României unde a constatat că se menține ineficacitatea mecanismului de restituire în ceea ce privește bunurile confiscate sau naționalizate de regimul comunist, în pofida noilor remedii introduse în temeiul Legii nr. 165/2013, care determină sarcini disproporționate.

În temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României, instanțele de judecată sunt îndreptățite să aplice direct normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, în speță, decizia din Cauza Văleanu și alții c. României, astfel încât să asigure respectarea deplină a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a art. 46 din Convenție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele.

Prin cererea de recurs, recurentele-reclamante invocă incidența motivelor de casare, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante arată că decizia curții de apel cuprinde considerente străine de natura pricinii în contextul constatărilor pe care instanța de apel le-a făcut în privința Cauzei Văleanu și alții c. României, raportat la reținerea că despăgubirea acordată reprezintă valoarea reală a bunului și are un caracter rezonabil.

Înalta Curte reține că potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, nu este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Toate aceste situații vizează, de fapt, una și aceeași chestiune - nemotivarea hotărârii. Aceasta, întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare.

Analizând conținutul deciziei recurate, sub aspectul motivării acesteia, cu prioritate asupra situației învederate prin cererea de recurs, se observă că acesta este motivată, conținând argumentele juridice care au condus la soluția pronunțată. Astfel, în ceea ce privește incidența în cauză a deciziei pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Văleanu și alții contra României, instanța de apel, răspunzând criticii din apel a reclamantelor referitoare la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în raport de momentul plății efective, a reținut că „hotărârea invocată vizează aspecte diferite de cele deduse judecății prin cererea pendinte în sensul în care în respectiva decizie a fost efectuată o analiză referitoare la grila notarială aplicabilă la momentul stabilirii despăgubirilor prin raportare la grila notarială aferentă anului 2013, existând o perioadă de timp îndelungată între anul în raport de care s-a stabilit valoarea imobilului și anul în care s-a încasat efectiv despăgubirea.” Ca atare, instanța de apel a constatat că „nu se justifică aplicarea considerentelor acestei decizii CEDO în cauza dedusă judecății atâta timp cât în prezenta cauză nu doar că a fost stabilit în mod definitiv cuantumul despăgubirilor, ci au fost și achitate aceste despăgubiri, aspect necontestat de către niciuna dintre părți.”

Silogismul juridic este unul corect având în vedere că prin cererea dedusă judecății reclamantele nu au contestat valoarea despăgubirilor acordate, ci doar actualizarea acesteia în raport de evoluția ratei inflației existente la momentul plății efective.

Suplimentar, Înalta Curte reține că această critică nu reclamă, în esență, ipoteza existenței unor considerente străine de natura pricinii, așa cum se pretinde prin memoriul de recurs, ci se constituie, mai degrabă, într-o simplă nemulțumire a părților față de soluția respingere a criticii din apel privitoare la aplicarea considerentelor deciziei pronunțate de CEDO în speța dedusă judecății.

Prin urmare, acest prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, urmând a fi cenzurat ca atare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentele-reclamante aduc în discuție pretinse aplicări și interpretări greșite de către instanța de apel a a normelor de drept material regăsite în cuprinsul Legii nr. 165/2013.

Un prim argument al recurentelor-reclamante a vizat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 din perspectiva în care s-a reținut că normele de drept material invocate nu prevăd un mecanism de actualizare cu rata inflației a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 165/2013, ceea ce, în opinia acestora, demonstrează și o nesocotire a principiului Specialia generalibus derogant.

În speță, textul de lege care vizează neactualizarea creanței stabilite prin decizia de compensare este art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013 care nu a suferit schimbări de conținut până în prezent.

Înalta Curte reține că decizia de compensare nr. 9945 din 28 iulie 2016 emisă în favoarea reclamantelor de către C, nu a fost contestată și și-a produs deja efectele, acțiunea pendinte având ca obiect actualizarea despăgubirilor iar nu stabilirea creanței, cuantumul acesteia, așa cum a fost stabilit prin decizia de compensare, nefiind contestat.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că numărul de puncte rezultat din evaluarea realizată, în temeiul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, potrivit grilei notariale din anul 2013, în raport cu legislația în vigoare la data emiterii deciziei de compensare, respectiv anul 2017, reflectă valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, statul nerecurgând la plafonarea sau reducerea acestei sume nominale dar nici la reactualizarea sumelor de bani aferente punctajului stabilit la momentul calculării efective a creanței.

În acest sens este și decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale, prin care (par. 31 și 32) se arată expres că ”prin neactualizarea sumelor aferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condiții Legii nr. 165/2013. Este o aplicare fidelă a considerentelor de principiu rezultate din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care a fost acordată o largă marjă de apreciere în privința modului de configurare și executare a creanțelor statului în materia restituirii imobilelor. În acest sens, prin aceeași hotărâre, s-a statuat că statului „trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” (paragraful 233), iar „Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității” (paragraful 235). În consecință, ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale hotărârii, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, „autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege [...] măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte” (paragraful 236).

Având în vedere, pe de o parte, obligațiile de natură patrimonială deosebit de complexe și împovărătoare asupra statului, cu efect grevant chiar asupra bugetului de stat pe o lungă perioadă de timp, corelate cu contextul economic existent, și, pe de altă parte, faptul că obligațiile menționate, raportate la momentul de față, au un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunțată, Curtea constată că, prin măsura criticată, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul acestei marje, îndeplinindu-se, astfel, exigențele stabilite prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în același sens, și Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragrafele 23 și 24).”

Prin urmare, s-a apreciat că, măsura neactualizării este capabilă, în mod abstract, să ducă la îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea acestui text de lege, cu atât mai mult cu cât statul dispune de resurse financiare ce apar ca fiind limitate în raport cu numărul și valoarea cererilor ce intră sub incidența Legii nr. 165/2013 și, totodată, păstrează un just echilibru între cerințele de interes general referitoare la funcționalitatea sistemului de despăgubire și protecția dreptului de proprietate privată a individului, acesta beneficiind de despăgubiri rezonabile raportate la valoarea bunului imobil preluat abuziv, fără încălcarea principiului echității, așa cum se susține în cererea de recurs.

Așadar, neactualizarea creanței nu conduce la un dezechilibru între cele două interese concurente, dimpotrivă, reconciliază cele două interese, grav afectate în perioada anterioară adoptării Legii nr. 165/2013.

Recurentele-reclamante învederează, în argumentarea aceleiași critici, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a principiului specialia generalis derogant, afirmând că, în ipoteza în care norma specială nu conține reglementări cu privire la posibilitatea actualizării cuantumului despăgubirilor, acestea urmează să se completeze cu normele de drept comun (art. 1345 C. civ.)

În privința acestei chestiuni, contrar susținerilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte reține că raportul lege generală - lege specială este guvernat de principiul general de drept lex specialis derogat legi generali, ceea ce înseamnă că excepțiile sunt cele prevăzute în legea specială și sunt aplicate strict în ceea privește situațiile expres determinate în aceasta, urmând ca legea generală - sau dreptul comun, lato sensu - să se aplice tuturor celorlalte cazuri. În virtutea principiului specialia generalibus derogant, norma specială este cea care derogă de la norma generală, iar o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială, care este de strictă interpretare.

În caza dedusă judecății, Înalta Curte reține că dispozițiile din cuprinsul Legii nr. 165/2013 reprezintă prevederi speciale în raport de normele de drept comun privitoare la condițiile antrenării răspunderii civile delictuale și la principiile care stau la baza acoperii prejudiciului reclamat, reglementând criterii și modalități specifice de calcul a despăgubirilor.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 21 alin. (1) și 3 din Legea nr. 165/2013, se aplică cu prioritate, prin derogare de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, stabilind, în mod expres, modalitatea de reparare a prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite, ca urmare a preluării abuzive a imobilelor de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Or, în modalitatea expusă de către recurentele- reclamante se propune, în mod nepermis, înlăturarea de la aplicare a normelor speciale din cuprinsul Legii nr. 165/2013, care nu conțin posibilitatea actualizării rata inflației a cuantumului despăgubirilor, și aplicarea celor de drept comun, care conțin reglementări ce le sunt favorabile, ceea ce contravine principiilor de drept relevate.

Pentru aceleași considerente, sunt nefondate și susținerile recurentelor-reclamante potrivit cărora nereglementarea în legea specială a posibilității de actualizare cu rata inflației a despăgubirilor acordate în temeiul legilor speciale de reparații, poate fi apreciată ca o omisiunea legiuitorului care poate fi completată cu prevederile din dreptul comun.

Un alt argument detaliat de recurentele-reclamante în justificarea acestui motiv de recurs, se referă la modalitatea de aplicare a jurisprudenței CEDO în materia despăgubirilor datorate de Statul Român, în sensul aplicării directe a deciziei pronunțate în Cauza Văleanu contra României.

În expunerea acestui argument, subsumat aceleiași critici de nelegalitate, recurentele-reclamante au susținut că se impunea ca instanța de apel să rețină incidența acestei decizii în cauza dedusă judecății prin raportare la considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului care au constatat că mecanismul de despăgubiri este, în continuare, ineficient din perspectiva momentului în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirilor.

Or, așa cum s-a expus și cu ocazia analizei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza vizată de decizia Văleanu contra României, pronunțată de CEDO este diferită de cea dedusă judecății prin acțiunea pendinte, în care reclamantele nu contestă modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, așa cum s-a întâmplat în hotărârea amintită, ci s-a solicitat acoperirea unui pretins prejudiciu datorat devalorizării despăgubirilor ca urmare a creșterii ratei inflației.

Ca atare, în contextul în care elementele dedusă judecății nu vizau aceleași aspecte care au făcut obiectul dezlegării de către CEDO prin hotărârea Văleanu contra României, soluția curții de apel apare ca fiind una legală și din această perspectivă.

În privința criticii conform căreia instanța de apel ar fi nesocotit prevederile art. 20 din Constituția României, fără a minimiza forța interpretativă a deciziilor de speță pronunțate de CEDO care fac parte din așa-numitul “bloc de constituționalitate”, fiind obligatorii ca și textele Convenției, texte care, așa cum rezultă din art. 11 si respectiv, art. 20 din Constituție, fac parte din dreptul intern, Înalta Curte reține că acestea urmează a fi aplicate cu prioritate numai în ipoteza în care s-ar constata că legile interne ar fi contrare Convenției sau deciziilor CEDO, condiție care, însă, nu este întrunită în speță, reclamantele neaducând în discuție astfel de chestiune.

Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentele-reclamante au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, conform art. 496 din același act normativ, recursul declarat de reclamantele A și B împotriva deciziei civile nr. 1125A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A și B împotriva deciziei civile nr. 1125A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.