ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 272.583,51 RON, reprezentând cota de 1/2 din suma de 545.167,02 RON ce a fost virată din contul Ministerului Finanțelor Publice la data de 20.08.2012, a dobânzii legale aferente sumei menționate, cumulată cu actualizarea acesteia, pentru perioada 20.08.2012 până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1456 din C. civ., dar și pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin cererea modificatoare depusă de reclamant la 4.07.2018, s-a arătat că înțelege să își restrângă pretențiile formulate inițial, învederând că după înregistrarea acțiunii, potrivit extrasului de cont emis de Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, la data de 27.04.2018, pârâta ANRP a achitat în contul reclamantului suma de 265.668,28 RON.

În consecință, solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a următoarelor sume: 6.915,23 RON, reprezentând ˝ din suma de 13.830,46 RON - cheltuieli de executare silită, ce reprezintă diferență debit neachitat din cel inițial solicitat - 272.583,51 RON; dobânda aferentă acestei sume de 265.668,28 RON, cumulată cu actualizarea acesteia, pentru intervalul 20.08.2012-până la data plății efective (27.04.2018), precum și dobânda legală aferentei diferenței debit neachitat (6.915,23 RON), cumulată cu actualizarea acesteia, pentru intervalul 20.08.2012 - data plății efective.

Prin sentința nr. 4808 din 19.07.2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2284 din 12.11.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea precizată privind pe reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.915,23 RON reprezentând 1/2 din cheltuielile de executare silită, respectiv diferență debit neachitat în dosarul de executare 869/2011, a obligat pârâta la plata către reclamantă a contravalorii actualizării sumei de 265.668,28 RON, începând cu data de 20.08.2012 și până la data de 27.04.2018 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 265.668,28 RON, începând cu data de 28.03.2018 și până la data de 27.04.2018.

Prin sentința civilă nr. 835/22.04.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea precizată de completare privind pe reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2284 din 12.11.2018, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a contravalorii actualizării sumei de 6.915,23 RON începând cu data de 20.08.2012 și până la data plății efective și a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 6.915,23 RON, începând cu data de 28.03.2018 și până la data plății efective.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 532A din 30.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, și de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2284 din 12.11.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, precum și apelul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 835 din 22.04.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 532A din 30.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul reclamantului Ministerul Finanțelor:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului și, în consecință, admiterea în tot a acțiunii formulate de Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, astfel cum a fost modificată.

În motivarea căii de atac, se arată că în mod nelegal instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii atacate faptul că, în cauză, devin incidente prevederile C. civ. de la 1864 și nu cele ale noului C. civ., raportat la împrejurarea că hotărârea, în baza căreia atât reclamantul, cât și pârâta din prezenta cauză au fost obligați la plata în solidar, a căpătat caracter executoriu la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 25189/2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București, respectiv la data de 09.06.2011 și nu la o dată ulterioară a rămânerii sale irevocabile; prin urmare, curtea de apel a considerat nelegal că dobânda legală poate fi acordată doar cu începere de la data cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 1088 din C. civ. de la 1864.

Mai mult decât atât, chiar și atunci când instanța de apel, nesigură de incidența în cauză ai dispozițiilor noului C. civ., a analizat totuși pretențiile deduse judecății și prin raportare la prevederile art. 1489 din noul C. civ., în mod nelegal a reținut că, și pentru această ipoteză, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material atunci când a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și când a analizat dreptul pretins de reclamantul-apelant prin raportare la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în baza căreia atât acesta, cât și pârâtul au fost obligați la plată în solidar și nu la data la care Ministerul Finanțelor a fost executat silit pentru obligația de plată solidară stabilită în sarcina sa și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Prin urmare, instanța de apel nu a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii atacate, că dreptul de regres al reclamantului s-a născut la data de 20.08.2012, în urma faptului că, în baza adresei de înființare a popririi emise de A. în dosarul de executare nr. 869/2011, potrivit extrasului de cont emis la data de 20.08.2012 de Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, suma de 545.167,02 RON a fost virată din contul Ministerului Finanțelor, în contul A..

Întrucât Ministerul Finanțelor a fost executat silit la data de 20.08.2012, la acest moment s-a născut și dreptul Ministerului Finanțelor de regres împotriva codebitorului solidar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, căruia îi revenea obligația de plată a jumătate din suma menționată, dată la care erau deja în vigoare dispozițiile noului C. civ.

Chiar dacă hotărârea judecătorească în baza căreia Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au fost obligați în solidar la plată s-a pronunțat în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul de regres a codebitorului solidar își are izvorul în dispozițiile art. 1456 din noul C. civ.

Prin urmare, instanța de apel nu a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 1530 și 1531 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în conformitate cu care creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului care cuprinde atât pierdea efectiv suferită de creditor, cât și beneficiul de care acesta este lipsit.

Instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în conformitate cu care "Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală."

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că, în raport de limitele efectului devolutiv al apelului, instanța de apel era ținută să judece apelul formulat de Ministerul Finanțelor și sub aspectul acordării dobânzii legale aferente sumei de 6.915,23 RON, reprezentând diferență debit neachitat, cumulată cu actualizarea acesteia, pe perioada 20.08.2012 - până la data plății efective, și nu să considere că această situație era supusă exclusiv dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, recurentul-reclamant solicită ca instanța de recurs să constate că dobânda legală aferentă sumei 265.668,28 RON (debit principal), precum și aferentă sumei de 6.915,23 RON (cheltuieli de executare silită), se impune a fi acordată de la data la care aceste sume au fost virate din contul Ministerului Finanțelor în contul executorului judecătoresc, respectiv de la data de 20.08.2012 și până la data plății efective a sumelor de către pârâtă, întrucât dobânda legală reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului, având ca obiect majorarea valorii reale a obligației evaluabile în bani, proporțional cu perioada lipsei de folosință a sumei de bani corespunzătoare acestei obligații.

II.1.2. Recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților:

Recurenta-pârâtă, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului formulat, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Având în vedere că obligația de plată a despăgubirilor era o obligație solidară între A.N.R.P. și M.F.P., așa cum s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, instanța de apel a apreciat că, în temeiul aceluiași titlu executoriu, și obligația de plată a cheltuielilor de executare efectuate de M.F.P. în dosarul de executare nr. 869/2011 al B.EJ.A. A. este tot o obligație solidară, motiv pentru care A.N.R.P. are obligația să restituie 1/2 din această sumă către M.F.P.

Precizează că pentru recuperarea sumelor stabilite prin titlul reprezentat de sentința civilă nr. 25189 din 21.12.2010 a Judecătoriei sector 1, B.EJ.A A. a înființat poprire atât pe contul de despăgubiri al A.N.R.P. deschis la Trezoreria Sector 1, cât și pe conturile Ministerului Finanțelor, poprirea fiind înființată în ambele cazuri pentru suma de 545.167,02 RON.

La data de 20.08.2012, contul Ministerului Finanțelor Publice a fost debitat cu suma de 545.167,02 RON.

La data de 18.10.2012, contul de despăgubiri al A.N.R.P. a fost debitat cu suma de 545.167,02 RON, în baza aceluiași titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr. 25189/21.12.2010.

Astfel, în cadrul executării silite dispuse în dosarul de executare menționat, atât M.F.P., cât și A.N.R.P., au efectuat plata sumei de 13.830,46 RON, reprezentând cheltuieli de executare, calculate de B.EJ.A. A..

Recurenta-pârâtă susține că nu are obligația de a restitui 1/2 din suma reprezentând cheltuielile de executare efectuate de M.F.P., întrucât și A.N.R.P., la rândul ei, a efectuat plata aceleiași sume în cadrul executării silite.

În ceea ce privește obligarea sa la plata contravalorii actualizării sumei de 265.668,28 RON începând cu data de 20.08.2012 și până la data de 27.04.2018 și la plata dobânzii legale aferente aceleiași sume, începând cu data de 28.03.2018 și până la data de 27.04.2018, recurenta-pârâtă consideră că este netemeinică.

Recurenta-pârâtă reiterează faptul că B.EJ.A A. a poprit și contul ANRP, nu doar pe cel al MFP, și în data de 18.10.2012 a încasat suma de 545.167,02 RON de la A.N.R.P., deși încasase aceeași sumă la data de 20.08.2012 de la M.F.P.

Nu se poate reține ca fiind culpa A.N.R.P. faptul că B.EJ.A A. a înțeles să execute silit, pentru întregul debit, atât M.F.P., cât și A.N.R.P., motiv pentru care în mod eronat instanța de fond a obligat pârâta la plata actualizării reprezentând lipsa de folosință a sumei plătite de M.F.P.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 532 A din 30 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este nefondat; în schimb, recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă ANRP se prevalează de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, având în vedere structura criticilor sale, se apreciază că unele susțineri ale pârâtei sunt susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv cele referitoare la reținerea caracterului solidar și al obligației privind rambursarea cheltuielilor de executare, dar și lipsa unui temei de drept procesual privind obligarea sa la suportarea a ˝ din cuantumul cheltuielilor de executare, întrucât și A.N.R.P., la rândul ei, a efectuat plata aceleiași sume în cadrul executării silite.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că reclamantei nu i se cuvine și contravaloarea actualizării sumei de 265.668,28 RON în intervalul 20.08.2012 și data de 27.04.2018 RON (când i-a achitat acest debit) și nici dobânda legală aferentă aceleiași sume pentru intervalul 28.03.2018 (data formulării acțiunii) până la 27.04.2018.

Cele din urmă critici, vizând aceeași chestiune de drept cu cea invocată și prin motivele de recurs ale recurentului-reclamant, vor fi analizate în cadrul unor considerente comune ce vor fi dedicate analizării normelor de drept material incidente sub acest aspect, precum și soluției ce decurge din aplicarea acestora la situația de fapt deduse judecății.

Astfel, recurentul-reclamant a criticat decizia instanței de apel sub aspectul determinării de către instanța de apel a normelor de drept material aplicabile, având în vedere că nu a stabilit în mod clar și lipsit de echivoc că pentru soluționarea raportului juridic litigios sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., cu toate că plata sumei stabilite prin titlul executoriu cu valoarea unei obligații solidare, a fost efectuată la data de 20.08.2012, dată la care erau deja în vigoare dispozițiile noului C. civ. s-a mai arătat că instanța de apel a analizat cererea atât în baza prevederilor C. civ. din 1864, cât și în temeiul Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare de la 1.10.2011.

Așa fiind, se constată că, din punct de vedere procedural și recurenta-reclamantă a formulat critici susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că litigiul de față decurge din procedurile de executare silită în dosarul de executare nr. 869/2011 al A., inițiat la solicitarea creditorului pentru recuperarea sumelor stabilite prin titlul executoriu, reprezentat de sentința civilă nr. 25189 din 21.12.2010 a Judecătoriei sector 1; potrivit acestui titlu, în sarcina părților cauzei de față s-a stabilit o obligație solidară de achitare a unor despăgubiri către reclamanta acelei cauze (persoană îndreptățită la măsuri reparatorii).

În scopul realizării creanței creditorului pe calea executării silite, executorul judecătoresc a înființat poprire atât pe contul de despăgubiri al A.N.R.P. deschis la Trezoreria Sector 1, cât și pe conturile Ministerului Finanțelor, poprirea fiind înființată pentru suma de 545.167,02 RON în ambele situații.

La data de 20.08.2012, contul Ministerului Finanțelor Publice a fost debitat cu suma de 545.167,02 RON.

La data de 18.10.2012, contul de despăgubiri al A.N.R.P. a fost debitat cu aceeași sumă, în baza aceluiași titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr. 25189/21.12.2010 a Judecătoriei sector 1.

Astfel, în cadrul executării silite dispuse în dosarul de executare menționat, atât M.F.P., cât și A.N.R.P. au efectuat plata sumei de 13.830,46 RON, reprezentând cheltuieli de executare, calculate de B.EJ.A. A..

În ceea ce privește debitul principal (partea egală sau jumătate din suma stabilită ca obligație solidară), recurenta-pârâtă ANRP a procedat la restituirea benevolă a sumei de 265.668,28 RON către reclamantul cauzei, la data de 27.04.2018, contestând însă că același regim juridic trebuie aplicat și cheltuielilor de executare, având în vedere că și recurentei-pârâte, la 18.10.2012, i-a fost debitat de către executorul judecătoresc contul de despăgubiri, cu suma integrală de 545.167,02 RON, ce includea și cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal de executare nr. x/20.06.2012 întocmit de același BEJ, la nivelul sumei de 13.830,46 RON.

Așadar, situația premisă a cauzei o reprezintă executarea silită a unei obligații solidare, în integralitatea sa, inclusiv totalitatea cheltuielilor de executare, de la fiecare dintre debitorii solidari, respectiv reclamantul și pârâta cauzei.

În acest punct al analizei este necesar a se verifica criticile recurentei-reclamante cu privire la normele de drept material aplicabil.

Plata integrală a obligației solidare și a cheltuielilor de executare de către reclamantul care a inițiat dosarul de față a avut loc la data de 20.08.2012, astfel încât, Înalta Curte față de prevederile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., constată că în cauză sunt incidente dispozițiile noului C. civ., potrivit cărora: "(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Cum noul C. civ. a intrat în vigoare la 1.10.2011, iar plata efectuată de către Ministerul Finanțelor a fost realizată la 20.08.2012, rezultă că faptul juridic al plății (chiar pe calea executării silite) este plasat după acest moment, ceea ce atrage aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor de drept material din Legea nr. 287/2009.

Situația de fapt dedusă judecății se circumscrie scopului desocotirii între codebitorii solidari, executați silit în mod succesiv pentru integralitatea obligației, dar și pentru totalitatea cheltuielilor de executare silită antrenate pentru recuperarea pe calea executării silite a acestui debit de la debitorii solidari.

În acest sens, se constată că norma de la art. 1456 din C. civ. este cea care reglementează regresul între codebitori, normă plasată în C. civ. sub titlul "Efectele solidarității în raporturile dintre debitori."

Potrivit acestei dispoziții legale: "(1) Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturilor creditorului.

(2) Plățile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul."

În acest context este util a se arăta și definiția legală a obligației solidare între debitori de la art. 1443 din C. civ.: "Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor."

Prin urmare, temeiul legal al acțiunii debitorului solidar care a executat integral obligația la care era ținut solidar împreună cu unul sau mai mulți debitori solidari îl reprezintă prevederile art. 1456 din C. civ.

Numai plata efectivă a datoriei de către unul dintre debitorii solidari are semnificația divizării datoriei între codebitori, astfel că o acțiune anterioară plății efective de către unul dintre codebitori nu ar putea fi primită, întrucât C. civ. nu pune la dispoziția codebitorilor solidari o acțiune preventivă, precum în cazul fideiusorilor (regresul anticipat, reglementat de art. 2312 din C. civ.).

Totodată, se constată că ambele părți ale cauzei au acceptat prezumția de egalitate a plăților ce le reveneau, întrucât titlul executoriu nu a prevăzut o altă modalitate de determinare a acestora, sens în care stabilește art. 1456 alin. (2) din C. civ. o atare concluzie reiese din obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta a solicitat încă de la început restituirea de către pârâtă a sumei de 272.583,28 RON (ce reprezenta ˝ din cea totală de 545.167,02 RON, ce includea și cheltuielile de executare).

Recurenta-pârâtă contestă însă confirmarea în apel a dispoziției primei instanțe din sentința dată în soluționarea cererii de completare a dispozitivului formulată de reclamantă, de a fi obligată și la plata sumei de 6.915,23 RON ce reprezenta partea de ˝ din cheltuielile de executare potrivit procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 20.06.2012, ce constituie titlu executoriu pentru sumele stabilite prin acesta, conform art. 371

7

alin. (4) din C. proc. civ.. din 1865.

Înalta Curte constată că, din acest punct de vedere, curtea de apel în mod legal s-a raportat la prevederile art. 371

7

din Codul de procedură civilă din 1865 (executarea silită a titlului executoriu fiind supusă dispozițiilor legale din C. proc. civ.. anterior).

Astfel, potrivit art. 371

7

alin. (2): "(2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege nu se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară."

În acest sens, curtea de apel a constatat că din încheierea de încuviințare a executării silite rezultă că ambele părți au avut calitatea de debitori urmăriți, în timp ce calitatea de debitori solidari reiese din titlul executoriu însuși.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel a apreciat că între debitul supus urmării silite și cheltuielile de executare există un raport de accesorietate, astfel încât, și în privința cheltuielile de executare operează aceeași prezumție relativă și generală de egalitate, în sensul celor prevăzute de art. 1456 alin. (2) din C. civ., având în vedere că în dosarul de executare creditorul nu a renunțat la executare și nici nu există o dispoziție legală derogatorie în acest sens.

Ca atare, Înalta Curte constată că și în privința cheltuielilor de executare, pârâta era ținută de obligația de restituire a jumătate din cheltuielile de executare către debitorul solidar (care a fost executat înaintea sa, atât pentru întreg debitul principal, cât și pentru totalitatea cheltuielilor de executare stabilite prin procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc).

Dată fiind anterioritatea executării silite la (20.08.2012) a recurentului-reclamant pentru întregul debit principal, precum și pentru cheltuielile de executare silită, Înalta Curte nu va putea reține apărarea recurentei-pârâte, în sensul că nu poate fi obligată la restituirea a ˝ din cheltuielile de executare, întrucât ar suporta o dublă plată (în ceea ce privește partea sa din cheltuielile de executare), sens în care invocă faptul că, la rândul său, la 18.10.2012, a fost executată silit atât pentru întregul debit stabilit prin titlul executoriu, cât și pentru cheltuielile de executare (modalitatea de îndeplinire a obligațiilor legale de către executorul judecătoresc a făcut obiectul unor cercetări penale).

Astfel, după executarea silită a întregii obligații de la codebitorul reclamant, recurenta-pârâtă ANRP, în temeiul prevederilor art. 1443 din C. civ., era liberată față de creditorul care a inițiat executarea silită.

Drept urmare, debitarea, la data de 18.10.2012, și a contului de despăgubiri al ANRP (destinat executării unor obligații de natura celei stabilite prin titlul executoriu), nu mai avea o cauză juridică valabilă, întrucât creanța creditoarei a fost realizată integral, prin plata, la 20.08.2012, a sumei decurgând din obligația solidară și a celei aferente cheltuielilor de executare efectuată de Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta-pârâtă contestă legalitatea soluției privind obligarea sa și la plata sumei corespunzătoare actualizării sumei aferente debitului principal (265.668,28 RON) de la 20.08.2012 până la data de 27.04.2018, și a dobânzii legale aferente aceleiași sume, însă pentru intervalul 28.03.2018 (data formulării acțiunii) - 27.04.2018 (data achitării de către pârâtă a acestui debit către reclamant).

Această critică a recurentei-pârâte se fundamentează în principal pe susținerea referitoare la lipsa culpei sale în provocarea acestei întârzieri privind restituirea sumei achitate la 20.08.2012 de Ministerul Finanțelor Publice, sens în care a făcut trimitere la reglementarea din O.U.G. nr. 96/2012 care i-a acordat statutul legal de ordonator principal de credite.

Este de precizat că în privința dobânzii corespunzătoare acestei sume a formulat critici proprii și recurentul-reclamant, însă doar în ceea ce privește data de la care aceste accesorii îi sunt datorate, susținerea sa fiind în sensul că dobânda solicitată trebuie să acopere intervalul 20.08.2012 (data plății) - 27.04.2018 (data restituirii sumei de către ANRP).

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu contestă că datorează cele două componente ale prejudiciului încercat de reclamant (actualizarea sumei și dobânda legală aferentă sumei achitate), însă, invocă lipsa culpei sale în executarea cu întârziere a acestei obligații de restituire.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât obligația solidară cu reclamantul a fost stabilită în sarcina pârâtei printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât, în absența unui termen de grație care să îi fi fost acordat prin hotărâre, dispozițiile acesteia trebuiau executate de la data la care aceasta a dobândit caracter executoriu, dată de la care acesta dobândește și efectul obligativității.

Cum această plată a fost efectuată integral de către reclamant, fapt ce a determinat și liberarea concomitentă a pârâtei de partea sa de datorie, rezultă că la aceeași dată s-a născut dreptul codebitorului plătitor (reclamantul) la regresul împotriva pârâtei ANRP, astfel cum este reglementat de art. 1456 din C. civ., dată de la care obligația corelativă a acesteia era scadentă.

Împrejurarea că până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 96/2012 recurenta-pârâta a fost ordonator terțiar de credite, iar despăgubirile către persoanele îndeptățite la măsuri reparatorii trebuiau plătite prin acțiuni întreprinse în mod coordonat împreună cu Ministerul Finanțelor Publice, nu este de natură a exonera pe recurenta-pârâtă de îndeplinirea obligației de plată stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu.

Așa fiind, se apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că pârâta avea obligația de a efectua demersurile legale necesare față de toate instituțiile publice cu atribuții în domeniu, pentru a-și îndeplini la scadență obligația de restituire.

Or, având în vedere că data scadenței a fost determinată ca fiind data efectuării plății de către Ministerul Finanțelor Publice (20.08.2012), rezultă că aceasta este data relevantă și pentru aplicarea dispozițiilor art. 1535 din C. civ., referitoare la daunele moratorii sub forma dobânzii legale în cazul obligațiilor bănești.

În consecință, data scadenței fiind cea anterior arătată, Înalta Curte apreciază că aceasta era și data de la care au curs dobânzile moratorii, iar nu data formulării cererii de chemare în judecată (28.03.2018) cum greșit a confirmat instanța de apel soluția tribunalului și sub acest aspect, printr-o greșită aplicare a prevederilor art. 1489 din C. civ. (daune-interese compensatorii), neincidentă pentru soluționarea situației de fapt deduse judecății, întrucât în speță situația premisă vizează executarea unor obligații stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu soluționarea unui raport juridic obligațional de drept substanțial.

Având în vedere această concluzie, rezultă că se confirmă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în cadrul recursului reclamantului, în timp ce criticile pârâtei, analizate pe același temei, nu pot fi reținute.

Urmare a acestei ultime constatări, Înalta Curte apreciază că în privința recursului declarat de pârâtă nu sunt întrunite cerințele niciunuia dintre cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul acestei părți va fi respins ca nefondat.

În schimb, dezlegarea anterioară referitoare la aplicarea dispozițiilor 1535 din C. civ. în vederea acordării daunelor moratorii aferente sumei de 265.668,28 RON de la data scadenței acesteia (data efectuării plății de către reclamantă a întregii sume), determină constatarea caracterului fondat al acestei critici a reclamantei și, drept urmare, întrunirea cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește recursul Ministerului Finanțelor Publice.

Prin cererea de recurs reclamantul a formulat și critici referitoare la accesoriile sumei de 6.915,23 RON (dobânda solicitată pentru intervalul 20.08.2012 - data plății efective), anume în ceea ce privește data de la care curg daunele moratorii și pentru această parte a debitului (1/2 din cheltuielile de executare), întrucât instanța de apel a confirmat, astfel cum prima instanță a reținut în sentința de completare a dispozitivului, că acestea curg de la data de 28.03.2018 (data introducerii acțiunii), iar nu de la data executării acestei sume de către reclamant (20.08.2012).

Deși asupra fondului acestei critici dezlegările anterioare referitoare la debitul principal sunt aplicabile mutatis mutandis, Înalta Curte apreciază că sunt necesare câteva precizări prealabile de ordin procedural.

Din conținutul dosarului de primă instanță se constată că tribunalul nu s-a pronunțat și asupra acestei părți a debitului prin sentința dată asupra fondului pretențiilor, astfel încât, reclamantul a formulat, în temeiul art. 444 din C. proc. civ., cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2284/12.11.2018, soluționată prin sentința civilă nr. 835/22.04.2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care aceasta a fost admisă, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a actualizării sumei de 6.915,23 RON, începând cu 20.08.2012 și până la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferente aceleiași sume, începând cu data de 28.03.2018 până la data plății efective.

Înalta Curte constată că cererea de apel și cererea de completare a dispozitivului au fost formulate de către reclamant la aceeași dată (8.03.2019).

Prin motivele de apel, reclamanta a formulat critici concrete prin care a invocat nepronunțarea tribunalului și cu privire la actualizarea sumei menționate și plata dobânzii aferente acesteia, începând cu 20.08.2012 și până la data plății efective, iar, pe de altă parte, apelantul-reclamant a invocat și argumente vizând fondul acestei părți a pretenției.

Sentința civilă nr. 835/22.04.2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată de prima instanță pentru completarea dispozitivului sentinței nr. 2284/12.11.2018 a fost atacată cu apel doar de către pârâta ANRP, nu și de către reclamant.

Din acest motiv, instanța de apel nu analizat pe fond criticile reclamantei din cererea de apel, invocând obligativitatea procedurii reglementate de art. 444 din C. proc. civ.. și absența unui apel explicit al reclamantului împotriva acestei sentințe de completare a dispozitivului.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a observat că în privința sumei decurgând din cheltuielile de executare - 6.915,23 RON, prima instanță s-a pronunțat asupra acestui debit în sentința dată asupra fondului, în timp ce actualizarea sumei și plata dobânzilor reprezentau parte a aceleiași pretenții, astfel cum a arătat reclamantul prin cererea modificatoare de la dosar Judecătorie.

Această constatare impune o primă concluzie, anume că această pretenție nu reprezenta un capăt de cerere distinct.

Totodată, se constată că instanța de apel înainte de a opune reclamantului acest fine de neprimire, era datoare să ia în considerare și prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

În plus, având în vedere succesiunea cererilor formulate în dosar de către reclamant, instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 152 din C. proc. civ., avea posibilitatea de a recalifica a doua critică susținută de reclamant prin motivele de apel ca fiind un apel împotriva acestei sentințe subsecvente de completare a dispozitivului, pronunțată de prima instanță, acest motiv de apel al reclamantului nefiind analizat pe fond de curtea de apel din cauza absenței unui apel distinct al reclamantului împotriva sentinței 835/22.04.2019.

Pe de altă parte, se constată în cuprinsul cererii inițiale de apel manifestarea de voință explicită a reclamantului de a deduce judecății instanței de apel și această chestiune, este neîndoielnică.

În schimb, dând dovadă de un formalism excesiv, curtea de apel a dat o valoare absolută absenței unei cereri exprese cu mențiunea atacării și a sentinței civile nr. 835/22.04.2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (ca act de procedură separat), când manifestarea de voință de a contesta soluția primei instanțe și în privința momentului de început al curgerii dobânzilor moratorii era neechivocă din acest punct de vedere; în plus, dacă instanța avea nelămuriri cu privire la acest aspect, putea recurge la solicitarea unor precizări pe care să le facă reclamantul, în sensul celor menționate în cuprinsul normei de la art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că apare ca inechitabilă soluția prin care instanța de apel a optat să dea prevalență chestiunilor de ordin formal, în detrimentul voinței interne a apelantului, astfel că, în rejudecare, curtea de apel va trebui să reaprecieze asupra acestor aspecte pentru a se asigura părții apelante caracterul echitabil al procedurii.

Nu vor putea fi primite însă susținerile recurentului, în sensul că pentru analizarea chestiunii dobânzii aferente sumei în discuție ar fi fost incidente dispozițiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât norma menționată se referă la dobânzi, rate sau alte despăgubiri etc,. ivite după darea hotărârii primei instanțe, pentru că nu aceasta este situația în speța de față. Reclamantul a solicitat stabilirea momentului de început al curgerii dobânzilor moratorii aferente sumei de 6.915,23 RON de la data efectuării plății (20.08.2012), conform art. 1535 din C. civ., iar nu dobânzi în completare, anume cele care ar fi curs între momentul pronunțării primei instanțe și data soluționării apelului, ceea ce constituie doar un remediu de ordin procedural în beneficiul apelantului.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că în privința recursului reclamantului sunt întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același cod, acesta va fi admis, iar decizia atacată urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea rejudecării apelului reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 532A din 30 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea apelului reclamantului.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.