ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3440/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București–Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.09.2014, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtei ANRP să emită pentru reclamanți titlul de plată aferent titlului de despăgubire potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în cuantum de 3.027.700 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat sub nr. x C. civ.; obligarea pârâților la plata în bani către reclamanți a sumei de 3.027.700 RON reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a CCSD în tranșe anuale egale calculate începând cu 1 ianuarie 2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civile nr. 666 din data de 16 februarie 2018, Curtea de Apel București–Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 și a articolelor cuprinse în capitolul V1 secțiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Respinge excepția tardivității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor și respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta ANRP, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Admite excepția prematurității cererii privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor și respinge capătul de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât ca prematur introdus.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice.

Obligă pe pârâta ANRP să emită decizii conținând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 6936/18.11.2009 a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Obligă pe pârâta ANRP la plata către reclamanți a sumei de 8000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.".

Împotriva sentinței civile nr. 4574 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București–Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul că în raport de prevederile art. 41 alin. (4)

1

din Legea nr. 165/2013 coroborat cu dispozițiile art. 22 alin. (2)

2

din H.G. nr. 401/2013, între pârât și o persoană îndreptățită la despăgubiri se creează un raport obligațional abia după emiterea titlului de plată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În speță, reclamanții nu au probat că se află în posesia unui titlu de plată astfel încât reclamanții nu au un drept la acțiune împotriva Ministerului.

Raportat la dispozițiile legale antamate care reglementează condițiile și termenele în care Ministerul Finanțelor Publice efectuează plata despăgubirilor în baza titlurilor de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pârâtul consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Un alt motiv de recurs arată pârâtul este acel că instanța de fond nu a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile în raport cu pârâtul.

Consideră că astfel instanța de fond nu a analizat pricina sub toate aspectele, nu a analizat toate excepțiile invocate și toate apărările formulate de părți.

Recurenta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 și a articolelor cuprinse în capitolul V1 secțiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 arată pârâta că această soluție a fost dată cu eludarea Deciziilor nr. 31/2016 și 40/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la fondul cauzei arată că dacă reclamanții ar fi urmat procedura administrativă privind valorificarea titlului de despăgubire în termenul prevăzut de lege s-ar fi încadrat în ipoteza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, însă nu au parcurs această procedură.

Cu ale cuvinte, dacă ar fi constituit în termen legal un dosar de opțiune în temeiul deciziei Comisiei Centrale nr. 6936/18.11.2009, ar fi beneficiat de un titlu de plată emis și plătit în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice.

Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți au invocat excepția tardivității și excepția inadmisibilității recursului declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, formulând, totodată, întâmpinare și față de recursul promovat de Ministerul Finanțelor Publice și solicitând, pe fondul recursurilor, respingerea acestora ca nefondate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, urmând să le admită, să caseaze în parte sentința recurată și să respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamanților.

Prealabil, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților reținând dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, potrivit cărora "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare" și faptul că hotărârea instanței de fond a fost comunicată la data de 09.11.2019, aspect în raport de care recursul a fost declarat cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate admisibilitatea recursului împotriva modului de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, din perspectiva dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Totodată, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

"Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.".

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din același cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

În prezenta cauză, recurenta a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este fără cale de atac. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 și a articolelor cuprinse în capitolul V1 secțiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât, pe de o parte aceasta a fost îndreptată împotriva unei hotărâri fără cale de atac, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută de textul de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca inadmisibil.

În ceea ce privește fondul recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 666 din data de 16 februarie 2018 a Curții de Apel București–Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtei ANRP să emită pentru reclamanți titlul de plată aferent titlului de despăgubire potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în cuantum de 3.027.700 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat sub nr. x C. civ.; obligarea pârâților la plata în bani către reclamanți a sumei de 3.027.700 RON reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a CCSD în tranșe anuale egale calculate începând cu 1 ianuarie 2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a decis următoarele:

"Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 și a articolelor cuprinse în capitolul V1 secțiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Respinge excepția tardivității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor și respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta ANRP, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Admite excepția prematurității cererii privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor și respinge capătul de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât ca prematur introdus.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice.

Obligă pe pârâta ANRP să emită decizii conținând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 6936/18.11.2009 a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Obligă pe pârâta ANRP la plata către reclamanți a sumei de 8000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.".

Înalta Curte constată că la data de 26 februarie 2019 Curtea Europenă a Drepturilor Omului în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 816/8 octombrie 2019 a stabilit că, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele indicate în tabelul din anexă, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, sume care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;".

În considerentele acestei hotărâri, respectiv la pct. 29, în ceea ce privește cauza de față, Curtea Europenă a Drepturilor Omului a constatat că există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că Legea nr. 165/2013 nu oferă o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din cauză.

Astfel, Curtea Europene a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului, a admis cererea și a obligat Statul Român la plata despăgubirilor, care fac obiectul prezentei cauze.

Intimații reclamanți au susținut că după declararea recursului, a fost pronunțată Hotărârea în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, iar în baza acesteia Ministerul Finanțelor Publice a plătit suma care face obiectul prezentului litigiu.

Înalta Curte mai reține că potrivit Anexei – Lista cauzelor la Hotărârea în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, pct. 12 în cererea nr. x/04 13/12/2003 s-a stabilit că statul pârât trebuie să plătească reclamanților A. și B., sumele indicate în tabelul din anexă, respectiv despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și cheltuieli de judecată în euro (EUR) - 653 773 (648 773 + 5 000).

În același sens, obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute, calculate și achitate despăgubiri potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în cuantum de 3.027.700 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat sub nr. x C. civ.; obligarea pârâților la plata în bani către reclamanți a sumei de 3.027.700 RON reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a CCSD în tranșe anuale egale calculate începând cu 1 ianuarie 2014, obiectul acțiunii existând atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond.

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea Hotărârea în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 816/8 octombrie 2019 nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la emiterea actului administrativ decizie conținând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin decizia nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că la acest moment sumele solicitate au fost achitate, fiind astfel satisfăcute pretențiile reclamanților, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar inițiat de către aceștia.

Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii Hotărârii în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, reclamanților A. și B. le-au fost satisfăcute pretențiile, în sensul că, acordării sumelor solicitate.

Astfel, însuși reclamantul B., personal, confirmă faptul că a primit suma de bani solicitată. Mai mult, la dosar recurs în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată depuse la data de 30 ianuarie 2020, se face referire la faptul că Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plata integrală a despăgubirilor, potrivit hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, astfel cum rezultă din adresa nr. x/06.01.2020 în care se face referire la ordinele de plată nr. x și x/24.12.2019.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că au fost recunoscute drepturile pretinse de reclamanți, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar privind emiterea de către unei decizii conținând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 6936/18.11.2009 a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este la acest moment lipsită de obiect, urmând să fie respinsă ca atare.

Totodată, vor fi menținute celelalte dispozițiile ale sentinței pronunțate de prima instanță.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamanților și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva modului de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Admite recursurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 666 din data de 16 februarie 2018 a Curții de Apel București–Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare, respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamanților.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2021.