ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2551/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.06.2018, sub numărul x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Vicepreședinte ANRP, a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2.131.019 RON, reprezentând prejudiciu suferit în urma neselectării dosarului administrativ nr. x/CC/10.08.2011 și a neemiterii deciziei de compensare în puncte, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, Curtea de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Califică juridic cererea de introducere în cauză a altor pârâți drept cerere modificatoare.

Respinge cererea de repunere în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată, ca tardiv formulată.

Admite excepția tardivității modificării acțiunii.

Constată decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.".

Prin sentința civilă nr. 1525 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ambii cu sediul în sector 1, București, Calea x și, în consecință, respinge cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge în rest cererea formulată de reclamantul A., cu domiciliul ales la C., cu sediul profesional în București, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în sector 1, București, Calea x, ca neîntemeiată.".

Împotriva încheierii din 15 februarie 2019 și a sentinței civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. și în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat casarea încheierii și sentinței recurate și în rejudecare, admiterea cererii de introducere în cauză a altor persoane astfel cum a fost formulată și obligarea tuturor intimaților pârâți în solidar la acoperirea prejudiciului generat recurentului prin neîndeplinirea obligațiilor legale de selectare a dosarului administrativ nr. x/CC/10.08.2011 și emitere cu întârziere a deciziei de compensare în puncte, în cuantum de 2.131.019 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 15 februarie 2019 recurentul este nemulțumit de calificarea cererii de introducere în cauză a persoanelor care aveau atribuții în legătură cu selectarea și soluționarea dosarului nr. x C. civ. în cerere modificatoare potrivit dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., de modalitatea în care instanța de fond a apreciat asupra primului termen de judecată la care recurentul a fost legal citat din perspectiva aceluiași articol invocat, precum și de instituția repunerii în termen potrivit dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 recurentul-reclamant arată că a solicitat intimatilor-parati repararea unui prejudiciu cauzat de încălcarea de către aceastia a care impuneau selectarea si soluționarea cu prioritate, in temeiul dispozițiilor art. 34 Legea nr. 165/2013.

Prin sentința recurata instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților si a domnului B. - vicepreședinte al ANRP, în acest fel raportându-se la motive străine de natura cauzei.

In raport de aspectele susținute de către reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată instanța avea obligația, pentru corecta identificare a cadrului procesual pasiv, de a analiza atribuțiile tuturor instituțiilor si/sau persoanelor cărora le rever ea obligația de a selecta si soluționa dosarul administrativ nr. x/C/10.08.2011 si de a verifica in ce rr asura aceste instituții si/sau persoane si-au îndeplinit obligațiile legale.

Emiterea deciziei de compensare de către C.N.C.I. reprezintă doar etapa finală a unui proces care privește selectarea si stabilirea unei ordini de soluționare a dosarelor aflate spre analiza la aceasta instituție.

In ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității pasive a intimatului-parat persoana fizica B., motivarea instanței de fond lipsește cu desăvârșire.

Deși recurentul arată că a purtat o vastă corespondență cu instituțiile pârâte, invocând temeiul de drept al ordinii de prioritate de care beneficiază, prin răspunsurile primite, s-a refuzat permanent selectarea si soluționarea dosarului. Toate documentele recepționate din partea instituțiilor pârâte au fost semnate de B. - vicepreședinte al ANRP, iar instanța de fond, fără nicio justificare, a apreciat că in calitatea sa de conducător al ANRP, acesta nu ar avea nicio atribuție de emitere a deciziilor de compensare.

Instanța de fond s-a raportat la împrejurări străine de natura cauzei si a nesocotit dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, precum si dispozițiile art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

Întreaga motivare a instanței de fond este construită în jurul faptului că recurentul-reclamant nu ar fi învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect cenzurarea refuzului instituțiilor publice de a selecta dosarul administrativ nr. x/CC, si, în considerarea acestei condiții de admisibilitate instituită de instanța de fond si nu de către dispozițiile legale, prin sentința recurată nu s-a analizat nici săvârșirea unei fapte ilicite, nici culpa autorităților publice și/sau a funcționarilor și nici legătura de cauzalitate dintre aceste fapte, sau mai bine spus inacțiuni, și prejudiciul cauzat recurentului-reclamant.

Practic, instanța de fond, analizând aspecte lipsite de relevanță pentru justa soluționare a cauzei, nu a analizat niciuna dintre condițiile impuse de legiuitor pentru atragerea răspunderii intimaților-pârâță, și in mod evident nici nu a motivat corespunzător soluția de respingere, modalitatea de soluționare a cauzei putând fi echivalată unei veritabile denegări de dreptate.

Intimații-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor și B. au formulat fiecare întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea drept temeinică și legală a hotărârii atacate.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 15 februarie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

O primă constatare care se impune este aceea că, deși reclamantul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 5 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la greșita aplicări sau interpretare a dispozițiilor legale incidente. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează pronunțarea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, urmând a fi analizate de instanța de control judiciar prin raportare la acest text de lege.

Recurentul este nemulțumit de calificarea cererii sale de extindere a cadrului procesual pasiv prin introducerea în cauză a tuturor persoanelor fizice ce au avut atribuții privind soluționarea cererii sale ce a făcut obiectul dosarului administrativ nr. x/CC și întemeiată pe dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, formulată la data de 07.12.2018, al doilea termen de judecată, ca fiind o cerere modificatoare în sensul dispozițiilor art. 204 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

Mai susține acesta că,,... raportat la dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 s-ar fi impus introducerea în cauză chiar din oficiu a funcționarilor care au avut atribuții cu privire la selectarea și soluționarea dosarului nr. x C. civ..", precum și că, ... în situația în care s-ar fi stabilit, prin absurd, că solicitarea de lărgire a cadrului procesual ar reprezenta o cerere modificarea, sancțiunea decăderii instituită de dispozițiile art. 204 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. nu ar putea fi aplicată câtă vreme legiutorul a condiționat aplicarea sancțiunii decăderii de momentul la care ... a fost legal citat, noțiunea legal citat cuprizând în mod evident, în raport de obiectul prezentei cauze, inclusiv comunicarea către reclamant a tuturor înscrisurilor depuse de către pârâți, conform obligațiilor specifice din această materi.".

Mai face referire recurentul și la instituția repunerii în termen prevăzută de dispozițiile art. 186 C. proc. civ. față de, ... imposibilitatea obiectivă de a afla informații cu privire la funcționarii care au avut atribuții cu privire la selectarea și soluționarea dosarului nr. x C. civ. ...".

Înalta Curte reamintește dispozițiile art. 16 și art. 16 indice 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii - 29.05.2018: "ART. 16

Introducerea în cauză a funcționarului

(1) Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.

(2) Persoana acționată astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

ART. 16^1

Introducerea în cauză a altor subiecte de drept

Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept."

De asemenea, conform art. 28 din Legea nr. 554/2004: "ART. 28

Completarea cu dreptul comun

(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."

Totodată, art. 204 din C. proc. civ. dispune următoarele: "ART. 204

Modificarea cererii de chemare în judecată

(1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:

(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților."

Înalta Curte arată că art. 16

1

din legea nr. 554/2004 conferă instanței de contencios administrativ posibilitatea, ca din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane atunci când raportul juridic dedus judecății o impune, iar cauza nu poate fi soluționată fară participarea terțului.

Așadar, o astfel de prevedere legală dă expresie rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluționări juste și complete a cauzei.

Practic, noul conținut al art. 16

1

din legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin legea nr. 212/2018, preia aproape literal prevederea corespunzătoare din C. proc. civ. înglobând dispozițiile art. 78 din cod.

Față de cele anterior antamate, rezultă că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, întrucât raportul juridic dedus judecății nu impune cu necesitate introducerea în cauză a tuturor persoanelor fizice ce au avut atribuții privind selectarea/soluționarea cererii reclamantului ce a făcut obiectul dosarului administrativ nr. x/CC, cât timp au fost chemate în judecată autoritățile publice care, potrivit susținerilor reclamantului, aveau obligația legală de a-i soluționa cererea, prin conducătorii și funcționarii acestora, iar persoanele fizice a căror introducere în cauză a fost solicitată, sunt chemate pentru a răspunde solidar cu instituțiile pârâte, și nu pentru a le înlocui.

Mai mult, raport la dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, se reține că acestea conferă calitate procesuală pasivă persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului sau, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin actul administrativ tipic sau asimilat, Însă, în ceea ce privește condițiile procedurale pentru formularea unei acțiuni împotriva acestor persoane, sunt aplicabile prevederile C. proc. civ., potrivit dispozițiilor art. 28 din legea nr. 554/2004 anterior citate.

În acest sens, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 conferă reclamantului posibilitatea de a formula acțiunea atât împotriva autorității publice de la care solicită plata despăgubirilor, cât și împotriva funcționarului care se face vinovat de producerea prejudiciului. Dacă însă introducerea în cauză a funcționarului, pentru a răspunde solidar cu autoritatea pârâtă, se solicită ulterior depunerii cererii de chemare în judecată, cererea trebuie formulată cu respectarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ.

Or, dispozițiile legale anterior ale art. 204 C. proc. civ. stabilesc în mod expres că reclamantul are posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată la care este legal citat.

Analizând dosarul de fond, Înalta Curte constată că primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat este termenul din data de 26 octombrie 2018 (citativ fila x volumul II dosar fond), potrivit dovezii de înmânare a citație aflată la fila x volumul II dosar fond. În plus, față de aceste aspecte, din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată antemenționat rezultă clar că reclamantul a fost prezent prin avocat și a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoștință de dosarul administrativ, cererea sa fiind încuviințată de instanță.

Față de toate aceste considerente, reținând că cererea reclamantului de introducere în cauză a altor pârâți, deși circumscrisă dispozițiilor speciale ale art. 16 din Legea contenciosului administrativ, reprezintă, din punctul de vedere al dreptului procesual civil, o cerere modificatoare, supusă termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., întrucât pârâții nu și-au dat acordul pentru modificarea acțiunii peste termenul prevăzut la art. 204 alin. (1) C. proc. civ., soluția decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată este corectă.

Mergând mai departe, Înalta Curte arată că potrivit dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. - Repunerea în termen:, (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusa in termen numai daca dovedeste ca intarzierea se datoreaza unor motive temeinic justificate.

(2) In acest scop, partea va indeplini actul de procedura in cel mult 15 zile de la incetarea impiedicarii, cerand totodata repunerea sa in termen.".

Or, și din perspectiva instituției repunerii în termen criticile recurentului sunt neîntemeiate.

Așadar, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte nu poate primi alegațiile recurentului, reiterate în recurs, în sensul că s-ar fi aflat în imposibilitate de a afla informații cu privire la funcționarii care au avut atribuții cu privire la soluționarea dosarului administrativ, până la momentul la care a avut acces la dosarul administrativ.

Din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultă că documentația administrativă a fost depusă la dosar anterior primului termen de judecată, respectiv la data de 05.09.2018, astfel încât, începând din această zi, reclamantul a avut acces la dosarul administrativ.

De asemenea, la primul termen de judecată acordat în cauză, 26.10.2018, reclamantul, prin apărător, a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoștință de dosarul administrativ, cererea sa fiind încuviințată de instanță.

În aceste condiții, termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, termen procedural legal imperativ la care face referire art. 186 alin. (2) C. proc. civ., a început să curgă cel mai târziu la data de 26.10.2018 și s-a împlinit anterior datei de 07.12.2018, dată la care reclamantul a formulat oral cererea de extindere a cadrului procesual pasiv.

În concluzie, cererea de repunere în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată este tardivă, nefiind formulată în cele 15 zile de la încetarea motivelor pentru care partea a pierdut termenul procedural.

Dincolo de toate aceste aspecte, Înalta Curte arată că recurentul face un melanj între dispozițiile procesuale care reglementează în materia citării părților în procesul civil, a modificării cererii de chemare în judecată și a instituției repunerii în termen, acordând acestora o interpretare juridică proprie, aspecte care nu pot fi validate de Înalta Curte în sensul agreat de recurent.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

O primă constatare care se impune este aceea că, deși reclamantul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu cazurilor de casare reglementate de pct. 6 și 8 al articolului menționat.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la încălcarea art. 8 și 16 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva "condiției existenței unui act administrativ ilegal anulat de către instața de judecată", critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul arată că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Înalta Curte constată că, în mod corect, a apreciat instanța de fond lipsa calității procesuale pasive a pârâților B. și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților față de împrejurarea că instituția obligată la emiterea deciziei de compensare prin puncte a fost Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În privința ANRP a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive prin hotărârile pronunțate în cauză .

Totodată, față de atribuțiile ce revin ale CNCI în baza Legii nr. 165/2013 și față de inexistenta vreunei dispoziții legale care să confere atribuții de emitere a deciziilor de compensare Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților ori conducătorului acesteia, nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a altei persoane în afara Comisiei Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În ceea ce privesc criticile formulate de recurent și subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

De asemene, examinând criticile circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, câtă vreme nu se poate reține că, din perspectiva chestiunilor evocate de recurentul - reclamant A., hotărârea recurată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin acțiunea de față, reclamantul solicită repararea unui prejudiciu, despre care susține că reprezintă diferența dintre despăgubirea pe care ar fi fost îndreptățit să o obțină dacă decizia de compensare prin puncte ar fi fost emisă anterior datei de 29.05.2017 și despăgubirea stabilită prin decizia CNCI nr. 18341/12.01.2018.

Reclamantul afirmă că diferența este generată de faptul că, în cazul soluționării dosarului anterior datei de 29.05.2017, aplicând forma art. 21 alin. (6), grila notarială aplicabilă era de 600 RON/mp (teren curți construcții), având în vedere categoria de folosință a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în timp ce în urma soluționării dosarului ulterior datei de 29.05.2017, la evaluare se ținea cont de categoria de folosință a imobilului la data preluării, conform grilei notariale, valoarea unui mp de teren este de 240 RON (teren intravilan agricol).

Împărtășind raționamentul instanței de fond, Înalta Curte arată că obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei cauzate.

Cu alte cuvinte, în contenciosul administrativ cererea privind repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Nicăieri în cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ nu se face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvarea a unei cereri, în sensul pe care Legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte.

Este foarte clară solicitarea recurentului din cererea cu care a învestit instanța de contencios în sensul că "Să obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 2.131.019 RON reprezentând prejudiciu suferit de reclmant în urma neselectării dosarului administrativ x și a neemiterii deciziei de compensare în punte.".

Or, în speță, deși se invocă nerespectarea obligației legale de selectare si soluționare a dosarelor conform noii ordini de priorități statuate de dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, instanța de contencios administrativ nu a fost învestită cu o cerere vizând cenzurarea refuzului autorității de a selecta și soluționa cu prioritate dosarul administrativ, anterior emiterii deciziei de compensare nr. 18341/12.01.2018.

Este adevărat că instanța nu este legată de sensul literal al termenilor folosiți de reclamant, dar rolul activ nu poate fi exercitat astfel încât să creeze un dezechilibru între părți în folosirea drepturilor procedurale. Judecătorul nu se poate substitui părții în stabilirea cadrului procesual, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat de asistență juridică.

În cauza de față, după soluționarea dosarului de despăgubiri, reclamantul a solicitat în mod direct daune, fără a se afla în situația anulării unui act administrativ tipic sau a unui act administrativ asimilat, deși, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, acesta a depus la ANRP (ce asigură secretariatul CNCI) petiția înregistrată sub nr. x/26.05.2017, la care a primit răspuns prin adresa nr. x/02.08.2017, prin care i s-a comunicat faptul că dosarele se soluționează în ordinea înregistrării la CCSD, dosarul său nefiind încă repartizat în vederea analizării, întrucât, potrivit ordinii menționate, la data respectivă se analizau dosarele până la 17000/CC, în condițiile în care dosarul său avea nr. x

După primirea acestui răspuns, reclamantul nu s-a adresat instanței de contencios administrativ, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cu o acțiune prin care să invoce un eventual refuz nejustificat de soluționare a dosarului administrativ și nici nu a contestat neîncadrarea dosarului său în categoria excepțiilor prevăzute la art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, prin care sunt stabilite dosarele care se soluționează cu prioritate.

De asemenea, reclamantul a formulat și petiția nr. x/08.08.2017, căreia i s-a răspuns de către autoritate prin adresa nr. x/17.10.2017, având un conținut similar adresei nr. x/02.08.2017.

Totodată, petiția nr. x/21.08.2017, prin care s-a invocat pentru prima dată că situația reclamantului s-ar încadra în excepțiile prevăzute la art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, a primit răspuns prin adresa nr. x/18.10.2017, în care s-au reluat considerentele din răspunsurile anterioare și s-a arătat în plus faptul că dosarul de despăgubire va fi soluționat după pronunțarea ICCJ în recursul împotriva deciziei civile nr. 851/2006.

Reclamantul nu a contestat niciunul dintre aceste răspunsuri emise de ANRP, prin care i s-a comunicat în mod clar că dosarul său administrativ nu se încadrează în categoria excepțiilor prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, pentru a fi soluționat cu prioritate, ci se va respecta ordinea înregistrării la CCSD, singurul termen în care autoritatea este ținută să emită decizia de compensare fiind cel de 60 de luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Astfel, atât timp cât, anterior emiterii deciziei de compensare nr. 18341/12.01.2018, prin care s-a soluționat dosarul de despăgubiri, reclamantul nu a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect refuzul nejustificat de soluționare "de îndată" ori cu prioritate a dosarului său, necontestând în termenul legal răspunsurile primite de la ANRP, respectiv refuzul de încadrare a dosarului în categoria excepțiilor prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, nu se poate considera că reclamantul are calitatea de persoană vătămată printr-un refuz nejustificat, în sensul definit prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Or, nefiind îndeplinită condiția existența unui act administrativ nelegal anulat de către instanță sau a refuzului rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice, analizarea cererii de plată a unor despăgubiri, sub aspectul îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a pârâte referitoare la existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite a autorității, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciul suferit de persoana vătămată și a culpei autorității, nu se mai impune.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 15 februarie 2019 și a sentinței civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 ale Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.