ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5541/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 7 octombrie 2016, sub nr. x/2015, urmare declinării de competență prin sentința civilă nr. 676/13.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B., a solicitat obligarea pârâtelor la modificarea Titlului de Conversie nr. 2144 din 11.12.2008, emis în baza Deciziei nr. 3321 din 14.10.2008.

Prin sentința civilă nr. 453 din 14 februarie 2017, Curtea de Apel București a admis excepția tardivității, invocată prin întâmpinare și, în consecință, a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B..

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2, a declarat recurs (intitulat apel) reclamantul A., solicitând casarea sentinței atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În motivare, recurentul-reclamant a arătat că, printr-o greșită aplicare a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca tardiv formulată, constatând că a decăzut din termenul ce privește exercitarea dreptului la acțiune.

În opinia recurentului-reclamant, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu este incident în cauză, întrucât termenul de 1 an prevăzut de acest text de lege nu era împlinit la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond.

Arată că a promovat prezenta acțiune urmare celor reținute în considerentele hotărârii pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1126/15.04.2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că "printr-o acțiune de drept comun nu pot fi modificate sau înlăturate acte emise în procedura administrativă parcursă în conformitate cu legislația special aplicabilă".

Având în vedere această împrejurare, recurentul-reclamant arată că a înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul instanței de fond la data de 7.10.2015, deci la mai puțin de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Cum termenul de 1 an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la acest moment (15.04.2015), iar nu de la 03.07.2013, data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, cum greșit a reținut instanța de fond în motivarea soluției sale, recurentul-reclamant consideră că nu era decăzut din termenul de a-și exercita dreptul la acțiune, astfel că soluția de respingere a acțiunii ca tardiv formulată este nelegală și se impune a fi reformată.

4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, susține că soluția de admitere a excepției tardivității formulării acțiunii a fost admisă în mod corect, constatând instanța că reclamantul nu a formulat acțiunea cu respectarea termenului de 1 an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că titlul de conversie nr. 2144/11.12.2008, emis în baza deciziei nr. 3321/14.10.2008, îi era cunoscut reclamantului cel mai târziu de la data de 3.07.2013 (data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5), iar acesta a înțeles să introducă acțiunea pe rolul instanței de fond abia la 7.10.2015.

4.2. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a reiterat excepția lipsei calității sale procesual pasive, solicitând să fie admisă, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 30 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 13 noiembrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Preliminar, Înalta Curte reține că, deși calea de atac a fost denumită apel, incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, aceasta a fost calificată drept recurs, iar criticile formulate au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea greșită a normelor de drept material.

Criticile formulate de recurentul-reclamant referitoare la greșita soluționare a excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată, subsumate motivului de nelegalitate mai sus menționat, sunt neîntemeiate, întrucât nu se poate susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material, constând în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește data de la care începea să curgă termenul de prescripție.

Instanța de fond, pronunțând soluția de respingere ca tardivă a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B., a avut în vedere, ca argumente logico-juridice care au fundamentat această soluție, împrejurarea că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost cunoscut reclamantului cel mai târziu la data de 3.07.2013, dată la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sector 5, astfel că de la acest moment, acțiunea în contencios administrativ înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 7.01.2015, a fost introdusă cu depășirea termenului de 1 an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În raport de dispozițiile legale avute în vedere de instanța de fond, la aceeași concluzie ajunge și instanța de control judiciar.

În analizarea excepției tardivității formulării acțiunii, a reținut instanța de fond că prezintă relevanță determinarea momentului de la care a început să curgă termenul pentru formularea acesteia, respectiv termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin acest text, legea marchează momentul de la care începe să curgă termenul de un an, și anume de la data comunicării actului pentru persoanele direct vizate de actul administrativ cu caracter individual, iar pentru persoanele cărora nu le este adresat actul, de la data cunoașterii efective de către acestea a conținutului actului în discuție.

În speță, instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unui litigiu de contencios administrativ având ca obiect obligarea pârâtelor ANRP și CNCI la modificarea Titlului de Conversie nr. 2144 din 11.12.2008, emis în baza Deciziei nr. 3321 din 14.10.2008, în favoarea pârâtei B.. Este evident că titularul demersului judiciar este un terț față de acest act, care nu i-a fost comunicat în mod direct de către emitenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nefiind destinatarul său, interesul reclamantului fiind acela de a fi menționat și el în respectivul titlul de conversie.

Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl constituie prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, termenul de introducere a unei acțiuni în contencios administrativ fiind cel prevăzut de dispozițiile art. 11 din legea anterior amintită.

Ipoteza în care se regăsește recurentul-reclamant este cea de la alin. (2) al acestui text legal, în care se arată că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Singura ipoteză aplicabilă recurentului-reclamant, dintre cele enumerate de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în privința momentului de la care începe a se calcula termenul de un an pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ, este cea privind "data luării la cunoștință" de către terțul interesat de actul pretins vătămător pentru acesta.

În acord cu cele reținute de instanța fondului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant a luat cunoștință de titlul de conversie nr. 2144/11.12.2008, emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cel mai târziu la data de 3 iulie 2013, când a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 5 București, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata cotei de 1/2 din acțiunile pe care aceasta le-a ridicat de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprităților, stabilite conform Titlului de Conversie nr. 2144 din 11.12.2008.

În raport de acest moment temporal - 3.07.2013 -, se observă că acțiunea în anulare ce formează obiectul dosarului pendinte a fost introdusă la data de 7.01.2015, cu mult în afara termenului de un an ce curge de la data când a luat cunoștință terțul interesat de actul administrativ pretins vătămător, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant susține că data luării la cunoștință asupra actului administrativ individual atacat ar fi data de 15.04.2015, dată la care soluția pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în dosarul nr. x/2013 a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126/15.04.2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și că termenul de introducere a acțiunii ar curge de la această dată.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că data rămânerii definitive a litigiului în care a fost invocat actul pretins vătămător nu are relevanță în calcularea termenului de introducere a acțiunii în contencios administrativ, cât timp prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie, ca referință pentru calculul termenului de introducere a cererii de chemare în judecată, data luării la cunoștință, de către terț, a actului administrativ pretins vătămător, iar în speță, această dată nu poate fi alta decât cea a inițierii litigiului, iar nu a finalizării sale prin decizie irevocabilă. La momentul rămânerii definitive a litigiului civil, reclamantul a cunoscut doar că trebuie să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru valorificarea pretențiilor sale, în sensul de a fi menționat și acesta în titlul de conversie nr. 2144 din 11.12.2008, însă, de acest act a avut cunoștință încă de la debutul înregistrării acțiunii.

Prin urmare, în raport de data cunoașterii efective de către reclamant a conținutului actului în discuție (cel mai târziu, 3.07.2013), Înalta Curte constată că acțiunea în anulare introdusă de acesta pe rolul instanței de fond la data de 07.01.2015, a fost formulată cu depășirea termenului de un an, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește reiterarea prin întâmpinarea la recurs a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, invocată în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că aceasta a fost analizată de prima instanță, care a procedat la admiterea acesteia, prin încheierea pronunțată la data de 29 noiembrie 2016 și, cum hotărârea primei instanțe nu a fost recurată sub acest aspect, soluția pronunțată pe această excepție a devenit definitivă, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor neavând calitate procesuală în recurs.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe se impune a fi menținută, conform celor arătate în prezenta motivare, fiind incidentă, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, excepția tardivității promovării acțiunii în acest dosar.

Pentru considerentele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 453 din 14 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.