ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1461/2018

Ședința publică din data de 4 aprilie 2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 1015/2/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat stabilirea cuantumului penalităților datorate de cele două pârâte în baza sentinței civile nr. 3597/29.05.2012.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 3597/29.05.2012, definitivă prin Decizia nr. 5090/19.12.2013, pârâtele au fost obligate la emiterea deciziei și titlului de despăgubire sub sancțiunea plății unor penalități de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere și, deși au fost notificate în numeroase rânduri, cele două pârâte nu au înțeles să plătească penalitățile pe care instanța le-a stabilit în sarcina lor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

La data de 31.03.2017, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității, excepția inadmisibilității inacțiunii și excepția lipsei de obiect, iar, în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, dat fiind faptul că obligațiile stabilite în sarcina sa au fost aduse la îndeplinire prin emiterea deciziei de invalidare nr. 1260/22.05.2014.

La data de 30.03.2017, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar, referitor la fondul cauzei, a arătat că solicitarea reclamantei este neîntemeiată.

La termenul de judecată din 22.05.2017, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale.

Prin sentința civilă nr. 2253 din 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția necompetenței materiale ca neîntemeiată;

- a respins excepția tardivității ca neîntemeiată;

- a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată;

- a respins excepția lipsei de obiect ca neîntemeiată;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A.

În cadrul motivelor de recurs a fost criticată soluția instanței de fond pentru că, în mod eronat, a considerat că pârâta a emis decizia și titlul de despăgubire la data de 13.12.2016 pentru că a făcut trimitere la Nota de calcul al penalităților prin care s-au determinat sumele cuvenite până la 31.12.2016, fără mențiunea că decizia și titlul de despăgubire au fost emise.

Faptul că aceste documente nu au fost emise rezultă din următoarele:

- prin întâmpinarea din 27.03.2017 pârâta a precizat că la data de 22.05.2015 a emis decizia de invalidare nr. 1260;

- prin cererea de modificare de restrângere a penalităților din 20.02.2017 s-a solicitat instanței să se constate că fixarea cuantumului penalităților datorate de către ANRP sunt calculate până la data de 31.12.2016, urmând ca executorul judecătoresc să calculeze în continuare, până la data emiterii deciziei și titlului de despăgubire.

La data de 2 mai 2017 cu scrisoarea tip recomandată, reclamanta a transmis ANRP o solicitare de urgentare a emiterii deciziei și titlului de despăgubiri, scrisoare la care pârâta nu a formulat niciun răspuns.

Ca un argument suplimentar s-a invocat faptul că pârâtele nu au afirmat că s-au emis documentele respective, iar dacă acestea ar fi existat, ele ar fi fost invocate ca probă și depuse la dosarul cauzei.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pronunțarea instanței de recurs asupra întinderii penalităților care fac obiectul dosarului.

Împotriva aceleiași sentințe au declarat recurs incident Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).

În cele două recursuri s-a susținut că cererea este admisibilă, în temeiul art. 483, art. 488 și art. 494 raportat la art. 467 din noul C. proc. civ.

A fost criticată soluția instanței de fond pentru că soluționând cererea de chemare în judecată, în mod netemeinic și nelegal, a respins excepțiile tardivității, inadmisibilității și a lipsei de obiect ca neîntemeiate, atrăgând motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 3, 5 și 8 din noul C. proc. civ.

Greșita soluționare a excepției tardivității cererii de chemare în judecată

Recurentele arată că la data introducerii acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 138/2014, or, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004 și conform art. 24 din noul C. proc. civ., prevederile legii noi se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare.

Conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de acordare a penalităților se poate face numai în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1).

În speță, sentința civilă nr. 3597/29.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas irevocabilă la data de 19.12.2013 prin Decizia nr. 5909 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar termenul de prescripție a început să curgă la data de 19.01.2014 (30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii) și s-a împlinit la data de 19.01.2017.

Având în vedere că cererea reclamatei a fost înregistrată la 7.02.2017 s-a solicitat să se constate că, în speță, s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani și, prin urmare, se impunea respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca tardiv introdusă.

Greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii

Instanța de fond a reținut, cu privire la condiția existenței unei încheieri care să fi fost obținută în condițiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ., că prin chiar titlul pus în executare s-a fixat un cuantum al penalităților, respectiv 0,05% pe zi de întârziere.

Procedura de stabilire a penalităților reglementată la art. 905 din noul C. proc. civ. presupune existența unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă prin care instanța de judecată să fi stabilit în sarcina pârâtei îndeplinirea unei obligații de a face.

Pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe dispozițiile art. 905 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta nu deține o încheiere de aplicare a unor penalități în condițiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Titlul executoriu invocat, reprezentat de sentința civilă nr. 3597/29.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, s-a instituit o obligație "de a face" sub sancțiunea aplicării unor penalități de 0,05% pe zi de întârziere, dar nu este o hotărâre de aplicare a penalităților, în sensul art. 905 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, acțiunea reclamantei este inadmisibilă motivat de faptul că aceasta nu a parcurs etapele prevăzute de lege.

Greșita soluționare a excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată

Recurentele au invocat faptul că hotărârea judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei de invalidare nr. 1260/22.05.2014, astfel că reclamanta nu mai justifică un interes în susținerea cererii de aplicare a penalităților, întrucât scopul amenzii judiciare reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este asigurarea executării în natură a obligației de a face.

De aceea, trebuia admisă excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată.

S-a solicitat admiterea recursurilor incidente și modificarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor inovate.

Intimatele-recurente Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2253/12.06.2017 a Curții de Apel București.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor, dar și întâmpinare la recursurile incidente depuse de intimate și a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

După examinarea motivelor de recurs invocate de reclamantă, dar și motivele invocate în recursurile incidente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. și va admite recursurile pârâtelor ANRP și CNCI, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea cererii formulate de reclamanta A., de fixare a penalităților datorate de Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății - Comisia Națională de Compensarea Imobilelor, potrivit sentinței civile nr. 3597/29.05.2012, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar prin cererea de modificare din 21.02.2017, reclamanta a precizat că penalitățile datorate de Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății sunt, la data de 31.12.2016, în cuantum de 121.919 RON.

Prin sentința civilă nr. 3597/29.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în sensul că s-a dispus obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, dar nu înainte de expirarea termenului de suspendare operat prin O.U.G. nr. 94/2012, sub sancțiunea aplicării unor penalități de 0,05% pe zi de întârziere.

Prin Decizia nr. 5909/19.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus respingerea recursului formulat împotriva hotărârii menționate, sentința devenind irevocabilă la 19.12.2013.

Prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanta urmărește stabilirea, în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, a cuantumului penalităților datorare în temeiul sentinței civile nr. 3597/29.05.2012.

Reclamanta a solicitat, în baza art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și art. 905 alin. (4) C. proc. civ., fixarea penalităților datorate de către Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății - Comisia Națională de Compensarea Imobilelor în baza acestei hotărâri judecătorești.

Pentru că recursurile incidente declarate de Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor vizează soluțiile date de instanța de fond asupra excepțiilor invocate, vor fi analizate mai întâi criticile din aceste recursuri incidente.

Cu titlu prealabil, așa cum a reținut și instanța de fond, pentru a verifica excepțiile invocate de recurenții Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014.

Referitor la aplicarea în timp a acestor prevederi, prin Decizia nr. 3/29.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în Dosarul nr. x/2015 s-a stabilit că:

"Dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, se aplică și în ipoteza executării obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014."

În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut faptul că "în lipsa unor dispoziții exprese din Legea nr. 554/2004 și a unor norme tranzitorii în Legea nr. 138/2014, care a introdus în corpul legii organice a contenciosului administrativ prevederea legală analizată, devin incidente dispozițiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 care trimit la prevederile C. proc. civ. "în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Or, din cuprinsul art. 24 și art. 25 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă cu claritate că executarea silită este guvernată de legea în vigoare la momentul declanșării acestei etape a procesului civil.

Ca urmare, indiferent de momentul rămânerii definitive a hotărârii instanței de contencios administrativ, care constituie titlul executoriu, dacă executarea silită a debutat după data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, această prevedere legală este aplicabilă.

În doctrina procesual-civilă s-a arătat cu claritate că, chiar dacă hotărârea (sau un alt titlu executoriu) ce urmează a fi pusă în executare a fost obținută pe vechea reglementare, în cazul în care cererea de executare silită a fost înregistrată după intrarea în vigoare a unei noi reglementări, executării silite îi vor fi aplicabile dispozițiile noii reglementări.

De asemenea, analizându-se modificările aduse de Legea nr. 138/2014 prevederilor art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, în doctrina de drept administrativ s-a concluzionat că procedura de executare a hotărârilor de contencios administrativ, în cazurile în care instanța de executare a fost deja sesizată la data intrării în vigoare a legii de modificare a noului C. proc. civ., va fi cea prevăzută de legea veche. Art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 138/2014, se vor aplica numai în cazul în care instanța de executare în materia contenciosului administrativ a fost sesizată ulterior datei intrării în vigoare a modificărilor, respectiv începând cu data de 19 octombrie 2014.

Nu în ultimul rând, această soluție este de natură să contribuie la restabilirea principiului legalității și la asigurarea dreptului la un proces echitabil, în sensul configurat de CEDO printr-o bogată jurisprudență, făcând aplicabil noul instrument creat prin art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, menit să determine autoritățile publice să aducă la îndeplinire obligația cuprinsă în titlul executoriu, și în privința hotărârilor judecătorești pronunțate sub imperiul vechii reglementări."

De aceea, este important de arătat că potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014:

"(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților".

După aceste precizări vor fi analizate excepțiile invocate în recursurile incidente.

Excepția tardivității cererii formulate de reclamantă.

În privința acestei excepții este important de interpretat art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Acest text a făcut obiectul unei decizii de dezlegare a unei probleme de drept și prin Decizia nr. 12/22.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în dosar nr. x/2017 s-a stabilit că:

"În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare:

- termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități este termenul de prescripție a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din C. proc. civ., termen care curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația;

- penalitățile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, până la executarea obligației, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația, în caz de neexecutare;

- în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată poate stabili valoarea obiectului obligației la care se aplică penalitățile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanța prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeași lege nu a stabilit acest lucru".

În motivarea acestei soluții s-a arătat că "Legiuitorul condiționează formularea cererii creditorului de constatarea faptului că în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu. Așadar, termenul de 3 luni se referă la perioada în care debitorul, sub presiunea sancțiunilor aplicate prin încheierea pronunțată în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ar trebui să execute hotărârea, nu la perioada în care creditorul trebuie să acționeze prin formularea unei cereri în condițiile art. 24 alin. (4) din același act normativ. Termenul de trei luni este, așadar, un termen prohibitiv pentru creditor, nu un termen de decădere.

De altfel, dacă s-ar accepta interpretarea enunțată mai sus, în sensul că termenul de 3 luni este un termen de decădere, ar rezulta că legea nu prevede niciun termen prohibitiv pentru creditor, acesta fiind îndreptățit să solicite stabilirea amenzii definitive și a penalităților imediat după pronunțarea (eventual rămânerea definitivă) a încheierii de aplicare a acestor sancțiuni. Prin aceste consecințe s-ar nega însăși rațiunea reglementării în două etape a procedurii de aplicare a măsurilor coercitive, care este aceea de a pune, într-o primă etapă, presiune pe debitor pentru ca acesta să execute hotărârea judecătorească și doar dacă această presiune se dovedește ineficientă se trece, în a doua etapă, la stabilirea unor sume concrete și a unor despăgubiri pentru neexecutare. Negându-se existența unui termen prohibitiv înăuntrul căruia să se aștepte ca măsurile coercitive să dea rezultate, întreaga procedură devine doar o procedură de stabilire a unor sancțiuni, fără nicio finalitate practică în planul executării silite."

În speță, instanța de fond a respins excepția tardivității considerând că, în realitate, se invocă excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, iar acțiunea a fost formulată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 2552 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, criticile recurentelor Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor sunt nefondate, deoarece, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței civile nr. 3597/29.05.2012 a Curții de Apel București, reclamanta putea să pună în executare hotărârea menționată în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile, dar nu înainte de expirarea termenului de suspendare prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012 (15.05.2013).

Sentința a rămas devenit irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 5909/19.12.2013, astfel că, cel mai devreme, aceasta putea fi pusă în executare după expirarea unui termen de 60 de zile calculat de la data pronunțării deciziei din recurs.

Termenul de 60 de zile s-a împlinit la 18.02.2014, situație în care prima zi în care putea fi declanșată executarea silită era 19.02.2014.

Conform art. 706 alin. (1) C. proc. civ., dreptul de a obține executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, care începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acțiune.

Așa cum s-a reținut anterior, dreptul la acțiune pentru a obține executarea silită s-a născut la 19.02.2014, astfel că termenul de 3 ani s-a împlinit, potrivit art. 2552 alin. (1) C. civ., la 19.02.2017.

Nu pot fi reținute susținerile recurentelor potrivit cărora termenul de prescripție a început să curgă la data de 19.01.2014, respectiv la expirarea a 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii deoarece, așa cum s-a arătat, în cuprinsul dispozitivului sentinței nr. 3597/29.05.2012 a Curții de Apel București, s-a indicat termenul de 60 de zile pentru emiterea titlului de despăgubire și de aceea, nu este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 554/2004.

Acest text este aplicabil numai în cazul în care în hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ nu este stabilit un termen pentru executare, în caz contrar, dacă în hotărâre se indică un termen pentru executare, atunci este aplicabil acel termen care poate fi diferit de cel de 30 de zile stabilit prin lege.

Pentru toate aceste considerente va fi menținută soluția instanței de fond în privința excepției tardivității, iar criticile recurentelor în privința acestei excepții sunt nefondate.

Excepția inadmisibilității acțiunii

Această excepție a fost respinsă de către instanța de fond precizând că prin mecanismul reglementat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a instituit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun, împrejurare ce face ca, în acord cu dispozițiile art. 28 din lege, prevederile art. 905 C. proc. civ. să fie incidente doar în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

S-a spus că o interpretare a art. 24 din Legea nr. 554/2004 și a art. 905 din C. proc. civ., în sensul promovat de pârâtă (necesitatea sesizării executorului judecătoresc și obținerea unei încheieri în condițiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ.), nu corespunde scopului și voinței legiuitorului contenciosului administrativ, care a dorit ca întreaga procedură a soluționării unui litigiu în această materie, inclusiv faza executării să fie asigurată de un cadru normativ unitar și supusă principiului celerității și s-a concluzionat că afirmațiile pârâtei referitoare la necesitatea învestirii unui birou de executor judecătoresc cu o cerere de executare silită, sunt lipsite de fundament legal.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la condiția existenței unei încheieri care să fi fost obținută în condițiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât prin chiar titlul pus în executare s-a fixat un cuantum al penalităților, respectiv 0,05% pe zi de întârziere.

Recurentele Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor critică această soluție, iar criticile sunt fondate.

Pentru că s-a stabilit că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2004 sunt aplicabile și prezentei cereri de chemare în judecată, se constată că sunt incidente în cauză cele stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 12/22.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în dosar nr. x/2017 unde s-a stabilit că:

"Procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani.

b) Într-o a doua etapă, dispozițiile alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării - n.n.), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației."

Alin. (5) al aceluiași articol prevede că "În lipsa cererii creditorului compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților".

Reclamanta a formulat cerere întemeiată pe dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și art. 905 alin. (4) C. proc. civ. (devenit art. 906 alin. (4) din C. proc. civ. după republicarea și renumerotarea C. proc. civ.), dar nu a parcurs prima etapă, cea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, etapă obligatorie, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 33/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - HP și pentru ipoteza executării obligațiilor stabilite prin hotărârile rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, așa cum este cazul și hotărârii invocate în cauză (Sentința civilă nr. 3597/29.05.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal).

Faptul că prin hotărârea judecătorească (Sentința civilă nr. 3597/2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) s-a stabilit că vor fi acordate penalități de 0,05% pe zi de întârziere pentru emiterea titlului de despăgubire peste termenul de 60 de zile nu presupune că reclamanta nu ar fi obligată să parcurgă etapa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deoarece numai prin formularea unei cereri conform acestui text se pot stabili, prin încheierea dată cu citarea părților, aplicarea amenzii conducătorului autorității publice și acordarea penalităților către reclamantă, în condițiile art. 905 (906, după modificarea C. proc. civ.).

Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și fixarea sumei ce se va datora reclamantului creditor cu titlu de penalități se poate aplica numai dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților emisă conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu.

Cum în cauză reclamanta a solicitat emiterea hotărârii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dar fără a solicita anterior aplicarea art. 24 alin. (3) din același act normativ, se impune respingerea cererii reclamantei ca inadmisibilă.

Acțiunea reclamantei nu poate fi considerată admisibilă prin raportare la cererile pe care aceasta le-a adresat unor executori judecătorești deoarece dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materia executării titlurilor executorii, iar pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ sunt aplicabile prevederile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 și nu dispozițiile C. proc. civ., cu excepția hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit obligația de plată a cheltuielilor de judecată, dar nu în cazul hotărârilor judecătorești care cuprind "obligații de a face", cum este și cazul în speță.

De aceea, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise recursurile incidente, va fi casată hotărârea atacată în parte și va fi respinsă acțiunea reclamantei A., ca inadmisibilă.

În aceste condiții nu se mai impune analizarea greșitei soluționări a excepției lipsei de obiect invocată de recurentele Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor și nici criticile recurentei-reclamante cu privire la soluția instanței de fond, recursul acesteia urmând a fi respins ca nefondat.

Pentru că au fost respinse criticile recurentelor Autoritatea Națională de Restituirea Proprietății și Comisia Națională de Compensarea Imobilelor cu privire la excepția tardivității acțiunii va fi menținută soluția instanței de fond cu privire la această excepție.

Va fi menținută și soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția necompetenței materiale a instanței, deoarece această soluție a intrat în puterea lucrului judecat pentru că nu a fost recurată de niciuna dintre părțile din litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2253 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile incidente declarate de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 2253 din 12 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantei A., ca inadmisibilă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2018.