ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1420/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent Titlului de despăgubire - Decizia nr. 4309/23.04.2009 privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu. Prin sentința civilă nr. 1029 din 8 aprilie 2015, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acesta pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice; a respins excepțiile tardivității, inadmisibilității și lipsei calității procesuale active a reclamanților, și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis, prin decizia nr. 1836 din 8 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a dispus casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 5452 din 18 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice, și a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4309/23.04.2009 în condițiile Titlului VII " Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005; a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească reclamanților suma de 5200 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond, conform prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În susținerea recursului său, recurenta- pârâtă a relevat, pe scurt, istoricul cauzei, și a criticat sentința recurată pentru nelegalitate, ca fiind pronunțată cu încălcarea Deciziilor nr. 40 și nr. 31/2016, pronunțate de I.C.C.J., invocând, în esență, următoarele motive: Suspendarea privind emiterea titlurilor de despăgubire și a titlurilor de plată prevăzută în O.U.G. nr. 4/2012 a fost stabilită până la data de 15.05.2013, și nu până la data de 15.03.2013, cum, în mod greșit, s-a reținut în hotărârea judecătorească recurată. Instanța de fond a neglijat concluziile sale scrise, formulate cu privire la prevederile Deciziei nr. 31/17.10.2016 pronunțate în dosarul nr. x/2016 de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 940 din data de 23.11.2016, prin această decizie fiind dezlegată chestiunea privitoare la termenul de 3 ani prevăzut de art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Potrivit raportului întocmit de Înalta Curte de Casație și Justiție, "pentru a nu pierde dreptul de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire, persoana îndreptățită trebuia să-si manifeste opțiunea, în sensul art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii acestor titluri, care, însă, nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea." Susține recurenta-pârâtă că, împrejurarea că ulterior exprimării opțiunii, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie nu a avut niciun efect asupra termenului în care persoanele îndreptățite trebuiau să-si manifeste opțiunea de valorificare a titlurilor de despăgubire. Față de soluția adoptată de I.C.C.J., recurenta-pârâtă solicită a se observa că susținerile reclamanților și ale instanței de fond sunt contrazise prin decizia mai sus menționată a Î.C.C.J., fiind mai mult decât evident faptul că obligația de a formula o cerere de opțiune în interiorul celor trei ani de la data emiterii deciziei CCSD nu a fost niciodată suspendată. În concluzie, arată recurenta, date fiind cele mai sus- menționate, se demonstrează atât legalitatea adresei emise de A.N.R.P. cu privire la imposibilitatea emiterii titlurilor de plată, cât și faptul că aceștia ar fi avut la dispoziție timpul (2009-2013) pentru a formula cerere de opțiune, timp în care doar procedura de emitere a fost suspendată, nu și dreptul și obligația lor de a constitui dosar de opțiune. În fine, în ceea ce privește solicitarea reclamanților cu privire la plata cheltuielilor de judecată, recurenta- pârâtă precizează că, în realitate, făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul, în schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță și, în acest context, solicită respingerea solicitării plății cheltuielilor de judecată de către instituția sa.

Apărarea formulată în cauză Intimații- reclamanți A., B. și C. au formulat întâmpinare, înregistrată la data de 16 mai 2019, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea motivelor de recurs invocate, ca fiind nelegale și netemeinice, și păstrarea în întregime a sentinței recurate.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 23 mai 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept în care poate fi încadrat - pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Reclamanții sunt beneficiari ai Titlului de despăgubire - Decizia nr. 4509 din 23 aprilie 2009, privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emisă de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Cererea care face obiectul cauzei de față este întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmărind obligarea intimatei- pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent Titlului de despăgubire menționat, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, completată cu dispozițiile Legii nr. 165/2013. Instanța de fond a admis în parte cererea reclamanților și a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată solicitat, aferent Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4309/23.04.2009 în condițiile Titlului VII " Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005. Prin recurs, se critică ca fiind nelegală această soluție, recurenta-pârâtă susținând că instanța a neglijat Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016, cu privire la termenul de 3 ani prevăzut de art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind mai mult decât evident, susține recurenta, că obligația de a formula o cerere de opțiune în interiorul celor 3 ani de la data emiterii Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu a fost niciodată suspendată. Examinând criticile din recurs, Înalta Curte reține că, așa cum corect susține și recurenta- pârâtă, sunt incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 31 din 17 octombrie 2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 940/2016. Potrivit acestei Decizii, 79… cum valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalități prevăzute de art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, iar nu pe calea unei acțiuni în instanță, rezultă în mod neîndoielnic că termenul de 3 ani este de decădere, iar nu de prescripție și, pe cale de consecință, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare. 80. Prin urmare, pentru a nu pierde dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire, în condițiile art. 2.545 alin. (2) din C. civ., creditorul trebuie să își manifeste opțiunea, în sensul art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii acestor titluri, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea". 81. Împrejurarea că, ulterior exprimării opțiunii creditorului, se suspendă emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost făcută valorificarea titlurilor de despăgubire. Astfel, trebuie realizată o distincție clară între etapa valorificării titlurilor de despăgubire, subordonată exclusiv comportamentului beneficiarului deciziilor deja emise și supuse termenului legal de 3 ani, și etapa emiterii titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012. 82. Referitor la aparentul paradox că într-o lege de reparație au fost instituite anumite termene pe care persoanele îndreptățite trebuie să le respecte, această opțiune a legiuitorului nu contravine jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, care împreună cu dispozițiile convenționale și ale protocoalelor adiționale formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele naționale. 83. În acest sens trebuie reamintit că prin însăși Hotărârea- pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a impus necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. 84. Or, existența unor termene legale în care părțile implicate în procesul de restituire trebuie să îndeplinească anumite acte sau fapte juridice constituie garanții ale celerității procedurii, iar nu obstacole ale finalizării sale. 85. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudența care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensații. De asemenea, prin considerentele Deciziei nr. 40 din 17 octombrie 2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 987/2016, s-au reținut următoarele: 58. (i) Termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi considerat un termen de prescripție cât timp valorificarea titlurilor de despăgubire nu se poate face prin intermediul unei acțiuni în justiție a cărei neexercitare în termenul prescris de lege să atragă stingerea dreptului material la acțiune, ci numai în condițiile reglementate prin capitolul V 1 , secțiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, adică prin opțiunea creditorului între un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Prin urmare, întrucât valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalități prevăzute de art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, iar nu pe calea unei acțiuni în instanță, rezultă că termenul de 3 ani este un termen de decădere, iar nu de prescripție, și, pe cale de consecință, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare. Împrejurarea că, ulterior exprimării opțiunii creditorului, emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie a fost suspendată în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost exprimată această opțiune, deoarece trebuie făcută distincția clară între etapa valorificării titlurilor de despăgubire, subordonată exclusiv comportamentului beneficiarului titlului de despăgubire și supusă termenului legal de 3 ani, și etapa emiterii titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012. Pornind de la această calificare a naturii juridice a termenului prevăzut de art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind unul de decădere, și nu de prescripție, rezultă că, în situația în care creditorul nu își manifestă opțiunea între un titlu de conversie și/sau un titlu de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, va pierde dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlului de despăgubire. În lumina considerentelor deciziilor obligatorii anterior enunțate, rezultă că măsura legislativă adoptată prin O.U.G. nr. 62/2010 pentru suspendarea pe o perioadă de 2 ani, cu începere de la 30 iunie 2010, a procedurii de emitere a titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu poate constitui o justificare obiectivă pentru neformularea de către intimații- reclamanți A., B. și C. a cererii de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, termen de decădere, imperativ, atare obligație a intimaților nefiind suspendată. În ce privește trimiterea recurentei-pârâte la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se reține că, aceasta este făcută în contextul în care cheltuielile de judecată solicitate vizează exclusiv cheltuielile reprezentând onorariu de avocat, iar o măsură luată de către instanță (de reducere a acestora, sau de respingere, după caz) nu va afecta în nicio modalitate raporturile dintre avocat și clientul său, plata onorariului de avocat efectuându-se de către client în temeiul raportului juridic de drept material decurgând din contractul de asistență juridică încheiat între parte și avocatul său, și nu ca urmare a raportului de drept procesual civil reglementat prin dispozițiile art. 452 C. proc. civ. Or, contrar susținerilor recurentei, cheltuielile de judecată sunt acordate pentru stadiul procesual al pricinii, acestea urmând a fi stabilite funcție de culpa ce se va stabili în acea etapă, fiind supusă dispozițiilor legale ce reglementează instituția juridică a cheltuielilor de judecată, raportat la soluția pe care instanța de judecată o va pronunța și la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens. Se reține, astfel, că, sub acest aspect, hotărârea instanței de fond este judicios motivată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând greșit dispozițiile art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtă și va casa sentința civilă recurată, iar, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată de reclamanții A., C. și B., ca neîntemeiată.