ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1570/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 30 septembrie 2019, sub număr de dosar x/2019, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei de actualizare nr. 5223/25 septembrie 2015 emisă de Președintele A.N.R.P. și a Titlurilor de plată seria x nr. x/18.07.2016, seria x nr. x/22.05.2017, seria x nr. x/29.05.2018 și seria x nr. x/06.05. 2019. Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Tribunalul București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a transpus cauza spre competentă soluționare secțiilor civile. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la 27.02.2020 sub nr. x/2019**. Prin cererea înregistrată la 1 octombrie 2019 sub nr. x/2019 reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - ANRP în contradictoriu cu pârâții A., B., a solicitat anularea Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 emisă de Președintele ANRP, ca fiind netemeinică și nelegală, anularea titlului de plată seria x nr x din data de 18.07.2016, a titlului de plată seria x nr. x din 29.05.2018, a titlului de plată seria x 164 nr. x din 06.05.2019 și a titlului de plată seria x din 26076 din 22.05.2017. Prin încheierea din 23 octombrie 2019, Tribunalul București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis cauza Secțiilor civile ale Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a V-a Civilă la 28.11.2019 sub nr. x/2019**. Prin încheierea din 8 septembrie 2020 s-a dispus înaintarea dosarului nr. x/2019 completului învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2019, în temeiul art. 107 alin. (1) din ROI.

Hotărârile pronunțate de prima instanță Prin încheierea din 10 septembrie 2020 a Tribunalului București, secția a V-a civilă a fost admisă excepția tardivității cererii de chemare în judecată față de capătul de cerere referitor la anularea Deciziei ANRP nr. 5223/25.09.2015 emisă de Președintele ANRP. Prin sentința civilă nr. 1597 din 4 decembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 1599 din 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În primul rând, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că revocarea Hotărârii nr. 1483 din 31.01.2013, pentru care a fost emisă Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, prin Hotărârea nr. 1978/15.09.2016, s-a produs ulterior intrării acesteia în circuitul civil, deci cu nesocotirea dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Or, singura posibilitate legală a organului administrativ de înlăturare a efectelor unui act administrativ emis cu încălcarea dispozițiilor legale o constituie revocarea actului nelegal. În acest sens, menționează faptul că propunerile de revocare a hotărârilor pot fi formulate de către A.N.R.P. doar ca urmare a soluționării contestațiilor sau ca urmare a verificării documentelor de plată depuse de beneficiarii despăgubirilor. Și aceasta doar în cazul în care s-au constatat încălcări ale prevederilor legale. Mai mult decât atât, prin deciziile emise în temeiul art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G.. nr. 1120/2006 nu sunt invalidate/revocate hotărârile Comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Deciziile emise de către A.N.R.P. în condițiile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 sunt doar niște propuneri/recomandări adresate comisiilor județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, acestea (deciziile) nefiind obligatorii pentru entitățile teritoriale. În urma propunerilor de revocare a hotărârilor, transmise prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.R.P., comisiile au posibilitatea să-și mențină hotărârea și să motiveze de ce consideră că a fost emisă legal, să solicite beneficiarilor acte în completare sau să revoce hotărârea. Cu alte cuvinte, comisiile locale, la propunerea A.N.R.P., au posibilitatea de a-și revoca actul administrativ emis fără respectarea dispozițiilor legale, înainte ca acestea să-și producă efectele în circuitul civil (prin acordarea efectivă a despăgubirilor propuse). În speță, administrația a verificat, astfel, legalitatea obiectivă a actului administrativ, iar petenții, chiar dacă li se înrăutățește situația, au la îndemână calea justiției pentru a dobândi satisfacție. Așadar, fiind vorba de o cale de atac administrativă, nu judiciară, guvernată de principiile controlului administrativ intern sau ierarhic, nu se aplică principiul non reformatio in pejus. Or, prin exercitarea legală a controlului administrativ de către A.N.R.P (prevăzut și la art. 2 lit. h) și n) din H.G. nr. 572/2013 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), s-a constatat faptul că dreptul stabilit prin Hotărârea nr. 1483 din 26.10.2007 a fost acordat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 290/2003. Astfel, prin Decizia nr. 1084/22.10.2014 emisă de vicepreședintele A.N.R.P. s-a respins contestația și s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării, a Hotărârii nr. 1483/31.01.2013, întrucât petenții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi despăgubite și nici dovada refugiului autorilor C. și D.. Precizează că Decizia nr. 1084/22.10.2014 a fost comunicată prin adresa nr. x/22.10.2014 numiților A., B., E. și F.. Beneficiarii B. și A. au luat la cunoștință de conținutul acestui act administrativ la data de 29.10.2014 și, respectiv, 06.11.2014, așa cum reiese din confirmările de primire. Arată că Decizia nr. 1084/22.10.2014 putea fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliau solicitanții, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006. În evidențele existente la nivelul Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 nu figurează înregistrat niciun litigiu având ca obiect acțiunea în anulare a Deciziei nr. 1084/22.10.2014 emisă de către vicepreședintele A.N.R.P. Menționează că un act administrativ se bucură de aparența de legalitate până la anularea lui de către instanța de judecată. În speță, actele administrative la care a făcut referire, respectiv Hotărârea nr. 1978/15.09.2016 și Decizia nr. 1084/22.10.2014, nu au fost anulate, întrucât nu au fost contestate în instanță. Mai mult, deoarece prin emiterea Hotărârii nr. 1978/15.09.2016 se ajunsese în situația unei cereri nesoluționate, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 2231/05.0612018, prin care a respins cererea nr. x/17.09.2003 și a propus neacordarea compensațiilor bănești. Astfel, prin revocarea Hotărârii nr. 1483/2013 s-a creat un viciu de legalitate a Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 și a actelor subsecvente acesteia, situație în care încasarea sumelor de bani de către pârâți reprezintă, în fapt, o plată necuvenită, în condițiile în care au avut cunoștință de faptul că titlurile de plată emise erau viciate, în sensul anulării bazei lor legale, respectiv a Hotărârii nr. 1483/2013. De asemenea, având în vedere că atât în preambulul deciziei de actualizare, cât și în conținutul acesteia se precizează expres ce act administrativ a fost supus actualizării (Hotărârea nr. 1483/31.01.2013), iar în cuprinsul hotărârii de revocare este expres menționat, de asemenea, actul administrativ revocat (Hotărârea nr. 1483/31.01.2013), nu se poate reține buna-credință din partea pârâților la momentul încasării sumelor acordate prin titlurile de plată. În al doilea rând, recurenta arată că potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, actele administrative care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autoritățile emitente, constatarea nulității sau anularea acestora putând fi dispusă numai de instanța judecătorească. Constatarea nulității sau anularea actului administrativ nelegal se face la cererea autorității emitente, întrucât persoanele beneficiare a actului nu au interes să ceară aceasta. Dispozițiile tezei a doua a alin. (6) al art. 1 din Legea nr. 554/2004 exclud măsurile abuzive din partea autorității publice emitente, întrucât prevăd competența instanței de judecată de a se pronunța, la cerere, și asupra legalității actelor civile încheiate în baza acelui act, precum și asupra efectelor civile produse. Prin Decizia nr. 638 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 7 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 reglementează un caz de contencios administrativ obiectiv, care se referă la analizarea în abstract a unei chestiuni de legalitate, având în vedere realizarea unui interes public, caracterizându-se prin generalitate și impersonalitate. Prin urmare, consideră că în speță, este aplicabil principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, anularea (desființarea) actului juridic inițial (primar) atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice. Acest principiu privește efectele nulității actului juridic față de terți și este consacrat de art. 1254 alin. (2) din noul C. civ., care prevede că "desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui", fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C. civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate. În concluzie, având în vedere faptul că Hotărârea nr. 1483/31.01.2013 a fost revocată prin Hotărârea nr. 1978/15.09.2016 și cererea nr. x/17.09.2003 a fost respinsă prin Hotărârea nr. 2231/05.06.2018, rezultă că Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, precum și titlurile de plată aferente au rămas fără o bază legală și se impune desființarea acestora. Ca atare, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți B. și A. au depus, fiecare, întâmpinări prin care a fost invocată excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a cerut înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 1 octombrie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție i) Asupra excepției de nulitate a cererii de recurs, invocată de intimatul-pârât B., din perspectiva neinvocării unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate și a neîncadrării acestora în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând-o prioritar, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o respingă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În cuprinsul memoriului, prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nr. 1599A din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București a fost pronunțată cu nerespectarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, art. 17 alin. (4) lit. h) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și ale art. 1254 alin. (2) C. civ., din perspectiva faptului că s-a apreciat greșit că deși Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, precum și titlurile de plată aferente au rămas fără o bază legală, nu se impune desființarea acestora. Recurenta a afirmat că aceste constatări ale instanței de apel sunt greșite de vreme ce prin revocarea Hotărârii nr. 1483/2013 s-a creat un viciu de legalitate a Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 și a actelor subsecvente acesteia, situație în care încasarea sumelor de bani de către pârâți reprezintă, în fapt, o plată necuvenită, în condițiile în care au avut cunoștință de faptul că titlurile de plată emise erau viciate, în sensul anulării bazei lor legale, respectiv a Hotărârii nr. 1483/2013. Examinând aceste motive de recurs sub aspectul excepției de nulitate invocate de ambele intimate prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanței de apel, care au stat la baza soluției de respingere a căii de atac a apelului exercitate de recurentă, din perspectiva modalității în care aceasta a făcut aplicarea normelor de drept materiale incidente în cauză, din perspectiva revocării și anulării actelor administrative emise în materia Legii nr. 164/2004 și implicațiile acestora asupra drepturilor acordate pârâților și, ulterior, revocate. În raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține că acestea se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, prin intermediul lor se critică nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept material conținute de Legea nr. 164/2014, Legea nr. 554/2004 și art. 1254 alin. (2) C. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinarea depusă în cauză. ii) Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, atunci când s-a apreciat că revocarea Hotărârii nr. 1483 din 31.01.2013, pentru care a fost emisă Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, prin Hotărârea nr. 1978/15.09.2016, s-a produs ulterior intrării acesteia în circuitul civil, deci cu nesocotirea dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Prin cererea de recurs formulată, recurenta a arătat că potrivit art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, are competența de a propune reanalizarea de către comisiile județene sau a municipiului București a actelor administrative emise în aplicarea Legii nr. 290/2003 atunci când constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, solicitând revocarea actelor emise. De asemenea, recurenta a apreciat că din interpretarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ rezultă că atunci când emitentul unui act administrativ sau superiorul ierarhic descoperă o ilegalitate sau motiv de inoportunitate poate emite un nou act, chiar dacă este vătămător pentru petent. Examinând susținerea recurentei, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Astfel, se constată că într-adevăr art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 prevede posibilitatea vicepreședintelui ANRP de a solicita revocarea actelor administrative emise de comisiile județene, însă această dispoziție legală trebuie interpretată prin raportare la prevederile Legii. nr. 554/2004, care cuprinde normele generale aplicabile în materia contenciosului administrativ, ce vin în completarea normelor speciale, dacă nu există o prevedere expresă de derogare. Pe cale de consecință, norma specială invocată de recurentă se completează cu regulile generale în ceea ce privește revocarea actelor administrative, fiind aplicabil principiul potrivit căruia un act administrativ ce a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice nu mai poate fi revocat de emitent, ci anularea lui poate fi dispusă doar prin hotărâre judecătorească, după cum rezultă din interpretarea art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. În prezenta cauză, conform situației de fapt reținută de instanța de apel, a cărei cenzură în recurs nu mai poate fi contestată, decizia A.N.R.P. nr. 1084 prin care s-a propus reanalizarea dosarului de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în vederea revocării Hotărârii nr. 1483 a fost emisă la data de 22.10.2014, iar Hotărârea nr. 1978 prin care a fost revocată prima hotărâre a fost emisă la data de 15.09.2016, deci la aproximativ doi ani, timp în care recurenta-reclamantă a emis Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014 și a emis și titlul de plată aferent primei tranșe. Cum în prezenta cauză, Hotărârea nr. 1483 din 31.01.2013 a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, pârâții încasând sumele cuvenite în temeiul acesteia, prin dispozițiile sale s-a recunoscut acestora un drept de creanță, respectiv despăgubirile acordate, ce reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum în mod legal a reținut instanța de apel, aspect care, de altfel, nu a făcut obiectul criticilor din recurs. Argumentul recurentei că există o libertate de apreciere a comisiei județene în ceea ce privește dispunerea revocării nu poate determina o altă soluție, deoarece valorificarea actului de revocare și anularea titlurilor de plată este o măsură ce nu ar respecta criteriile prevăzute de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul legalității ingerinței și ar înfrânge principiul proporționaliății în condițiile în care, astfel cum s-a reținut mai sus, Hotărârea nr. 1483/31.01.2013 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea intimaților-pârâți, coroborată cu Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015 emisă de ANRP și cu titlurile de plată aferente tranșelor scadente și achitate de Ministerul Finanțelor Publice a dat naștere în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, a unui drept de creanță ce se circumscrie noțiunii de "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Susținerea recurentei că revocarea unui act administrativ este permisă de legiuitor chiar dacă se aduce o vătămare petentului este corectă, însă această revocare trebuie să intervină înainte ca actul administrativ să intre în circuitul civil și să producă efecte juridice. Așadar, în mod legal, instanța de apel a reținut că revocarea actului administrativ s-a produs ulterior intrării acestuia în circuitul civil, deci cu nesocotirea dispozițiilor art. 1 alin. (6) Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat tot ipotezei prevăzute de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., prin care recurenta susține că revocarea Hotărârii nr. 1483/2013 ar conduce implicit, în temeiul art. 1254 alin. (2) C. civ., la desființarea Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 și a titlurile de plată aferente, și acesta este nefondat. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut că în condițiile revocării de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a Hotărârii anterioare nr. 1483/31.01.2013, în baza căreia au fost emise titlurile de plată a căror anulare se solicită, sunt incidente dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., însă, constatând că Hotărârea nr. 1483/31.01.2013 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea intimaților-pârâți, coroborată cu faptul emiterii Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 emisă de ANRP și a titlurilor de plată aferente tranșelor scadente și achitate de Ministerul Finanțelor Publice, au dat naștere în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, a unui drept de creanță ce se circumscrie noțiunii de "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, a analizat dacă măsura autorității administrative în baza căreia ar urma să fie anulate titlurile de plată emise pe numele intimaților-pârâți este una ce respectă criteriile prevăzute de art. 1 Protocol nr. 1 adițional la Convenție, din perspectiva legalității ingerinței și a respectării principiului proproționalității între ingerință și interesul public. Or, sub acest aspect, recurenta nu aduce nicio critică, nici asupra reținerii că despăgubirile acordate prin titlurile de plată contestate constituie un "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, nici asupra analizei efectuate de instanța de apel cu privire la criteriile prevăzute de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Mai mult decât atât, în speță, a fost admisă excepția tardivității capătului de cerere prin care reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat anularea Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015, raportat la prevederile art. 1 alin. (6) teza a III-a din Legea nr. 554/2004, aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat, nemaifăcând obiectul criticilor în recurs. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în sustinerea intereselor sale propria sa culpa) reclamanta nu se poate prevala de propria culpă în ceea ce privește modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor legale, care îi reveneau, potrivit legii, și nici să se apere valorificând un asemenea temei, critica formulată urmând a fi, astfel, respinsă. Prin urmare, și această critică este nefondată. Pentru considerentele expuse, constatând că soluția instanței de apel este legală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele pentru existența ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.