ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 638/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 30 mai 2000, P.A. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cerând repararea pagubei suferite prin arestarea preventivă pe nedrept, timp de 1 an și 2 luni, respectiv până la 12 februarie 1991. A arătat că măsura arestării preventive a fost infirmată prin achitarea sa, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., conform deciziei penale nr. 54 din 2 februarie 1993 a Tribunalului Vâlcea. Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința nr. 12 din 25 ianuarie 2001, a respins acțiunea ca fiind introdusă peste termenul prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc.

civ. Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 872 din 22 martie 2005, a respins, ca nefondat apelul reclamantului cu motivarea că dreptul la acțiune invocat de reclamant este stins prin prescripția prevăzută de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care, fiind reglementată printr-o normă imperativă concordantă Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu se poate renunța la ea, instanța fiind obligată să o constate din oficiu. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând nelegalitatea ei dedusă din natura juridică a termenului prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care, fiind de recomandare și contrar Convenției Europene a Drepturilor Omului, obliga instanțele de fond să admită acțiunea.

Recursul este fondat în sensul celor arătate mai jos. Normele CEDO și corelativ, jurisprudența Curții Europene, având forță constituțională și supralegislativă, sunt direct aplicabile în sistemul român de drept. Ca atare, autoritățile statale române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt datoare să observe că, potrivit principiului subsidiarității, Normele Convenției și, corelativ, contenciosul european, consacră protecția concretă și efectivă a drepturilor omului, fără a-i impune vreo limită. După cum, în caz de erori judiciare care pot antrena arestări pe nedrept, exercițiul dreptului la reparații (art. 5 pct. 5 din Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 7) este nediscriminatoriu, cel puțin dacă nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă, prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 14 din Convenție.

Analog, prescripției dreptului la acțiune în materia reparațiilor poate avea în sistemul național un regim juridic diferit, dar numai dacă, în sensul arătat, diferența de tratament are, de asemenea, o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, în speță, reclamantul a invocat ca motiv de apel, tocmai absența justificării obiective și rezonabile a termenului de prescripție de un an, prevăzut de art. 505 alin. (5) C. proc. civ., ca fiind discriminatoriu termenelor de prescripție extinctivă prevăzute de Decretul nr. 167/1958. Întrucât instanța de apel a omis să examineze, în sensul arătat, motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a Normelor Convenției se impune, în asigurarea dublului grad de jurisdicție, admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeași instanță pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de P.A. împotriva deciziei nr. 872 din 22 martie 2005 a Curții de Apel Craiova. Casează decizia și trimite cauza la Curtea de Apel Craiova, pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2006.