ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 284/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.12.2014, reclamantul Consiliul Concurenței, în contradictoriu cu pârâtele A., B. și C.., a solicitat anularea art. 2 din Decizia Consiliului Concurenței nr. 45/02.12.2013 și obligarea pârâtelor la plata taxei de autorizare în cuantum de 44287 RON.

Prin sentința civilă nr. 1130 din data de 22.04.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Concurenței, în contradictoriu cu pârâtele A., B. și C.., ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 1130 din data de 22.04.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul Consiliul Concurenței, criticând ca nelegală hotărârea atacată, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea acțiunii introductive.

În susținerea recursului a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 32 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996.

Recurentul a mai susținut că este neîntemeiată aprecierea instanței de fond potrivit căreia dispoziția cuprinsă în art. 2 din Decizia Consiliului Concurenței nr. 45/02.12.2013 nu produce efecte juridice, pe motiv că stabilirea unei taxe de 0 RON nu poate da naștere unui raport juridic. Recurentul a considerat că analiza instanței de fond trebuia făcută prin raportare la efectele întregului act administrativ, iar nu numai la efectele uneia dintre dispozițiile sale.

A mai susținut recurentul că hotărârea instanței de fond conține și o contradicție, deoarece s-a reținut că decizia Consiliului Concurenței, în ansamblul său, a intrat în circuitul civil și produce efecte, dar nu și sub aspectul stabilirii, la valoarea "0 RON", a taxei de autorizare.

A mai susținut recurentul că nu se poate reține că prin dispoziția cuprinsă în art. 2 din Decizie nu s-a născut un raport juridic, de vreme ce, prin această prevedere, s-a derogat de la obligația părților ce primesc autorizarea de a plăti, conform Legii concurenței, minimul de 10.000 de euro, cu titlu de taxă pentru autorizarea concentrării economice.

Recurentul a mai criticat hotărârea instanței de fond și sub aspectul reținerii că decizia nu ar produce efecte juridice de la comunicare, în lipsa unor dispoziții legale exprese. În realitate, imediat după adoptarea deciziei de neobiecțiune și comunicarea către părți, concentrația economică poate fi pusă în aplicare, ceea ce înseamnă că, din acel moment, decizia a produs efecte juridice. Mai mult, chiar art. 4 din Decizia nr. 45/02.12.2013 prevede că aceasta a devenit aplicabilă de la data comunicării ei.

În fine, a susținut recurentul că, potrivit art. 25 alin. (3) din Legea concurenței, sumele reprezentând tarife, taxe și amenzi se fac venit la bugetul de stat. În ipoteza în care părțile nu se conformează obligației de plată a taxei, Consiliul Concurenței are posibilitatea de a se adresa organului de executare (A.N.A.F.) pentru colectarea taxei, care este o creanță bugetară.

Recurentul nu a solicitat administrarea de probe noi în recurs.

Intimatele nu au formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, în consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat.

Soluționarea cererii reclamantului pe temeiul excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de instanța de fond din oficiu, este greșită. Instanța de fond a reținut, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, că Decizia nr. 45/02.12.2013 nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice în ceea ce privește taxa de autorizare stabilită, de 0 (zero) RON, întrucât nedatorarea taxei nu poate da naștere unui raport juridic.

Înalta Curte reține că stabilirea nedatorării taxei pentru autorizarea operațiunii de concentrare economică notificate nu echivalează cu inexistența raportului juridic de drept administrativ.

Instanța de fond a greșit analizând disociat dispozițiile art. 2 din Decizia nr. 45/02.12.2013 a Consiliului Concurenței, ca dispoziții distincte de cele ale art. 1, prin care este autorizată concentrarea economică. Decizia Consiliului Concurenței, în întregul său, stabilește raportul juridic de drept administrativ creat între Consiliul Concurenței și pârâtele A., B. și C.., în baza notificării adresate de pârâte pentru autorizarea concentrării economice.

Nu se poate afirma că Decizia a intrat în circuitul civil numai cât privește dispoziția de autorizare a concentrării economice, cuprinsă în art. 1, care a produs efecte juridice, în vreme ce, dispoziția de netaxare a operațiunii cuprinsă în art. 2 nu ar fi produs efecte juridice.

Decizia reglează, pe baza normelor de drept aplicabile, un raport juridic de drept administrativ unic.

Or, actul administrativ individual își produce efectele juridice de la data comunicării acestuia subiectului de drept căruia i se adresează.

În aplicarea principiul securității și stabilității raporturilor juridice și față de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice", se constată că posibilitatea organului administrativ emitent de a revoca actul emis este condiționată sub dublu aspect, și anume, actul administrativ să nu fi intrat în circuitul civil și, de asemenea, să nu fi produs efecte juridice.

Conform art. 4 din Decizia nr. 45/02.12. 2013, aceasta a devenit aplicabilă de la data comunicării ei.

În aceste condiții, este inoperabilă revocarea, ca act de dispoziție prin care organul emitent poate dispune retragerea propriului act, Decizia producând efecte juridice, atât în privința autorizării cerute, cât și în privința netaxării operațiunii.

Competența de a anula actul administrativ care a produs efecte juridice revine instanțelor de contencios administrativ, în temeiul art. 21 și art. 52, coroborate cu dispozițiile art. 123 alin. (5), art. 124 și art. 126 alin. (6) din Constituție, precum și a Legii nr. 554/2004.

Legea menționată, prin art. 1 alin. (6), prevede expres posibilitatea autorității publice emitente a unui act administrativ nelegal, de a solicita instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Prin Decizia nr. 638 din 3 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a statuat că posibilitatea autorității publice emitente a unui act administrativ nelegal să solicite instanței constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, este o expresie a textului art. 1 alin. (5) din Constituție. Curtea a mai constatat că un act administrativ emis cu nerespectarea legii este nul, iar în lipsa art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, s-ar putea ajunge la menținerea în sistemul normativ a unor acte nelegale, care, în lipsa unei persoane interesate în mod direct și personal sau vătămate, nu ar putea fi atacate în justiție, rămânând definitive și putând pe această cale să pericliteze anumite interese de ordin public.

Astfel, se constată că soluția și argumentele pe care și-a întemeiat soluția instanța de fond contravin teoriei dreptului administrativ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1130 din 22 aprilie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Constatând admisibilitatea cererii, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1130 din 22 aprilie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2018.