ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7896/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 24 septembrie 2004 reclamantul M.N. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata de

despăgubiri pentru daune morale și materiale în cuantum total de 10.643.000

Euro, pe considerentul că a fost arestat preventiv în mod nelegal, în baza unui

mandat emis de un procuror și nu de un judecător, așa cum prevede Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și al Libertăților Fundamentale.

Prin mandatul de arestare prelungit

ulterior de către judecător pe o perioadă de 6 luni și 12 zile i s-au cauzat

grave prejudicii morale și materiale.

Prin sentința civilă nr. 28 din 17

ianuarie 2005 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declinat competența

judecării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul București a reținut că acțiunea reclamantului este întemeiată pe

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar potrivit art. 506 C. proc.

pen., acțiunea trebuie introdusă la tribunalul în a cărei circumscripție

domiciliază persoana îndreptățită.

În speță, reclamantul este deținut

la Penitenciarul Jilava, însă are domiciliul în comuna Scorțoasa, județul

Buzău.

Prin sentința civilă nr. 798 din 7

septembrie 2005 Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele:

Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea

pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre

definitivă de achitare.

Conform alin. (2) al aceluiași

articol are drept la repararea pagubei persoana care în cursul procesului penal

a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal.

În cauză, reclamantul a fost arestat

preventiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău la data de 17 mai 2000,

înainte de modificarea art. 146 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, dată la

care măsura arestării preventive putea fi luată de procuror pe o durată de 30

de zile și ulterior prelungită la cerere de instanța de judecată.

Prin decizia civilă nr. 19 din 10

februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea a

reluat întocmai motivarea primei instanțe referitoare la cuprinsul prevederilor

art. 504 C. proc. pen. și la conținutul art. 146 C. proc. pen., anterior

modificării prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la data la care a fost luată

măsura arestării preventive de către procuror.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul invocând următoarele critici:

Ambele instanțe au încălcat legea și

nu au rezolvat fondul cauzei, potrivit actului de sesizare, analizând doar

formal pricina.

Recurentul arată că a invocat

dispozițiile art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la

care România este parte din anul 1994 și art. 20 alin. (1) și (2) din

Constituție, în conformitate cu care au prioritate reglementările

internaționale.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

Atât tribunalul cât și Curtea de

Apel au considerat neîntemeiate pretențiile reclamantului, reținând că

arestarea acestuia a fost dispusă în conformitate cu dispozițiile art. 146 C.

proc. pen., în redactarea în vigoare la data de 17 mai 2000, dată la care în

temeiul textului de lege menționat măsura arestării putea să fie dispusă de

procuror.

În acest mod, ambele instanțe au

omis să se pronunțe asupra cererii reclamantului astfel cum a fost formulată,

cerere prin care acesta nu a înțeles să reclame nerespectarea dispozițiilor

art. 146 C. proc. pen., ci încălcarea art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, atât prin cererea de chemare

în judecată, cât și prin motivele de apel reclamantul a susținut că măsura

arestării sale preventive, dispusă de procuror și nu de o instanță de judecată,

a încălcat dispozițiile art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, la care România aderase deja la data la care s-a dispus această măsură.

Prin urmare, prin cererea de chemare

în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reclamantul nu

reclamă nelegalitatea măsurii arestării preventive în raport de dispozițiile

Codului de procedură penală, ci în raport de dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, care, odată ratificată, a devenit parte a dreptului intern.

Ignorând acest temei al cererii de

chemare în judecată și analizând temeinicia pretențiilor reclamantului numai

din perspectiva legii române de procedură penală, instanțele au încălcat

principiul disponibilității și nu au soluționat, de fapt, fondul cauzei, motiv

pentru care în baza art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia curții de

apel, va admite apelul și, în baza art. 297 C. proc. civ., va desființa

sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

M.N. împotriva deciziei nr. 19 din 10 februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă.

Casează decizia.

Admite

apelul declarat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 798 din 7

septembrie 2005 a Tribunalului Buzău, secția civilă.

Desființează sentința și trimite

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2006.