ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7896/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 24 septembrie 2004 reclamantul M.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata de despăgubiri pentru daune morale și materiale în cuantum total de 10.643.000 Euro, pe considerentul că a fost arestat preventiv în mod nelegal, în baza unui mandat emis de un procuror și nu de un judecător, așa cum prevede Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și al Libertăților Fundamentale. Prin mandatul de arestare prelungit ulterior de către judecător pe o perioadă de 6 luni și 12 zile i s-au cauzat grave prejudicii morale și materiale.

Prin sentința civilă nr. 28 din 17 ianuarie 2005 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut că acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar potrivit art. 506 C. proc. pen., acțiunea trebuie introdusă la tribunalul în a cărei circumscripție domiciliază persoana îndreptățită. În speță, reclamantul este deținut la Penitenciarul Jilava, însă are domiciliul în comuna Scorțoasa, județul Buzău. Prin sentința civilă nr. 798 din 7 septembrie 2005 Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Conform alin. (2) al aceluiași articol are drept la repararea pagubei persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În cauză, reclamantul a fost arestat preventiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău la data de 17 mai 2000, înainte de modificarea art. 146 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, dată la care măsura arestării preventive putea fi luată de procuror pe o durată de 30 de zile și ulterior prelungită la cerere de instanța de judecată. Prin decizia civilă nr. 19 din 10 februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea a reluat întocmai motivarea primei instanțe referitoare la cuprinsul prevederilor art. 504 C. proc. pen. și la conținutul art. 146 C. proc. pen., anterior modificării prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la data la care a fost luată măsura arestării preventive de către procuror. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând următoarele critici: Ambele instanțe au încălcat legea și nu au rezolvat fondul cauzei, potrivit actului de sesizare, analizând doar formal pricina. Recurentul arată că a invocat dispozițiile art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte din anul 1994 și art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție, în conformitate cu care au prioritate reglementările internaționale.

Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Atât tribunalul cât și Curtea de Apel au considerat neîntemeiate pretențiile reclamantului, reținând că arestarea acestuia a fost dispusă în conformitate cu dispozițiile art. 146 C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data de 17 mai 2000, dată la care în temeiul textului de lege menționat măsura arestării putea să fie dispusă de procuror. În acest mod, ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra cererii reclamantului astfel cum a fost formulată, cerere prin care acesta nu a înțeles să reclame nerespectarea dispozițiilor art. 146 C. proc. pen., ci încălcarea art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de apel reclamantul a susținut că măsura arestării sale preventive, dispusă de procuror și nu de o instanță de judecată, a încălcat dispozițiile art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România aderase deja la data la care s-a dispus această măsură. Prin urmare, prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reclamantul nu reclamă nelegalitatea măsurii arestării preventive în raport de dispozițiile Codului de procedură penală, ci în raport de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, care, odată ratificată, a devenit parte a dreptului intern.

Ignorând acest temei al cererii de chemare în judecată și analizând temeinicia pretențiilor reclamantului numai din perspectiva legii române de procedură penală, instanțele au încălcat principiul disponibilității și nu au soluționat, de fapt, fondul cauzei, motiv pentru care în baza art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia curții de apel, va admite apelul și, în baza art. 297 C. proc. civ., va desființa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 19 din 10 februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia. Admite apelul declarat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 798 din 7 septembrie 2005 a Tribunalului Buzău, secția civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2006.