ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4773/2010

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul B.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 2.000.000 lei daune morale și 3.500.000 lei daune materiale, rezultând din lipsirea de libertate în mod ilegal. În drept, au fost invocate dispoz. art. 504 C. proc. pen. În motivele de fapt ale cererii s-a arătat că la data de 5 iunie 2002, reclamantul a fost reținut și apoi arestat preventiv până la 4 iulie 2002. Prin sentința penală nr. 188 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Constanța a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

pentru infracțiunile pentru care a fost arestat, situație reținută, de altfel și în sentința menționată (fila 62 dosar), prin care se constată că inculpatul a fost arestat în perioada 5 iunie 2002-4 iulie 2002 (fila 62). Sentința a rămas definitivă prin decizia penală 395 din 5 octombrie 2007 a Tribunalului Constanța și apoi prin decizia 49/P din 29 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanta. Înainte de reținere și arestare reclamantul a fost asociat majoritar la două societăți comerciale B. și S. SRL si SC B.S.N.C.

A arătat reclamantul că, fiind achitat, constatându-se nevinovăția sa, este firesc ca statul să-i achite sumele solicitate cu titlu de daune morale și materiale, constând în: daune morale, datorită încălcării unui important drept al omului, dreptul la libertate, coroborat cu campania în presa locală și națională denigratoare, precum și faptul că, urmare a arestării sale, a fost reținut și fiul său, ulterior achitat, absolvent al Institutului Teologic, care nu a mai fost hirotonisit, situație care i-a produs o altă suferință morală; daune materiale suferite prin arestarea nelegală și prin durata îndelungată a procesului penal, inclusiv pierderile în activitatea comercială desfășurată, fiind nevoit să vândă cele două benzinării deoarece, inițial au fost blocate conturile SC B. & S. SRL și apoi a fost sechestrat un activ al SC B. SRL.

Prin sentința civilă nr. 255 din 4 martie 2009 Tribunalul Buzău a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 2.000.000 lei daune morale și 3.500.000 lei materiale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul B.A. a fost acționar majoritar la SC B.S.P. SRL, cu obiect de activitate comercializare și transport produse petroliere. Ca urmare a unor verificări și sesizări, împotriva reclamantului s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 13 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. proc. pen., art. 215/1 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen., art. 297 alin. (1) C. pen.

cu referire la art. 13 și art. 41 alin. (2) C. proc. pen., art. 31 raportat la art. 289, art. 29/1 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen. Urmare sesizărilor, reclamantul a fost arestat în perioada 5 iunie 2002-04 iulie 2002 și, după o îndelungată anchetă și cercetare judecătorească a fost achitat conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. prin sentința penală 188 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă prin decizia penală 49/P din 29 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța. Având în vedere această situație de fapt, instanța a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 504 pct. 2 C. proc.

pen., întrucât, potrivit art. 48 alin. (1) din Constituție, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, soluție constituțională care este în concordanță cu reglementările prevăzute în art. 3 din Protocolul nr. 7, adițional la CEDO, potrivit cărora, în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv. Or, reclamantul a fost arestat și achitat ulterior potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. deci, pentru că fapta nu există, ceea ce înseamnă că cererea acestuia de obligare a Statului la plata de daune morale este admisibilă. În ce privește cuantumul daunelor, acesta nu poate fi cuantificat atâta timp cât, indiferent de perioada de arestare, reclamantul a fost în atenția negativă a presei locale, a fost privat nelegal de libertate, nu a avut antecedente penale, iar prin îndelungatul proces, urmare a arestării nelegale, a suferit traume psihice deosebite, cu consecințe în familie și societate. Asupra daunelor materiale solicitate, s-a constatat că reclamantul, acționar majoritar la două societăți comerciale, respectiv SC B. SRL și SC B.P.S. SRL, urmare arestării și purtării unui proces îndelungat, a putut fi împiedicat în desfășurarea unei activități normale, concretizată în profit mai mic al afacerilor.

În ce privește expertiza contabilă efectuată în cauză, ea nu a fost dispusă pentru a stabili o pagubă materială ci pentru a demonstra că, într-adevăr, în perioada desfășurării procesului, afacerea reclamantului a avut pierderi, pe care acesta le-a estimat la 3.500.000 lei și care vor fi acordate. S-a apreciat că acordarea acestor daune se impune deoarece pe perioada 2002-2008 reclamantul a fost nevoit să-și concentreze activitatea asupra derulării procesului penal, pentru care, de astfel a fost nevoit să suporte cheltuielile, cu transport, asistență judiciară, în valoare de 55.627 lei, sumă care de asemenea, va fi acordată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău ca reprezentant al Ministerului Public, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie astfel: 1) În apelul său, Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința și încheierea de ședință din data de 26 septembrie 2008, prin care au fost admise probatoriile în lipsa reprezentantului Ministerului Public, fără să fie puse în discuția părților, fiind astfel încălcat principiul contradictorialității și al dreptului de apărare. În plus, prezența procurorului era obligatorie, ca reprezentant al statului, acțiunea având ca obiect pretenții pe art. 504 C. proc. pen. O altă critică a vizat nemotivarea sentinței de primă instanță care a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorului, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile apelantei pârâte. S-au acordat daune morale și materiale în sumă de 2.000.000 lei și respectiv 3.500.000 lei, fără a se arăta care sunt probatoriile care au dus la concluzia acestui cuantum, făcându-se o referire generică la probele dosarului. Referitor la daunele morale, nici acestea nu au fost motivate, nu au fost administrate probatorii corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice cât și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima erorii judiciare, simpla stabilire a sumei de către reclamant nefiind suficientă.

2) În apelul său Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a criticat soluția instanței de fond susținându-se că prin încheierea din 26 septembrie 2008 în absența procurorului și fără a se consemna concluziile reprezentantului Ministerului Finanțelor Publice, a fost admisă proba expertizei, cu obiectivele propuse de reclamant. Motivând acordarea daunelor materiale în cuantumul în care au fost solicitate, instanța a nesocotit disp. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate și de consecințele acesteia. De asemenea, a fost ignorat principiul potrivit căruia nu este de conceput acordarea de despăgubiri fără o daună preexistentă și fără a se stabili legătura de cauzalitate între faptul prejudiciabil - în speță arestarea nelegală - și prejudiciul material produs.

Consecințele patrimoniale ale acestui fapt trebuie dovedite. Preluând estimarea reclamantului cu privire la cuantumul daunelor materiale, fără ca aceasta să fie întemeiată pe vreo probă, instanța a procedat arbitrar. Prin decizia civilă nr. 194 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile declarate și, desființând sentința, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei s-a reținut că hotărârea de primă instanță este dată cu încălcarea dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, formând convingerea instanței. Tribunalul a realizat o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce probe au fost avute în vedere atunci când a fost admisă acțiunea reclamantului, acordându-i-se acestuia daune materiale de 2.000.000 lei și daune morale de 3.500.00 lei.

Judecătorul fondului a făcut o referire generică la probele dosarului, fără a le analiza, ceea ce echivalează cu o nemotivare și în final, cu o nepronunțare pe fondul cauzei deduse judecății. Or, obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția adoptată, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială a cărei nesocotire conduce la desființarea sentinței. Motivarea hotărârii trebuie făcută în concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe constituie în fapt, o nemotivare. De asemenea, tribunalul a nesocotit normele privind conținutul dispozitivului, care presupun ca soluția asupra fiecărui capăt de cerere să se regăsească în acesta.

În speță, există o neconcordanță între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, având în vedere că, în timp ce în motivarea sentinței se face vorbire de un cuantum de 55.627 lei cheltuieli judiciare efectuate cu derularea procesului penal, ce vor fi acordate reclamantului, în dispozitivul sentinței nu se mai face referire la cheltuieli de judecată. Pe de altă parte, nu se poate stabili dacă respectivele cheltuieli sunt incluse în cuantumul total al daunelor materiale sau este separat. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantul B.A., care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - Instanța de apel a apreciat în mod nelegal că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că hotărârea de fond nu ar conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost respinse susținerile părților. În realitate, în considerentele sentinței apelate se face referire la dispozițiile legale – art. 504 alin. (2) C. proc. pen., art. 48 alin. (1) din Constituție, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la CEDO – care au fundamentat în drept soluția. S-a arătat în mod explicit de ce sunt aplicabile prevederile art. 504 C. proc. pen., fiind vorba în speță despre o eroare judiciară, care angajează răspunderea patrimonială a statului, conform art. 48 din Constituție. De asemenea, s-a făcut trimitere la normele convenționale (art. 3 din Protocolul nr. 7) care fundamentează răspunderea patrimonială a statului.

- Decizia recurată este nelegală, întrucât din considerentele sentinței rezultă că au fost avute în vedere motivele de fapt care au format convingerea instanței. Motivația în fapt a obligării statului la daune morale face trimitere la împrejurarea că acest cuantum este greu de cuantificat, fiind de prisos o argumentație de genul că în perioada privării de libertate reclamantul s-a aflat într-un loc de detenție cu persoane recidiviste, cu o moralitate îndoielnică sau cu referire la impactul psihic negativ prin publicitatea negativă rezultată din ziarele locale și naționale. În privința daunelor materiale, au fost avute în vedere probele cu înscrisuri administrate, dar și expertiza contabilă dispusă în cauză, expertiză care face trimitere la valoarea profitului nerealizat.

- De asemenea, nu poate fi vorba de o neconcordanță între considerentele și dispozitivul sentinței, suma de 55.627 lei ce reprezintă în fapt cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea procesului intrând în cuantumul total al sumei de 3.500.000 lei. Pretenția referitoare la cheltuielile judiciare nu a reprezentat în realitate, o cerere distinctă a reclamantului, în caz contrar, acesta fiind singurul îndreptățit să declare apel. Intimatul Ministerul Finanțelor Publice, în numele Statului Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că într-adevăr, așa cum a reținut instanța de apel, hotărârea tribunalului este nemotivată.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: - În mod corect instanța de apel a constatat că modalitatea în care tribunalul apreciază, potrivit considerentelor sentinței, asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului, este echivalentă unei nemotivări a soluției. Aceasta, întrucât hotărârea instanței trebuie să se fundamenteze pe analize punctuale, bazate pe probele cauzei, iar nu pe considerente de ordin general, valabile în toate pricinile de această natură. Faptul că instanța identifică textele de lege incidente în materia răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare nu este suficient pentru a asigura temeiul legal al unei hotărâri care trebuie să realizeze o aplicare în concret a textelor de lege faptelor deduse judecății.

Prin funcția jurisdicțională pe care o îndeplinește, judecătorul este chemat să spună dreptul ( jurisdictio ) situației de fapt concrete ce i-a fost supusă evaluării și determinării, pe baza probelor administrate. Or, sub acest aspect, pronunțându-se asupra pretenției reclamantului – vizând daunele materiale și morale – tribunalul reține că daunele morale nu pot fi cuantificate „câtă vreme, indiferent de perioada de arestare, reclamantul a fost în atenția negativă a presei locale”. Prin urmare, pornind de la premisa imposibilității cuantificării daunelor morale, instanța a găsit întemeiată pretenția reclamantului așa cum a fost ea formulată. Or, un asemenea raționament lasă loc arbitrarului și discreționarului în adoptarea soluțiilor instanței, fiind suficient ca partea să indice orice întindere a prejudiciului moral, pe care instanța să-l găsească întemeiat, doar sub motiv că nu poate cenzura cuantumul acestuia.

În același timp, sunt ignorate criteriile legale [art. 505 alin. (2) C. proc. pen.] care trebuie să stea la baza stabilirii de către instanță a întinderii reparației. La fel în ce privește daunele materiale, determinarea lor de către tribunal nu a avut la bază analiza probatoriului administrat, tribunalul apreciind de o manieră generală - de natură să releve însă, un prejudiciu lipsit de elementul certitudinii sub aspectul existenței și al întinderii acestuia, că reclamantul, acționar majoritar la două societăți, „a putut fi împiedicat în desfășurarea unei activități normale concretizată în profit mai mic al afacerilor”.

Faptul că soluția instanței nu s-a fundamentat pe probele administrate rezultă în mod expres din considerentul conform căruia „expertiza contabilă nu a fost dispusă pentru a stabili o pagubă materială, ci pentru a demonstra că într-adevăr, în perioada derulării procesului, afacerea reclamantului a avut pierderi, pe care acesta le-a estimat la 3.500.000 lei și care vor fi acordate”. Așadar, fără a fi preocupată de stabilirea unui prejudiciu cert, a cărui reparație prin acordarea de despăgubiri materiale să o asigure prin actul jurisdicțional, instanța acordă despăgubirile materiale pentru că „așa au fost estimate de către reclamant”.

Într-o manieră la fel de confuză este motivată soluția și pe aspectul cheltuielilor judiciare provenite din procesul penal, despre care în considerente se arată că vor fi acordate, fără să rezulte dacă ele sunt cuprinse în cuantumul daunelor materiale, sau, având în vedere precizarea sumei (de 55.627 lei) în considerente, ele trebuie regăsite ca atare în dispozitivul soluției. Toate aspectele enunțate se constituie în vicii procedurale ale actului jurisdicțional care conduc la concluzia, corect reținută de către instanța de apel, a nemotivării hotărârii tribunalului. Față de neconformarea judecătorului fondului la exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în ce privește redactarea considerentelor unei hotărâri, în mod corect s-a apreciat că actul jurisdicțional este lovit de nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin refacerea acestuia, ceea ce a impus soluția de desființare cu trimitere. În consecință, criticile aduse deciziei din apel fiind găsite nefondate, recursul va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 194 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.