ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5593/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 4 decembrie 2003 reclamantul Z.H.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice pentru a fi obligat la plata de daune materiale în sumă de

8.376.220.000 lei și daune morale în sumă de 34.000.000.000 lei, precum și

cheltuieli de judecată.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

a pronunțat sentința civilă nr. 669 din 24 Mai 2004, prin care a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului daune morale în sumă

de 500.000.000 lei, respingând ca nefondate capetele de cerere privind daunele

materiale și cheltuieli de judecată.

Apelurile declarate de reclamant, de

pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 1421/C din 15 decembrie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Ca stare de fapt, instanțele au

constatat că în perioada 24 aprilie 1999-27 iunie 1999 reclamantul a fost

arestat nelegal timp de 65 zile, iar timp de peste 4 ani a fost cercetat pentru

fapte inexistente, situații care i-au cauzat suferințe psihice și i-au lezat

onoarea, efectele negative răsfrângându-se asupra vieții sale de familie și

asupra carierei profesionale.

În raport cu cele astfel stabilite

și în aplicarea prevederilor art. 48 din Constituția României, art. 5

paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 504 alin.

(1)-(2) C. proc. pen, instanțele au stabilit că reclamantul este îndreptățit la

repararea prejudiciului cauzat prin nelegala sa arestare, hotărând că suma de

500 milioane lei cu titlu de daune morale constituie o reparație adecvată.

În privința prejudiciului material

pretins de reclamant, constând în veniturile de 108.000 dolari SUA,

reprezentând salariul de director general la SC M. SRL., filiala Constanța, de

care ar fi fost lipsit timp de 54 luni (2000 dolari lunar), suma de 739.000.000

lei reprezentând valoarea unor imobile sechestrate și suma de 20.000.000 lei

plătită ca onorarii avocațiale, instanțele au stabilit că nu s-au făcut dovezi

că reclamantul ar fi fost angajatul arătatei societăți comerciale salariul

pretins, nerezultând asemenea împrejurare din carnetul său de muncă sau din

alte înscrisuri, că din verificarea dosarelor penale privind pe reclamant nu

rezultă plata unor onorarii avocațiale, iar scoaterea la vânzare a unor bunuri

imobile ale reclamantului și soției sale de către Banca Comercială A. nu are

legătură cu procesul penal în care s-a dispus arestarea reclamantului, în plus

fiind ridicat la 16 octombrie 2003 sechestrul asigurator pus asupra acestor

bunuri.

Reclamantul Z.H. și pârâtul Statul

Român au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel.

Reclamantul a invocat motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora

a susținut următoarele:

- deși nu a făcut dovada că a fost

angajatul SC M. SRL cu un salariu de 2000 dolari SUA lunar, instanțele ar fi

trebuit să-i acorde suma de 108.000 dolari pretinsă prin acțiune, deoarece

trebuia să constate, potrivit carnetului de muncă, faptul că anterior arestării

a deținut funcții de conducere în sistemul financiar, iar ulterior nu s-a putut

angaja timp de 4 ani datorită dosarului penal în care a fost inculpat, suferind

astfel un prejudiciu care trebuia reparat;

- instanța de apel ar fi trebuit să

țină seama de faptul că a existat o strânsă legătură între dosarul penal și

indisponibilizarea bunurilor sale, care l-a împiedicat să-și exercite dreptul

de proprietate, neputând face acte de înstrăinare a bunurilor;

- cu privire la amândouă aspectele

mai sus arătate, instanțele nu au dat eficiență probei testimoniale aflată la

filele 50 și 60 din dosarul de fond;

- în raport cu consecințele

suportate, cuantumul despăgubirilor morale nu este îndestulător.

Pentru cele astfel susținute reclamantul

a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză și, pe fond,

admiterea în întregime a acțiunii sale în sensul obligării pârâtului la plata

sumelor pretinse.

La rândul său, pârâtul Statul Român

a cerut casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului,

scop în care a susținut următoarele:

- acordând despăgubiri morale în

cuantum de 500 milioane lei în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen,

instanțele au procedat incorect, întrucât reclamantul nu a făcut dovada

consecințelor negative produse asupra sa prin arestarea nelegală, întreg

probatoriul administrat referindu-se la consecințele produse de campania de

presă dusă împotriva sa și datorită duratei procesului și acuzațiilor aduse;

- ca urmare, au fost încălcate

dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen, care nu privesc acordarea de daune

morale pentru prejudiciile cauzate prin durata îndelungată a procesului penal,

prezența repetată în sălile de judecată, campania de presă etc., în cele din

urmă situații despăgubirile putând fi cerute numai în baza art. 998 C. civ.;

- în atare situație de drept, greșit

s-au acordat despăgubiri fără ca reclamantul să fi timbrat acțiunea la valoarea

pretențiilor potrivit Legii nr. 146/1997, iar Statul Român nu putea fi

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ci de instituțiile vinovate de

producerea erorii judiciare, și nici nu putea răspunde pentru prejudiciul

cauzat prin articolele denigratoare la adresa reclamantului din presă.

Recursurile astfel motivate nu sunt

întemeiate.

Deși prin acțiune reclamantul a

definit concret și expres că parte din pretinsul prejudiciu material include,

între altele, salariul de care a fost lipsit în calitatea sa de angajat al SC

M. SRL, prin recurs a recunoscut că nu a făcut dovada acelei calități

profesionale, achiesând la constatarea instanțelor în acest sens.

Susținerea în sensul că suma de

108.000 dolari SUA, indicată în primă instanță ca reprezentând salariul mai sus

descris, a fost pretinsă de reclamant în apel, precum și pe calea prezentului

recurs, dar cu totul altă motivare, ca fiind prejudiciul material cauzat prin

faptul că, urmare arestării sale, nu a mai putut exercita funcțiile din

sistemul financiar anterior deținute.

Asemenea modificare a pretențiilor

constituie practic o cerere nouă făcută pentru prima dată în apel, ceea ce nu

este permis potrivit prevederilor art. 294 C. proc. civ.

Susținerea este însă și evident

nereală, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că acesta a deținut

funcția de director economic la SC U. SA Constanța până la data de 16 august

1993, următoarea angajare în muncă, la SC R.D., având loc la 22 august 2001,

astfel încât nu există nici o legătură de cauzalitate între încetarea calității

de angajat și arestarea reclamantului produsă în anul 1999.

Nu pot fi primite criticile

reclamantului referitoare la legătura dintre existența cauzei penale și

indisponibilizarea temporară a unor bunuri imobile, precum și la modul de

interpretare a probei testimoniale de către instanțe, întrucât se referă la

situații de fapt din competența exclusivă a judecății în primă instanță și în

apel, fiind astfel critici de netemeinicie care nu se încadrează în nici unul

din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., de esența

recursului fiind exercitarea controlului judiciar asupra legalității

hotărârilor atacate.

Tot motive de netemeinicie, care nu

pot fi primite pentru cele arătate, constituie și susținerile referitoare la

cuantumul daunelor morale din amândouă recursurile, întrucât este o stare de

fapt stabilirea întinderii lor în asemenea valoare încât să confere victimei

erorii judiciare o satisfacție echitabilă, majorarea sau diminuarea lor

neputând fi cerută pe calea recursului decât dacă sunt în vădită contradicție

cu înseși criteriile de evaluare avute în vedere de instanța care le-a

determinat, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, este critică de

netemeinicie și susținerea statului referitoare la faptul că negativele

consecințe produse reclamantului nu s-ar datora arestării sale nelegale, ci

duratei procesului și acuzațiilor aduse, întrucât instanțele au stabilit

legătura de cauzalitate pe baza probatoriului administrat și cercetat,

eventualele erori sub acest aspect nefiind motiv de nelegalitate a hotărârilor

pronunțate.

Ca urmare, în raport cu starea de

fapt pe deplin lămurită, instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 504 și

urm. C. proc. pen, potrivit cărora statul răspunde pentru pagubele cauzate prin

luarea pe nedrept a unei măsuri preventive privative de libertate, nefiind

incidente în cauză prevederile art. 998 C. civ., cum greșit se susține prin

recursul statului.

În consecință, nu sunt întemeiate

referirile din același recurs privind incidența dispozițiilor Legii nr.

146/1997 în sensul aplicării taxei judiciare de timbru.

În fine dispozițiile art. 504 și

urm. C. proc. pen nu au semnificația dată de statul recurent, întrucât nu au ca

obiect de reglementare numai daunele de ordin material, ci repararea integrală

a prejudiciului fără distincție după cum acesta este material sau moral.

Norma de drept este și în

concordanță cu prevederile art. 5 paragraful I al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, daunele morale constând în atingerea adusă valorilor care

definesc personalitatea umană, referindu-se la existența fizică, sănătatea și

integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și

alte valori similare.

Răspunzând astfel tuturor celor

susținute, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și le va

respinge în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de Z.H. și Statul Român împotriva deciziei civile nr. 1421/C din 15

decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2006

.