ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5593/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 4 decembrie 2003 reclamantul Z.H. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata de daune materiale în sumă de 8.376.220.000 lei și daune morale în sumă de 34.000.000.000 lei, precum și cheltuieli de judecată. Tribunalul Constanța, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 669 din 24 Mai 2004, prin care a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului daune morale în sumă de 500.000.000 lei, respingând ca nefondate capetele de cerere privind daunele materiale și cheltuieli de judecată. Apelurile declarate de reclamant, de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1421/C din 15 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Ca stare de fapt, instanțele au constatat că în perioada 24 aprilie 1999-27 iunie 1999 reclamantul a fost arestat nelegal timp de 65 zile, iar timp de peste 4 ani a fost cercetat pentru fapte inexistente, situații care i-au cauzat suferințe psihice și i-au lezat onoarea, efectele negative răsfrângându-se asupra vieții sale de familie și asupra carierei profesionale. În raport cu cele astfel stabilite și în aplicarea prevederilor art. 48 din Constituția României, art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 504 alin. (1)-(2) C. proc. pen, instanțele au stabilit că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului cauzat prin nelegala sa arestare, hotărând că suma de 500 milioane lei cu titlu de daune morale constituie o reparație adecvată.

În privința prejudiciului material pretins de reclamant, constând în veniturile de 108.000 dolari SUA, reprezentând salariul de director general la SC M. SRL., filiala Constanța, de care ar fi fost lipsit timp de 54 luni (2000 dolari lunar), suma de 739.000.000 lei reprezentând valoarea unor imobile sechestrate și suma de 20.000.000 lei plătită ca onorarii avocațiale, instanțele au stabilit că nu s-au făcut dovezi că reclamantul ar fi fost angajatul arătatei societăți comerciale salariul pretins, nerezultând asemenea împrejurare din carnetul său de muncă sau din alte înscrisuri, că din verificarea dosarelor penale privind pe reclamant nu rezultă plata unor onorarii avocațiale, iar scoaterea la vânzare a unor bunuri imobile ale reclamantului și soției sale de către Banca Comercială A. nu are legătură cu procesul penal în care s-a dispus arestarea reclamantului, în plus fiind ridicat la 16 octombrie 2003 sechestrul asigurator pus asupra acestor bunuri.

Reclamantul Z.H. și pârâtul Statul Român au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel. Reclamantul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele: - deși nu a făcut dovada că a fost angajatul SC M. SRL cu un salariu de 2000 dolari SUA lunar, instanțele ar fi trebuit să-i acorde suma de 108.000 dolari pretinsă prin acțiune, deoarece trebuia să constate, potrivit carnetului de muncă, faptul că anterior arestării a deținut funcții de conducere în sistemul financiar, iar ulterior nu s-a putut angaja timp de 4 ani datorită dosarului penal în care a fost inculpat, suferind astfel un prejudiciu care trebuia reparat; - instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul că a existat o strânsă legătură între dosarul penal și indisponibilizarea bunurilor sale, care l-a împiedicat să-și exercite dreptul de proprietate, neputând face acte de înstrăinare a bunurilor; - cu privire la amândouă aspectele mai sus arătate, instanțele nu au dat eficiență probei testimoniale aflată la filele 50 și 60 din dosarul de fond; - în raport cu consecințele suportate, cuantumul despăgubirilor morale nu este îndestulător.

Pentru cele astfel susținute reclamantul a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză și, pe fond, admiterea în întregime a acțiunii sale în sensul obligării pârâtului la plata sumelor pretinse. La rândul său, pârâtul Statul Român a cerut casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului, scop în care a susținut următoarele: - acordând despăgubiri morale în cuantum de 500 milioane lei în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen, instanțele au procedat incorect, întrucât reclamantul nu a făcut dovada consecințelor negative produse asupra sa prin arestarea nelegală, întreg probatoriul administrat referindu-se la consecințele produse de campania de presă dusă împotriva sa și datorită duratei procesului și acuzațiilor aduse; - ca urmare, au fost încălcate dispozițiile art. 504-506 C. proc.

pen, care nu privesc acordarea de daune morale pentru prejudiciile cauzate prin durata îndelungată a procesului penal, prezența repetată în sălile de judecată, campania de presă etc., în cele din urmă situații despăgubirile putând fi cerute numai în baza art. 998 C. civ.; - în atare situație de drept, greșit s-au acordat despăgubiri fără ca reclamantul să fi timbrat acțiunea la valoarea pretențiilor potrivit Legii nr. 146/1997, iar Statul Român nu putea fi reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ci de instituțiile vinovate de producerea erorii judiciare, și nici nu putea răspunde pentru prejudiciul cauzat prin articolele denigratoare la adresa reclamantului din presă. Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate.

Deși prin acțiune reclamantul a definit concret și expres că parte din pretinsul prejudiciu material include, între altele, salariul de care a fost lipsit în calitatea sa de angajat al SC M. SRL, prin recurs a recunoscut că nu a făcut dovada acelei calități profesionale, achiesând la constatarea instanțelor în acest sens. Susținerea în sensul că suma de 108.000 dolari SUA, indicată în primă instanță ca reprezentând salariul mai sus descris, a fost pretinsă de reclamant în apel, precum și pe calea prezentului recurs, dar cu totul altă motivare, ca fiind prejudiciul material cauzat prin faptul că, urmare arestării sale, nu a mai putut exercita funcțiile din sistemul financiar anterior deținute.

Asemenea modificare a pretențiilor constituie practic o cerere nouă făcută pentru prima dată în apel, ceea ce nu este permis potrivit prevederilor art. 294 C. proc. civ.

Susținerea este însă și evident nereală, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că acesta a deținut funcția de director economic la SC U. SA Constanța până la data de 16 august 1993, următoarea angajare în muncă, la SC R.D., având loc la 22 august 2001, astfel încât nu există nici o legătură de cauzalitate între încetarea calității de angajat și arestarea reclamantului produsă în anul 1999. Nu pot fi primite criticile reclamantului referitoare la legătura dintre existența cauzei penale și indisponibilizarea temporară a unor bunuri imobile, precum și la modul de interpretare a probei testimoniale de către instanțe, întrucât se referă la situații de fapt din competența exclusivă a judecății în primă instanță și în apel, fiind astfel critici de netemeinicie care nu se încadrează în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., de esența recursului fiind exercitarea controlului judiciar asupra legalității hotărârilor atacate. Tot motive de netemeinicie, care nu pot fi primite pentru cele arătate, constituie și susținerile referitoare la cuantumul daunelor morale din amândouă recursurile, întrucât este o stare de fapt stabilirea întinderii lor în asemenea valoare încât să confere victimei erorii judiciare o satisfacție echitabilă, majorarea sau diminuarea lor neputând fi cerută pe calea recursului decât dacă sunt în vădită contradicție cu înseși criteriile de evaluare avute în vedere de instanța care le-a determinat, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, este critică de netemeinicie și susținerea statului referitoare la faptul că negativele consecințe produse reclamantului nu s-ar datora arestării sale nelegale, ci duratei procesului și acuzațiilor aduse, întrucât instanțele au stabilit legătura de cauzalitate pe baza probatoriului administrat și cercetat, eventualele erori sub acest aspect nefiind motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate. Ca urmare, în raport cu starea de fapt pe deplin lămurită, instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen, potrivit cărora statul răspunde pentru pagubele cauzate prin luarea pe nedrept a unei măsuri preventive privative de libertate, nefiind incidente în cauză prevederile art. 998 C. civ., cum greșit se susține prin recursul statului.

În consecință, nu sunt întemeiate referirile din același recurs privind incidența dispozițiilor Legii nr. 146/1997 în sensul aplicării taxei judiciare de timbru. În fine dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen nu au semnificația dată de statul recurent, întrucât nu au ca obiect de reglementare numai daunele de ordin material, ci repararea integrală a prejudiciului fără distincție după cum acesta este material sau moral. Norma de drept este și în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, daunele morale constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referindu-se la existența fizică, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Răspunzând astfel tuturor celor susținute, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și le va respinge în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de Z.H. și Statul Român împotriva deciziei civile nr. 1421/C din 15 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2006 .