ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1276/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1276/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de
7 noiembrie 2001, la Tribunalul Constanța reclamantul D.E. a chemat în judecată
pe pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor cerând ca prin hotărârea ce
se va pronunța să fie obligat la repararea pagubelor cauzate de arestarea sa pe
nedrept pe care le-a apreciat la 50.000.000 lei daune materiale și 500.000.000
lei daune morale.
În drept a invocat dispozițiile art.
504 – art. 506 C. proc. pen.
În motivare a arătat că la data de
22 decembrie 1999 a fost arestat pentru că ar fi înșelat și amenințat pe
numitul P.G.
Prin sentința penală nr. 2031/2000 a
Judecătoriei Constanța, irevocabilă, a fost achitat, detenția de 24 de zile
fiind astfel nelegală.
Prin sentința civilă nr. 236 din 4
aprilie 2002, Tribunalul Constanța a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
reținut în esență că reclamantul a fost reținut și trimis în judecată pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 194 alin. (1) C. pen. și
art. 215 alin. (2) C. pen., respectiv infracțiunea de șantaj și înșelăciune,
fapte pentru care se putea dispune măsura arestării preventive. Achitarea
reclamantului a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen. și nu cele ale art. 10 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. pen., care îl
îndreptățesc la repararea oricărui prejudiciu.
Împotriva acestei sentințe
reclamantul a formulat apel criticând-o pentru că a aplicat greșit dispozițiile
legale.
Prin decizia civilă nr. 95 C din 9
septembrie 2002, Curtea de Apel Constanța a admis apelul, a modificat în tot
sentința, a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat statul român prin
Ministerul Finanțelor la 150.000.000 lei cu titlu de daune morale și a respins
capătul de cerere privind plata daunelor materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
reținut în esență că reclamantul este îndreptățit la daune morale, deoarece
arestarea a fost rezultatul unei erori judiciare, această soluție fiind în
concordanță cu deciziile Curții Constituționale.
În ce privește prejudiciul material
nu a fost acordat, deoarece acesta nu a fost dovedit.
Au fost atașate dosarele penale.
Împotriva acestei decizii au
formulat recurs pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin
D.G.F.P. Constanța, reclamantul D.E. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Constanța.
I. În recursul său Ministerul
Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, întemeiat generic pe dispozițiile
art. 299 – art. 316 C. proc. civ., susține în esență că greșit instanța a
invocat dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., nefiind în speță întrunite
condițiile cerute de lege pentru repararea prejudiciului, iar reclamantul nu a
făcut dovada vreunui prejudiciu.
II. Reclamantul D.E. și-a întemeiat
recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ și a arătat că în raport
cu dimensiunile suferințelor morale daunele acordate sunt prea mici.
III. Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Constanța a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea este criticată în esență
pentru că deși sentința penală nr. 2031/2000 a Judecătoriei Constanța este
irevocabilă nu înseamnă că sunt îndeplinite în totalitate cerințele prevăzute
de art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., iar prin deciziile Curții
Constituționale dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sunt
considerate parțial neconstituționale. Reclamantul a fost achitat în temeiul
art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., motiv pentru care nu putea fi
îndreptățit la acordarea daunelor morale.
S-a mai susținut că daunele morale
acordate sunt prea mari.
Recursurile nu sunt fondate, urmând
a fi respinse pentru considerentele ce vor urma.
I. În ce privește recursul
Ministerului Finanțelor Publice.
Sentința penală nr. 2031 din 17
noiembrie 2000 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă, aflată în dosarul penal
atașat, a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive cerute de lege
pentru existența celor două infracțiuni. În raport de această situație
criticile referitoare la neîntrunirea condițiilor cerute de lege pentru
repararea prejudiciului și referitoare la nedovedirea prejudiciului urmează a
fi înlăturate. De altfel, instanța de apel a reținut corect că temeiul
răspunderii pentru repararea prejudiciului civil incluzând și prejudiciul moral
îl constituie art. 14 alin. (3) C. proc. pen., care face trimitere la
dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.
II. În ce privește recursul
reclamantului D.E. este de reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor
echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de
aproximare, instanța trebuind să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi
consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,
importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate,
intensitatea cu care au fost percepute consecințele hotărârii, măsura în care
i-au fost afectate situația profesională, socială și familială și altele
asemenea.
Rezultă așadar că daunele morale nu
pot fi supuse unei cuantificări exacte, datorită naturii valorilor
nepatrimoniale ce au fost lezate.
Astfel, critica referitoare la
faptul că în raport cu dimensiunile suferințelor morale, daunele morale
acordate sunt prea mici nu poate fi primită.
III. Cu referire la recursul
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța:
Potrivit art. 504 C. proc. pen., în
forma de la data investirii instanței situat în capitolul intitulat „Repararea
pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept”
orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de
către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin
hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori acea faptă nu există.
Iar potrivit art. 48 alin. (3) teza
I din Constituție (forma de la data investirii instanței) statul răspunde de
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Astfel, cum s-a decis în
contenciosul constituțional prin decizia nr. 45/1998 principiul
responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor
erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor
victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare
neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
În speță, din examinarea dosarelor
penale atașate rezultă fără dubiu că reclamantul a fost victima unei erori
judiciare.
Deciziile Curții Constituționale nr.
45/1998 și nr. 255/2001 sunt obligatorii și opozabile erga omnes. Ele statuează
că dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sunt parțial
neconstituționale. Decizia civilă nr. 95/ C din 9 septembrie 2002 a Curții de
Apel Constanța a reținut corect că reclamantul a fost achitat prin sentința
penală nr. 2031/2000 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă, în baza art. 10
alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. Așa fiind,
dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sunt din plin aplicabile.
În speță s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., „faptei
îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii” coroborat cu
art. 11 pct. 2 lit. a) din același cod, achitarea în cazurile prevăzute în art.
10 alin. (1) lit. a) și e).
Cât privește critica referitoare la
faptul că daunele morale acordate sunt prea mari, urmează a fi înlăturată cu
aceleași considerente invocate cu ocazia respingerii recursului reclamantului
D.E.
Așa fiind, recursurile sunt
nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile
declarate de reclamantul D.E. și pârâții Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța și Ministerul Public, Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei nr. 95 din 9 septembrie
2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 13 februarie 2004.