ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5060/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5060/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 9

decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.C. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicitând instanței

obligarea pârâtului la plata unor pagube materiale de 12.500 RON reprezentând

drepturi salariale majorate, indexate și reactualizate și beneficiul nerealizat

pe durata arestării nelegale, și la plata sumei de 500.000 RON daune morale

pentru vătămarea drepturilor nepatrimoniale ca demnitatea, onoarea, reputația

și prestigiul profesionaI.

De asemenea,

reclamantul a solicitat să i se calculeze vechimea în muncă pe perioada

privării de libertate și să fie obligat pârâtul la restituirea cheltuielilor de

judecată efectuate pe toată perioada desfășurării procesului penaI.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că a fost arestat nelegal la data de 6 iunie 2001, după

producerea accidentului colectiv de muncă din 5 iunie 2001 la bordul navei A.

La data arestării reclamantul îndeplinea funcția de șef atelier corp montaj din

cadrul SC Ș.N. SA Constanța și a fost învinuit pentru infracțiuni prevăzute de

Legea protecției muncii nr. 90/1996, vătămare corporală din culpă - art. 184 C.

pen. și ucidere din culpă - art. 178 C. pen.

Susține reclamantul

că a afirmat permanent pe perioada cercetării penale că nu este vinovat pentru

că s-a aflat în concediu de odihnă la data intrării navei în șantier și la

momentul luării măsurilor pentru executarea lucrărilor de reparații la nava A.,

dar cu toate acestea a fost arestat pentru o perioadă de aproximativ 3 luni,

până la 24 august 2001 când a fost eliberat prin decizia Tribunalului

Constanța.

La 28 mai 2001 a avut

loc o restructurare, iar reclamantul a fost schimbat din funcția de șef

serviciu S.U.P. - N.R. și a fost numit pe postul de șef atelier Corp montaj,

dar până la data producerii accidentului atelierul nu fusese preluat și condus

de reclamant.

Susține că la data

arestării nu se cunoșteau cauzele sau împrejurările producerii accidentului,

iar învinuirile care s-au adus reclamantului aveau la bază atribuții care nu

erau menționate în fișa postului său.

Arată că a fost

arestat pentru accidentul din 5 iunie 2001 care s-a soldat cu decesul a 5

muncitori din cadrul atelierului a cărui conducere nu o preluase. În septembrie

2004, după rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Constanța a casat sentința judecătoriei

și decizia tribunalului și a dispus restituirea dosarului la Parchet pentru

refacerea urmăririi penale și refacerea expertizei tehnice complexe de mai

mulți specialiști în domeniul naval, petrolier și protecția muncii. Prin

rechizitoriul din 28 decembrie 2007 Parchetul a dispus scoaterea reclamantului

de sub urmărire penală, după șase ani și jumătate de la arestarea nelegală.

Susține că arestarea

nelegală timp de aproximativ trei luni și implicarea sa timp de șase ani și

jumătate într-un proces penal i-au lezat în mod grav dreptul la onoare,

demnitate, reputație și prestigiu, producându-i suferințe psihice cu consecințe

ireparabile pe plan moral, social, profesional și fizic.

Ulterior reclamantul

a majorat câtimea daunelor materiale solicitate la 74.181 RON și a daunelor

morale la 700.000 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

reclamantului I.C. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata de despăgubiri materiale de 4.458 RON, actualizate cu indicele

de inflație și la 100.000 RON cu titlu de daune morale către reclamant. A

respins restul pretențiilor ca nefondate. A obligat pârâtul la 2.800 RON

cheltuieli de judecată către reclamant.

În considerentele sentinței

pronunțate a reținut tribunalul că reclamantul a fost arestat nelegal pentru o

perioadă de aproximativ 3 luni, pentru niște fapte pe care nu le-a săvârșit,

ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material și moraI.

Instanța a mai

reținut că potrivit art. 504 C. proc. pen. reclamantul are dreptul la o

reparație materială și morală corespunzătoare perioadei reținerii preventive.

Cu titlu de despăgubiri materiale reclamantului i se cuvin drepturile salariale

exclusiv pe durate arestării nelegale, actualizate cu indicele de inflație, iar

pentru lezarea dreptului fundamental la libertate, viață privată, onoare,

demnitate și pentru afectarea prestigiului său în societate reclamantului i se

cuvin despăgubiri morale de 100.000 RON.

Cererea de înscriere

ca vechime în muncă a perioadei de privare de liberate a fost respinsă cu

motivarea că reclamantul poate solicita acest lucru în contradictoriu cu

societatea angajatoare, după obținerea unei hotărâri judecătorești de

constatare a caracterului nelegal al măsurii.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul I.C. și pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța,

criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă

nr. 251 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța au fost

respinse apelurile formulate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța împotriva Sentinței civile nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Constanța - secția civilă în Dosarul nr. 5240/118/2009 și s-a

admis apelul formulat de reclamantul I.C. împotriva aceleiași sentințe. Drept

consecință, a schimbat în parte Sentința civilă nr. 1870 din 18 noiembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Constanța în sensul că a stabilit că perioada 6 iunie

2001 - 24 august 2001 reprezintă vechime în muncă, potrivit art. 505 alin. (3)

C. proc. pen.

Restul dispozițiilor

sentinței apelate au fost menținute, totodată fiind respinsă, ca nefondată,

cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.

În pronunțarea

soluției, instanța de prim control judiciar a reținut cu privire la cuantumul

daunelor morale că despăgubirile în sumă de 100.000 RON (aproximativ 24.000

euro) acordate de instanța de fond, chiar dacă sunt limitate la durata

arestării preventive, acestea sunt acoperitoare pentru atingerea adusă

reputației sociale și profesionale a reclamantului de existența procesului

penal și luarea măsurii arestării preventive pe perioada de 82 zile, precum și

pentru suferința psihică pe care i-a provocat-o privarea de libertate.

Apreciază că instanța de fond a reținut, la determinarea cuantumului daunelor

morale, aspectele esențiale ale cauzei, respectiv funcția de șef de atelier/șef

serviciu al unei societăți de importanță națională a reclamantului, precum și

consecințele pe care intentarea unui proces nereal în legătură cu serviciul

le-a avut asupra onoarei, creditului moral, poziției sociale și prestigiului

profesional al reclamantului.

Instanța de apel

reține că nu poate fi contestat faptul că arestarea reclamantului timp de 82 de

zile și obligarea sa de a fi prezent în sălile de judecată timp de 6 ani și

jumătate au fost de natură să atingă grav onoarea și demnitatea reclamantului,

iar expunerea sa la disprețul public și un sentiment accentuat de frustrare, de

dezumanizare și de afectare importantă a prestigiului său profesional și a

personalității sale morale constituie elemente semnificative pentru conturarea

prejudiciului moral suferit de acesta - un prejudiciu psihic de netăgăduit, un

prejudiciu de imagine multiplu și complex, un prejudiciu de familie, ce se

impune a fi reparat în condițiile legii.

Cu toate acestea,

constată că instanța de fond a apreciat corect atât în ce privește valorile

lezate (poziția socială și profesională) și gradul de lezare a acestor valori,

reținând întemeiat probele administrate cu privire la intensitatea cu care

reclamantul a perceput consecințele vătămării. Aprecierea asupra cuantumului

prejudiciului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu

alte situații reținute în practica judiciară a instanțelor naționale sau

europene, pentru că deși criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt

criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ,

percepția consecințelor morale ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o

chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.

Se constată, în

consecință, că daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o

satisfacție echitabilă, iar acordarea unui cuantum mai mare sau mai mic nu ar

respecta condiția aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât din această

perspectivă, apelurile reclamantului și ale pârâților au fost respinse ca

nefondate.

Se reține ca

neîntemeiată și critica ce vizează cuantumul daunelor materiale acordate

reclamantului prin hotărârea primei instanțe.

Principiul

răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile

săvârșite în procesele penale este consacrat de Constituția României și în

acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional ca Convenția

Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Obligația statului la

repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri privative pe

nedrept - indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a

intervenit achitarea - decurge din raporturile de drept public și poate fi

antrenată în condițiile stabilite cumulativ prin art. 504 C. proc. pen., care

impun repararea integrală a prejudiciului suferit de victima erorii judiciare,

fără a distinge după cum acesta este material sau moraI.

Este evident că repararea

prejudiciului trebuie să fie integrală, acesta fiind un principiu care,

desprins din răspunderea civilă delictuală, se aplică și în cazul erorilor

judiciare. Aceasta pentru că, rațiunea dispozițiilor cuprinse în art. 504 și

urm. C. proc. pen. constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și,

în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă,

existența unor atari dispoziții fiind de natură să sporească vigilența

organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a

nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Finalitatea proprie a

reglementării privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a

restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a

consecințelor unui act de justiție declarat nedrept.

Prin urmare, cauza

care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil este

actul de justiție declarat nedrept - privarea de libertate ori restrângerea

libertății, iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârșirea unei

infracțiuni și se limitează la durata arestării preventive.

Cercetările

desfășurate în perioada derulării procesului penal până la pronunțarea soluției

de scoatere de sub urmărire penală reprezintă o cauză licită pentru care statul

nu poate fi ținut să răspundă. Cu atât mai puțin poate fi antrenată răspunderea

statului pentru un prejudiciu produs ulterior scoaterii de sub urmărire penală

determinat de neangajarea reclamantului într-o funcție similară celei de șef de

serviciu/șef de atelier deținută la începerea cercetărilor penale. Nu numai că

nu există o cauză ilicită, dar nu există nici o dovadă că lipsa unor venituri

salariale echivalente cu cele obținute în funcția pe care o avea la data

arestării ar fi fost provocată de arestul apelantului și că ar fi, prin urmare,

o consecință directă a erorii judiciare ce constituie temei al răspunderii ce

se solicită a fi instituită.

De altfel, chiar

reclamantul a recunoscut împrejurarea că, anterior scoaterii sale de sub

urmărire penală prin rechizitoriul din 28 decembrie 2007, a fost angajat în

cadrul aceleiași unități într-un post inferior funcției de conducere pe care o

deținea anterior arestării, dar a demisionat pentru că salariul oferit nu a

fost considerat suficient de către reclamant.

Este real faptul că

salariul oferit a fost inferior celui obținut în funcția de șef de serviciu,

dar acest aspect nu poate fi imputat pârâtului și nu este o consecință directă

a erorii judiciare ce constituie temei al răspunderii statului conform art. 504

C. proc. pen.

Se reține astfel că

statul nu poate fi ținut a răspunde, în condițiile art. 504 C. proc. pen.,

decât pentru prejudiciul creat reclamantului urmare a reținerii și arestării

sale nelegale pentru o perioadă de 82 zile, prejudiciul suferit de reclamant

fiind echivalent cu salariul de care a fost lipsit reclamantul în această

perioadă - 4.818 RON - sumă ce trebuie reactualizată cu indicele de inflație de

la data reținerii acestuia și până la plata efectivă a acestor despăgubiri.

Valoarea de 4.818 RON a fost stabilită prin expertiză și a avut în vedere grila

de salarii prezentată instanței, cuantum ce nu a fost contestat în apel de

către reclamant, contestația reclamantului a privit numai neacordarea

drepturilor salariale corespunzătoare salariului încasat anterior arestării și

pentru perioada ulterioară încetării arestării, până la data formulării

acțiunii. În aceste condiții, despăgubirile reprezentând drepturile salariale

cuvenite sunt limitate, în respectarea principiului disponibilității, la suma

stabilită de instanța de fond.

Celelalte pretenții

ale reclamantului ce reprezintă diferența dintre salariul aferent funcției șef

de atelier corp RN și venitul realizat după reîncadrarea sa și până la data

finalizării procesului penal prin scoaterea de sub urmărire penală se rețin a

fi nefondate, apelul reclamantului I.C. și apelul pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice fiind neîntemeiate sub acest aspect.

Cu privire la

stabilirea perioade de privare de libertate ca vechime în muncă instanța reține

că, potrivit art. 505 alin. (4) C. proc. pen., persoanele care au fost private

de libertate pe nedrept, îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de

privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în

muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de liberate.

Stabilirea acestei

perioade de privare de libertate ca vechime în muncă este așadar o consecință

legală a constatării nelegalității arestării și se înscrie în ansamblul

mijloacelor prin care se asigură reparația prejudiciului produs prin măsura

nelegală. De aceea, stabilirea ca vechime în muncă a perioadei de privare de

libertate se dispune în cadrul procesului de reparație a prejudiciului și nu

neapărat în cadrul unui alt proces purtat în contradictoriu cu unitatea

angajatoare. Fiind o măsură de reparare legal reglementată, constatarea de

către instanța care soluționează cererea de reparare a prejudiciului produs

prin arestare nelegală este opozabilă atât Statului Român, cu calitate procesuală

pasivă în aceste procese, cât și unității deținătoare ori celei care asigură

evidența vechimii în muncă. Astfel, constatând încălcarea prevederile art. 505

alin. (4) C. proc. pen., apelul reclamantului a fost admis, hotărârea primei

instanțe fiind schimbată în parte, sub aspectul constatării ca vechime în muncă

a duratei arestării, astfel cum s-a reținut mai sus.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs atât reclamantul, cât și pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, criticând

hotărârea atacată ca fiind nelegală.

aduse hotărârii instanței de apel de reclamantul I.C. vizează nelegalitatea

acesteia sub următoarele aspecte dezvoltate pe temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că, prin

prisma principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de

dispozițiile art. 504 alin. (2) și art. 505 C. proc. pen., art. 998 și art. 1084

C. civ., soluția instanței de apel este nelegală din perspectiva acordării

despăgubirilor materiale exclusiv pentru perioada privării sale de libertate,

recurentul apreciind că în mod nelegal s-a reținut că nu ar exista un raport de

cauzalitate între pierderile salariale ulterioare și arestarea sa pe motiv că,

la solicitarea sa, ar fi încetat raportul de muncă cu Șantierul Naval

Constanța.

Susține că nu s-a

avut în vedere împrejurarea că după eliberarea sa din detenție a fost

reîncadrat într-o funcție inferioară (de la șef atelier de dispecer navă) cu o

retribuie diminuată și că din cauza mediatizării excesive a accidentului, a

arestării sale și a sublinierii pretinsei sale vinovății, rămânerea sa în

colectivul în care lucra de peste 20 de ani a devenit imposibilă.

Consideră

recurentul-reclamant că dispozițiile legale au fost încălcate și cu privire la

acordarea doar în parte a daunelor morale. Arată că instanța de apel, deși

reține corect că evaluarea cuantumului prejudiciului moral se face prin

raportare la fiecare individ, consideră că soluția de respingere a apelului

formulat sub acest aspect este nelegală din perspectiva consecințelor extrem de

grave pe care le-a suferit, respectiv: nașterea copilului său, fără

posibilitatea de a trăi în libertate acest eveniment și agravarea stării de

sănătate a tatălui său care a și decedat la scurt timp.

Apreciază recurentul

să și în privința neacordării cheltuielilor de judecată de către prima instanță

și omisiunea instanței de apel de a examina și a se pronunța asupra acestui

motiv de apel atrage nelegalitatea hotărârii recurate. Arată că există un

raport de cauzalitate între arestarea sa și procesul care a urmat și, respectiv

paguba care i-a fost produsă sub acest aspect prin cheltuielile efectuate. Se

susține că aceste cheltuieli au fost calculate de expert în temeiul chitanțelor

existente la dosarul penal, acestea fiind indicate cu număr și dată a emiterii

în raportul de expertiză ce a fost întocmit. De asemenea, arată că nu i s-au

acordat nici cheltuielile de judecată făcute în apel, contrar dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ.

lângă Curtea de Apel Constanța a criticat hotărârea instanței de apel raportat

la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că hotărârea

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, invocând nerespectarea

dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen. sub aspectul cuantificării

daunelor morale.

Se susține că

despăgubirile în valoarea de 100.000 RON acordate de instanța de fond nu au

fost limitate doar la durata arestării și au fost stabilite într-un cuantum

prea mare. Arată că, în cuantificarea daunelor morale nu se poate reține

împrejurarea că reclamatul ar fi fost prezent în sălile de judecată timp de 6

ani și jumătate și că acest fapt i-ar fi produs un prejudiciu întrucât pe

parcursul procesului penal în care a fost parte acesta a beneficiat de

prezumția de nevinovăție și totodată a beneficiat de un drept la apărare

efectiv, prin solicitarea și administrarea unor probe esențiale pentru

stabilirea nevinovăției sale. Consideră că rolul despăgubirilor morale este de

a repara prejudiciile suferite efectiv pentru perioada arestării și nu acela al

îmbogățirii reclamantului fără just temei.

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța, a criticat hotărârea recurată sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, apreciind că în raport de criteriile înscrise în art.

505 alin. (1) C. proc. pen., suma de 100.000 RON acordată cu titlu de daune

morale este prea mare în funcție de prejudiciul real și efectiv produs.

Consideră că suma

acordată de instanță nu a ținut cont de împrejurările reale ale speței, arătând

că declarațiile martorilor audiați sunt subiective atâta timp cât martorii sunt

rude cu reclamantul și că articolele din presă nu au avut un caracter

defăimător la adresa reclamantului, ci au prezentat doar stadiul procesului

penaI.

La dosar, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare la recursul formulat de I.C.,

solicitând respingerea acestuia întrucât criticile formulate sub aspectul

daunelor morale acordate și a neacordării cheltuielilor de judecată sunt

nefondate.

Analizând actele și

lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs învederate și dispozițiile

legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În analiza primului

motiv de recurs - comun cererilor de recurs - prin care se invocă interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 505 alin. (1) C. proc.

pen. sub aspectul stabilirii cuantumului prejudiciului moral încercat de

reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o analiză

atentă și completă a materialului probator, reținând corect situația de fapt în

raport cu care a realizat o judicioasă interpretare și aplicare a criteriilor

înscrise în dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. incidente în cauză,

dispoziții care instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor

morale și/sau patrimoniale la care sunt îndreptățite și persoanele care au fost

private în mod nelegal de libertate.

În fapt, reclamantul

I.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea pârâtului la repararea pagubei materiale și morale pentru

privarea sa de libertate în mod nelegal, pentru o perioadă de 82 de zile

cuprinsă în intervalul 6 iunie 2001-24 august 2001, astfel: suma de 12.500 RON

reprezentând plata despăgubirilor salariale majorate, indexate și actualizate

cu rata inflației și beneficiul nerealizat pe durata arestării nelegale; suma

de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru vătămarea drepturilor

nepatrimoniale ca demnitatea, onoarea, reputația și prestigiul profesional,

calcularea la vechimea în muncă a perioadei de privare de libertate și plata

cheltuielilor de judecată aferente pe toată perioada desfășurării procesului

penaI.

Ulterior, reclamantul

și-a majorat câtimea daunelor materiale solicitate la 74.181 RON și a daunelor

morale la 700.000 RON.

Inițial, prin

Rechizitoriul nr. 222/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Constanța reclamantul I.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 90/1996 raportat la art. 40

din Legea nr. 90/1966, art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. și art. 178 alin. (1),

(2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., iar prin Sentința

penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Constanța,

reclamantul I.C. a fost condamnat penal, fiind dedusă perioada în care, în

privința acestuia, a fost luată măsura arestării preventive de la 7 iunie 2001

până la 31 august 2001.

Prin Decizia penală

nr. 399/P din 3 iunie 200 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a dispus

restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța în vederea

completării urmăririi penale, iar ulterior prin Rechizitoriul nr. 627/P/2006

întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța s-a dispus scoaterea

de sub urmărirea penală a inculpatului I.C. în baza art. 10 lit. b) C. proc.

pen., reținându-se în privința acestuia că faptele nu sunt prevăzute de legea

penală.

Incidența art. 504 C.

proc. pen. circumscrie, în principiu, acordarea despăgubirilor morale și

materiale datorate de către stat în cazul erorilor judiciare.

Se impune a fi

subliniat faptul că scopul instituit de legiuitor prin dispozițiile înscrise în

art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituțional

potrivit căruia Statul român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și a permite repararea

prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală, cât și prin nelegala

privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penaI. În acest

sens, au fost avute în vedere prevederile art. 5 parag. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului conform cărora orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui

articol are dreptul la reparații pentru prejudiciul produs prin privarea

nelegală de libertate.

În raport de

dispozițiile legale sus-menționate, instanțele fondului au reținut în mod

corect incidența dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen. în temeiul cărora

este antrenată răspunderea Statului român.

Din condițiile

circumstanțiale reținute pe parcursul fazelor procesuale anterioare a rezultat

fără echivoc că reclamantul nu a fost condamnat penal, în privința acestuia

dispunându-se prin rechizitoriul nr. 627/P/2006 al Pachetului de pe lângă Curtea

de Apel Constanța scoaterea de sub urmărire penală în baza dispozițiilor art.

10 C. proc. pen. întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, este

evidențiat indubitabil caracterul nelegal al arestării preventive al

reclamantului pe perioada cuprinsă în intervalul 7 iunie 2011 - 31 august 2011,

drept pentru care în mod corect s-a reținut că I.C. este în drept să pretindă

despăgubiri civile pentru prejudiciul produs.

Sub aspectul

regimului juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale la care este

îndreptățit reclamantul, în mod corect instanța de fond, prin soluția

pronunțată - confirmată de instanța de apel, prin respingerea apelului sub

acest aspect - a reținut și aplicat dispozițiile înscrise în art. 505 alin. (1)

C. proc. pen., care enumeră criteriile în funcție de care se stabilește

întinderea reparației pentru prejudiciul suferit și anume: durata privării de

libertate, precum și consecințele negative suferite de cel în cauză, urmări

care se analizează în concret, funcție de importanța valorilor lezate, măsura

în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute rezultatele vătămării, măsura în care a fost afectată viața

personală, profesională și socială a persoanei în cauză.

Din perspectivă

jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea

europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze

similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare

prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în

echitate prin raportare și la consecințele nefaste pe care privarea de

libertate le-a avut cu privire la viața particulară și socială, astfel cum au

fost relevate în cauza de față de materialul probator administrat.

În speță, în contextul

normativ corect stabilit de instanțele fondului, cu respectarea criteriilor

legale enunțate, dar și a principiului echității și al proporționalității

prejudiciului suferit în raport cu despăgubirea acordată se constată că în mod

judicios instanțele fondului au statuat și justificat întinderea despăgubirilor

acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, fiind avut în vedere

atât factorul prejudicial generat de durata arestării preventive care a

provocat acestuia și familiei sale o suferință psihică semnificativă, cât și

tensiunea, precum și disconfortul continuu pe care le-a încercat reclamantul

prin arestarea și condamnarea sa inițială.

Fiind astfel

preocupată să circumstanțieze situația concretă a reclamantului din perspectiva

criteriilor înscrise în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată

că sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale acordate (recurenții având

puncte de vedere diferite - de majorare ori de micșorare a cuantumului daunelor

acordate) instanța de apel în mod legal a statuat asupra valorilor

personal-nepatrimoniale lezate de reclamant prin privarea sa nelegală de

libertate, apreciind în mod judicios, pe baza criteriilor legale sus-enunțate,

asupra cuantumului daunelor morale care este în măsură să confere reclamantului

o satisfacție echitabilă de natură să acopere integral prejudiciul suferit de

acesta și familia sa și să compenseze suferințele cauzate de eroarea penală,

fără a constitui o îmbogățire fără just temei. Astfel, cuantumul stabilit este

menit să repare integral reclamantului prejudiciul suferit și să înlăture

consecințele grave, de natură morală și socială, produse prin încălcarea

drepturilor fundamentale garantate persoanei de prevederile constituționale și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Neîntemeiată este și

critica referitoare la faptul că daunele morale nu ar fi fost limitate doar la

perioada arestării preventive. Instanța de apel în considerentele deciziei

pronunțate, reține corect și detaliat sub aspectul întinderii despăgubirilor

acordate că acestea sunt limitate strict la perioada în care reclamantul a fost

nelegal arestat preventiv, privare de libertate care a cauzat acestuia un

prejudiciu de imagine multiplu și complex, raționament judiciar care conduce la

concluzia că, sub aspectul evocat, criticile formulate se vădesc a fi

nefondate.

În ceea ce privește

motivul de recurs formulat de reclamant sub aspectul greșitei soluționări a

cererii de acordare a daunelor materiale, Înalta Curte va constata netemeinicia

criticilor formulate sub acest considerent.

Este de subliniat

faptul că daunele materiale nu reprezintă o consecință directă a arestării

preventive nejustificate, ci acestea trebuie dovedite din perspectiva

existenței prejudiciului, precum și a legăturii de cauzalitate între

prejudiciul încercat și măsura privativă de libertate declarată nelegală, fiind

de principiu că doar în limitele acestei legături de cauzalitate se poate

dispune repararea prejudiciului. Mai mult, legătura de cauzalitate dintre

măsura privativă de libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și dovedită,

în caz contrar neputându-se considera a fi întrunite cerințele legale pentru

obținerea despăgubirilor.

În speță, aprecierea

probatoriului s-a realizat din această perspectivă legală, specifică

răspunderii civile delictuale, concluzionându-se judicios asupra întinderii

despăgubirii materiale, exclusiv pentru perioada privării de libertate,

concretizată în salariul neîncasat, ca o consecință directă a erorii judiciare.

Corect a reținut

instanța de apel că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între

arestarea reclamantului și trecerea sa pe o altă funcție cu o remunerație

inferioară celei avute anterior arestării acestuia atâta timp cât cauza

invocată este ulterioară arestării reclamantului care stă la sorgintea

răspunderii statului fundamentată juridic pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. Faptul că reclamantul a înțeles să demisioneze din cadrul Șantierului

Naval Constanța reprezintă o opțiune personală a acestuia și nu o consecință

directă a erorii judiciare care să poată constitui temei a răspunderi statului.

Susținerile reclamantului potrivit cărora ar fi fost nevoit să recurgă la

această măsură nu sunt dovedite prin niciun mijloc de probă, demisia

reprezentând un act unilateral de voință a angajatului.

În ceea ce privește

critica recurenților referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor

acordate și stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale funcție de

probele care relevă impactul produs reclamantului și familiei sale de arestarea

preventivă (din această perspectivă recurenții având puncte de vedere diferite

- respectiv de majorare ori de micșorare a cuantumului daunelor acordate), ori

critica vizând evaluarea greșită a depozițiilor martorilor audiați, Înalta

Curte reține că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs

întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie și exced cazurilor de nelegalitate

înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., aspectele astfel

invocate de recurenți situându-se în afara competențelor instanței de recurs

atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și

evaluare a dovezilor administrate.

Înalta Curte reține

ca fiind însă întemeiată critica recurentului-reclamant I.C. vizând omisiunea

instanței de apel de a examina și pronunța asupra motivului de apel referitor

la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate pe perioada desfășurării

procesului penaI.

În fapt, prin

acțiunea introductivă la instanță, reclamantul I.C. a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la repararea

daunelor materiale și morale legate de privarea sa nelegală de libertate

constând în: despăgubiri materiale reprezentând plata drepturilor salariale;

plata de daune morale, calcularea vechimii în muncă a perioadei de privare de

libertate și plata de despăgubiri materiale constând în achitarea cheltuielilor

de judecată efectuate pe toată perioada procesului penal până la data scoaterii

reclamatului de sub urmărire penală.

Prin Sentința civilă

nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, instanța de

fond a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul român

la plata sumei de 4.458 RON actualizată cu titlu de despăgubiri materiale și de

100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale. Celelalte pretenții formulate în

cauză au fost respinse, instanța de fond reținând în privința cheltuielilor de

judecată efectuate în dosarul penal că acestea nu au fost dovedite.

Reclamantul, prin

cererea de apel formulată împotriva soluției pronunțată de prima instanța, a

criticat - printre altele - hotărârea atacată și sub aspectul respingerii

capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul

în care a fost urmărit și judecat, învederând instanței de prim control judiciar

că a depus la dosar înscrisuri care au fost avute în vedere la întocmirea

raportului de expertiză efectuat în cauză.

Or, raportat la

limitele devoluțiunii determinate de calea de atac exercitată de reclamant,

instanța de apel avea obligația - potrivit dispozițiilor înscrise în art. 295

alin. (1) teza I C. proc. civ. - de a verifica situația de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță, dispoziții legale în temeiul cărora controlul

judiciar trebuia realizat în limita a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel.

Ca atare, față de

principiul tantum devolutum quantum apellatum și dispozițiile art. 292 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele

învestirii sale determinate de cererea de apel formulată de reclamantul I.C.,

încălcând astfel principiul disponibilității consacrat de art. 129 C. proc.

civ. care guvernează procesul civiI.

Drept urmare, pentru

aceste din urmă considerente, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva

Deciziei civile nr. 251/C din 20 aprilie 2011 pronunțară de Curtea de Apel

Constanța și va casa în parte decizia atacată, trimițând cauza aceleiași

instanțe în vederea rejudecării, în limitele casării, a apelului declarat de

reclamant cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de

cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal, menținând celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Pentru considerentele

deja expuse, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul I.C. împotriva Deciziei civile nr. 251C din 20 aprilie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Casează în parte decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul

I.C. cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli

judiciare în procesul penaI.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva Deciziei civile

nr. 251C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM