ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5168/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5168/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând

asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2006, reclamantul M.I.G.A.

a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

222.654 RON și 30.700

dolari SUA

la cursul BNR la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri

materiale; obligarea aceluiași pârât la plata

sumei de un milion de Euro la

cursul Băncii Naționale a României de la

data plății, cu titlu de daune morale și considerarea ca vechime neîntreruptă

în muncă a perioadei cuprinsă între 19 august 1998 - 1 martie 2000.

În

motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin decizia penală

nr. 1/P/2003 a Curții de Apel Constanța a

fost achitat pentru săvârșirea

infracțiunilor

prevăzute de art. 302 alin. (2) C. proc. pen. și art. 248

1

C. pen.,

pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată

și luarea măsurii preventive

a

reținerii și apoi arestării preventive începând cu data de 19 august 1998

până

la 23 decembrie 1998.

Dispozițiile

hotărârii penale sus indicate au fost menținute prin

decizia penală nr. 5562 din 28 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, care a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză.

S-a arătat că despăgubirile materiale solicitate privesc drepturile

salariale de care a

fost lipsit în perioada 27 septembrie 1997, data demisiei

din funcția de manager, la zi, cheltuielile efectuate de

familia sa pentru

întreținerea

sa și a familiei sale, compuse la acea vreme din doi copii

minori, ca și cheltuielile efectuate cu purtarea

procesului penal.

A

arătat reclamantul că la momentul demarării cercetărilor penale în

legătură cu săvârșirea faptelor penale

imputate, îndeplinea funcția de

manager în

cadrul G.N.M.N. SA fiind retribuit cu o indemnizație de

3.400 dolari

SUA.

Declanșarea anchetei judiciare, dar și pierderea credibilității de care

se bucura până la acel

moment, generată și prin mediatizarea excesivă a situației sale judiciare, l-au

determinat să demisioneze din funcția deținută

la acea dată, fiind încadrat,

începând cu data de 27 septembrie 1997 pe

postul de șef serviciu

navlosiri, cu un salariu de 231 RON, funcție pe care

a pierdut-o ulterior urmare a

măsurilor preventive dispuse împotriva sa.

În acest fel a rămas fără loc de muncă până la data de 1 martie 2000,

când a fost angajat la

SC E.S. SRL cu un salariu brut de 250 RON,

iar din data de 1 septembrie

2002 a devenit angajat al SC A. SA.

Cât

privește despăgubirile solicitate cu titlu de cheltuieli efectuate de

familia sa în perioada

indicată, acestea au constat în costurile suportate de membrii săi cu tratarea

afecțiunilor medicale suferite după declanșarea

anchetei penale, compuse atât din suportarea

tratamentelor medicale

prescrise, cât și a

unui regim alimentar adecvat, a căror valoare însumează

7.300 dolari

SUA.

Costurile

suportate de familia sa au constat, de asemenea, în

cheltuieli efectuate pentru întreținerea sa, a locuinței și educației

celor doi copii, minori la acea vreme și la care nu a putut contribui din

motivele sus

arătate, costuri care

au fost apreciate la suma de 23.000 dolari SUA.

La aceeași categorie

de despăgubiri au fost incluse și solicitate

cheltuielile

efectuate cu judecata procesului penal, constând în onorarii de avocați și

expertiză, a căror valoare totală este de 12.500 RON.

Cu

privire la daunele morale, reclamantul a învederat că datorită

perioadei de detenție

și izolare, a percepției acute a nedreptății ce i s-a făcut

și a conștientizării

nevinovăției sale, a suferit un adevărat șoc psihic și

nenumărate traume psihice, atât în perioada detenției

cât și ulterior, în

cursul procesului penal,

suferințe ce se constituie într-un prejudiciu ce se

cuvine a fi acoperit

prin despăgubirea solicitată și considerată a fi rezonabilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., art.

998

și urm. C civ.

Prin sentința

civilă nr. 320 din 8 februarie 2007, Tribunalul

Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul

Statul

Român prin Ministerul

Finanțelor la plata sumei de 195.054 RON, cu titlu

de daune materiale, 14.400 RON cu titlu de

onorarii avocat și expert

desemnat,

pentru toate fazele procesului penal și a sumei de 30.000 Euro

echivalent

în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

I-a

fost recunoscută reclamantului ca vechime neîntreruptă în muncă

perioada 19 august 1998 - 23 decembrie 1998.

A fost respinsă ca

nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de

30.700 dolari SUA.

Prima

instanță a reținut, în esență, ca fiind întrunite în cauză cerințele

art. 504-506 C. proc.

pen. și ca întemeiate despăgubirile solicitate însă în

cuantumul reținut în dispozitivul sentinței.

S-a arătat că

reducerea dreptului la despăgubiri numai pentru

perioada cât reclamantul a fost arestat preventiv, golește de substanță

art.

504 C. proc. pen., întrucât

imposibilitatea de a-și exercita funcția deținută la

momentul începerii

cercetărilor penale, a dăinuit pe tot parcursul

procesului penal, până la finalizarea lui prin hotărârea irevocabilă.

Veniturile

realizate de reclamant pe perioada menționată au fost

reținute însă în mod

diferențiat, întrucât la data de 5 octombrie 1998 expira

contractul de management al

reclamantului, prin ajungerea sa la termen, iar începând cu data de 1 martie

2003 reclamantul s-a angajat în muncă.

Ulterior

încetării contractului de management și până la momentul

angajării, s-a avut în vedere venitul minim pe

economie la care s-au

adăugat experiența

profesională și nivelul de pregătire al reclamantului, ca și criteriile de

performanță pentru perioada cât acesta a exercitat funcția de

manager, împrejurări de natură a determina

reținerea prezumției privind

șansele

de realizare a acelorași venituri și după momentul menționat,

prejudiciu

cuantificat la suma de 117.480 RON.

Cat privește despăgubirile materiale solicitate cu titlu de cheltuieli

efectuate de familia sa

pe timpul deținerii și ulterior acesteia, până la

finalizarea procesului penal, s-a reținut că din

aplicarea literală a

prevederilor art. 505

alin. (1) C. proc. pen. și statuând în echitate, reclamantului i

se cuvin aceste despăgubiri, întrucât situația sa

a avut, cu evidență,

repercursiuni

asupra familiei, cauzându-i un prejudiciu în legătură directă

de

cauzalitate cu faptul arestării.

S-a reținut însă

ca nefiind făcută dovada împrumutării sumei de

30.700 dolari SUA, motiv pentru care, în raport de prevederile art.

1169 C. civ.,

cererea de acordare a

acestei sume de bani, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cât privește daunele morale s-a arătat că prin privarea de libertate,

reclamantului i-au fost aduse atingeri

drepturilor și libertăților

fundamentale ale

omului, iar traumele fizice și suferințele fizice provocate

de această

măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor

despăgubiri de natură a acoperi prejudiciul

astfel produs.

Intentarea

procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul, care

în final s-au dovedit a nu fi reale, au avut

consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, poziția socială

și prestigiul

profesional, aspecte care

definesc ființa umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie

criterii de stabilire a daunelor morale.

S-a

apreciat astfel că suma de 30.000 de Euro este de natură a acoperi

prejudiciul solicitat

cu acest titlu, acordarea sumei solicitate de reclamant

însemnând deturnarea acestei

categorii de daune de la scopul său, fiind de

natură a-i conferi reclamantului

un folos material disproporționat, fără

justificare cauzală în eroarea penală și

consecințele acesteia.

În

raport de dispozițiile art. 505 alin. (3) C. proc. pen. s-a recunoscut în

favoarea reclamantului perioada arestării

preventivă, ca vechime neîntreruptă în muncă.

Dispozițiile

acestei hotărâri au fost schimbate în parte prin decizia

civilă nr. 242/C din 27 iunie

2007 a Curții de Apel Constanța, urmare a

admiterii apelurilor declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța.

A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata

sumei de 77.574 lei,

reprezentând drepturi bănești aferente perioadei 27

septembrie 1997 - 19 august 1998, ca nefondate.

A fost respins ca nefondat apelul reclamantului și menținute restul

dispozițiilor sentinței atacate.

S-a

reținut, în esență că factorul prejudiciabil, cauza care determină

antrenarea răspunderii statului, o constituie

actul de justiție declarat

nedrept, privarea

de libertate ori restrângerea libertății, iar nu cercetările

care se fac în legătură cu săvârșirea unei

infracțiuni și se limitează, cum

corect

a reținut prima instanță, la durata arestării preventive.

Cercetările

desfășurate anterior reținerii și arestării preventive,

precum și derularea procesului penal până la pronunțarea unei hotărâri

irevocabile de achitare reprezintă o cauză licită

pentru care statul nu poate

fi ținut să răspundă.

Cu

atât mai puțin poate fi antrenată răspunderea statului pentru un

prejudiciu produs ulterior rămânerii

irevocabile a hotărârii de achitare,

determinat de

neangajarea reclamantului într-o funcție similară celei deținute la începerea

cercetărilor penale.

Despăgubirile

morale cuantificate de prima instanță la nivelul sumei

ele 30.000 de Euro, chiar dacă

sunt limitate la durata arestării preventive, au

fost considerate a fi

acoperitoare pentru atingerile aduse reclamantului, așa

încât au fost apreciate a fi de

natură a cauza acestuia o satisfacție echitabilă.

Același caracter

nefondat îl au și criticile privind neacordarea daunelor materiale în cuantum

de 30.700 Euro, întrucât probele administrate pentru dovedirea faptului

pretins, s-a constatat a fi

neconvingătoare

și deci neconcludente, motiv pentru care temeinic nu s-a

dispus obligarea pârâtului la plata acestei sume.

S-a

reținut a fi probate criticile pârâtului și ale Parchetului de pe lângă

Tribunalul Constanța,

cât privește obligarea statului la plata despăgubirilor

solicitate anterior arestării și determinate la

nivelul veniturilor

corespunzătoare

funcției de manager, întrucât schimbarea reclamantului

din funcția arătată a fost rezultatul actului său

unilateral de voință, fără a se face dovada legăturii de cauzalitate între

cercetările penale, considerate ca

fapt cauzator de prejudiciu și

demisia reclamantului, așa încât a fost

înlăturată

răspunderea statului pentru drepturile bănești aferente funcției

de manager perioadei cuprinse între demisie și

încetarea convențională a

mandatului.

Criticile

privind admisibilitatea daunelor morale și cele referitoare la

criteriile de

determinare a despăgubirii, s-au constatat a fi nefondate în

raport de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a

reținut constant

în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției că

sunt îndreptățite cererile de acordare a unor

despăgubiri pentru prejudiciul fizic și psihic suportat ca urmare a detenției

nelegale, simpla constatare a

violării neconstituind în toate

situațiile, prin ea însăși, o satisfacție echitabilă suficientă.

În

speță s-a reținut aplicarea judicioasă a acestor criterii, reclamantul

producând acel minim de

argumente și indicii din care a rezultat măsura

afectării drepturilor patrimoniale prin arestare

nelegală, evaluarea

despăgubirilor

destinate compensării prejudiciului moral fiind corectă.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs părțile și Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel

Constanța, criticând-o pentru nelegalitate, critici

încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C proc. civ.

În dezvoltarea

recursului său, reclamantul M.I.G.A.

a

susținut încălcarea prevederilor art. 504 C. proc. pen., întrucât deși i se

recunoaște

dreptul la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul

cauzat, nu i-au fost acordate veniturile salariale

de care a fost lipsit pe

perioada

27 septembrie 1997 - la zi, precum și asupra considerării ca

vechime în muncă nu numai a perioadei arestării,

dar și a celei în care nu a

putut realiza venituri din culpa

autorităților judiciare.

Greșit

nu a fost acordată suma de 30.700 dolari SUA, solicitată cu titlu de

împrumuturi efectuate de familie pe perioada

detenției sale, întrucât,

contrar

argumentelor instanței, consideră că a făcut dovada susținerilor

privind suma cerută, critică în limita căreia a

solicitat, de asemenea, casarea

hotărârii atacate.

I

se cuvin și daunele

morale în cuantumul indicate în cererea dedusă

judecății, întrucât nu poate fi acceptată ideea

potrivit cu care, ulterior punerii sale în libertate, derularea procesului

penal, finalizat printr-o

hotărâre

definitivă de achitare, ar reprezenta o cauză licită pentru care nu ar putea fi

atrasă răspunderea patrimonială a statului, atâta vreme cât,

insistența organelor judiciare de continuare a

procesului penal, reprezintă o

continuare a actului abuziv, ce se cuvine

a fi reparat prin acordarea

daunelor morale

precizate în recurs la suma de 100.000 Euro.

Greșit

a fost redus cuantumul despăgubirilor materiale, cu suma de 77.574 lei, ce

reprezintă drepturile bănești cuvenite pentru perioada 27

septembrie 1997-19 august 1998

(perioada cuprinsă între momentul

acceptării demisiei sale din funcția de manager și

momentul luării măsurii arestării preventive), întrucât între actul unilateral

al demisiei și declanșarea

cercetărilor penale există o evidentă legătură de cauzalitate,

cu consecințe

directe asupra

stării sale patrimoniale.

A

solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor atacate, în

parte, în sensul

admiterii în totalitate a acțiunii introductive astfel cum a

fost formulat și

precizată cât privește majorarea câtimii despăgubirilor

materiale.

În recursul său,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a

criticat hotărârea atacată cât privește acordarea sumei de 117.480 lei,

reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei cuprinsă între data

arestării preventive (19 august 1998 - 1 martie

2000) și data angajării

reclamantului la noul loc de muncă.

Au arătat că, în

raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., aplicabile

speței și de prevederile art. 5 din Convenția

pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale,

prejudiciul material suferit de reclamant este format din drepturile salariale

de care a fost lipsit pe

perioada arestării

preventive - 4 luni și 4 zile - și nu include și pe cele care

i s-ar fi cuvenit până la data angajării, cum greșit au reținut cele

două instanțe.

Hotărârea

atacată este criticabilă și în ceea ce privește criteriile de

reparare echitabilă a

daunelor morale solicitate și la plata cărora a fost obligat pârâtul, cu

referire la care au apreciat că suma de 30.000 Euro

acordată de cele două instanțe depășește limitele

funcției reparatorii a

acestui tip de

răspundere, transformându-se în cauză într-un izvor de

îmbogățire fără

just temei.

Au

solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii

recurate în sensul

reducerii cuantumului daunelor materiale la suma de

38.086 lei pentru perioada 19

august 1998 - data arestării - 23 decembrie 1998 - data punerii în libertate,

precum și a cuantumului daunelor morale

acordate.

Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Constanța a criticat hotărârea pentru motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care

au invocat nesocotirea

dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

și completate prin Legea nr. 281/2003, potrivit cărora „la stabilirea

întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate

sau a restrângerii de

libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori

asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui

libertate a fost restrânsă".

În

aplicarea acestei dispoziții legale, ca și a celei prevăzute de art. 5

paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, s-a

arătat că suma acordată reclamantului de cele două instanțe cu titlu de daune

morale nu este de natură să asigure o reparație reală și echitabilă a

suferințelor produse acestuia prin fapta prejudiciabilă, fiind cu evidență

disproporționată, ceea

ce impune reducerea cuantumului său la o valoare

ce poate fi considerată echitabilă și rezonabilă.

Recursurile

nu sunt fondate.

Deși dispozițiile

art. 504-505 C proc. pen. și art. 48 din Constituția

României consacră cu valoare de principiu, răspunderea statului pentru

prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în

procesele penale, răspundere

ale

cărei coordonate sunt trasate de dreptul comun în materie, răspunderea

civilă delictuală, nu se poate face abstracție de

specificul acestei categorii de

răspundere judiciară.

Se

are în vedere aici atât faptul considerat ca fiind prejudiciabil, cât și

legătura de cauzalitate

între acesta și prejudiciu, ca element al răspunderii

reglementate de prevederile art. 504 C. proc. pen.

Cauza

care determină antrenarea răspunderii statului, factorul

prejudiciabil, îl constituie

actul de justiție declarat nedrept, privarea de

libertate ori restrângerea libertății, iar nu

cercetările care s-ar face în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni și care

se limitează, astfel cum

temeinic au

reținut instanțele, la perioada arestării preventive.

Prin

urmare, cercetările desfășurate anterior reținerii și arestării

preventive, ca și desfășurarea procesului

penal până la pronunțarea

hotărârii

definitive, de achitare, se acestea constituie într-o cauză licită

pentru care statul nu poate fi ținut nicidecum a

răspunde.

Ca

atare, temeinic a fost înlăturată răspunderea statului pentru

despăgubirile solicitate perioadei cuprinse

între data demisiei și cea a

reținerii și

arestării preventive, întrucât cauza ce a determinat încetarea

raporturilor de serviciu și deci, implicit producerea

prejudiciului solicitat, o

constituie actul unilateral de voință al

reclamantului.

Cu

atât mai puțin nu poate fi antrenată răspunderea statului pentru

prejudiciul pretins a

fi produs ulterior rămânerii definitive de achitare,

determinat de neangajarea sa

într-o funcție similară celei avute la începerea

cercetărilor penale, de

manager, întrucât nu numai că nu există cauza

ilicită, impusă de dispozițiile

legale temei ale răspunderii judiciare, dar nu

există nici dovada legăturii de cauzalitate cerute de

lege între faptul prejudiciabil și prejudiciul solicitat.

Temeinic

nu a fost acordată suma de 30.700 lei solicitată cu titlu de

împrumuturi efectuate în

cursul procesului penal, întrucât pretențiile cerute

cu acest titlu nu au fost

susținute probator, astfel încât legal instanțele au

făcut aplicațiunea art. 1169 C. civ.

Nu

pot fi primite nici criticile pârâtului privind greșita analiză a

motivului de apel constând în acordarea sumei

de 117.480 lei,

reprezentând despăgubiri

materiale aferente perioadei cuprinse între data arestării și data angajării

reclamantului, întrucât, contrar susținerilor din

recurs, instanța de apel a analizat această

critică în sensul celor solicitate, constatând netemeinicia sa atât în raport

de prevederile legale aplicabile

raportului juridic dedus judecății, cât

și față de poziția procesuală a pârâtului, corect apreciată de instanțe.

Se reține astfel că, pasivitatea pârâtului referitor la modalitatea de

determinare a prejudiciului solicitat pentru perioada menționată, în lipsa

indicării unor elemente

concrete, certe de evaluare, nu poate susține, din punct de vedere probator

critica pârâtului care se constituie într-o simplă

afirmație, care corect nu a fost primită de instanțe.

Nefondate sunt și criticile formulate toate părțile, privind cuantumul

despăgubirilor solicitate cu titlu de daune

morale.

De principiu, repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără

distincție după cum

acesta este material sau moral. In privința prejudiciului

moral, judecătorul apreciază de

la caz la caz dacă prejudiciul trebuie reparat

sub formă bănească și în ce cuantum sau dimpotrivă

dacă nu trebuie reparat în această modalitate.

In cauză, s-a apreciat corect atât asupra naturii reparației, pentru

prejudiciul moral

cauzat reclamantului, cât și asupra cuantumului bănesc al

reparației.

Față de caracterele specifice ale acestei categorii de despăgubiri care

constau în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană,

valori care se referă la

existența fizică a omului, la sănătatea și integralitatea

corporală, la cinste, onoare și

prestigiu profesional, temeinic s-a apreciat

asupra justeții acordării, ca

și asupra cuantumului acestora.

Prin privarea de libertate pe durata arestării preventive, reclamantului

i s-a adus

atingerea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele

fizice și suferințele psihice provocate de o asemenea măsură și

justificate în speță cu actele depuse în

probațiune, justifică pe deplin

acordarea

despăgubirilor solicitate cu acest titlu al căror cuantum, astfel cum a fost

reținut de instanțe întrunește cerințele de integralitate și proporționalitate

cerute de legea internă și de acea în materia drepturilor

omului.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant

că, în cazurile de violare a art. 5 paragraf 1 al

convenției, sunt îndreptățite

cererile

de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul fizic și psihic

suportat

ca urmare a detenției nelegale.

În acord cu dispoziția legală evocată și linia jurisprudenței instanței

europene, este evident că

intentarea procesului penal pentru fapte în

legătură

cu serviciul, care s-au dovedit a fi, în final, nereale și luarea unor

măsuri

preventive, au avut consecințe grave asupra reclamantului,

vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral,

poziția socială și prestigiul

profesional,

aspecte care definesc persoana umană și care, urmare a unei analize serioase și

obiective, se constituie în criterii importante și serioase

de stabilire a daunelor morale, corect apreciate

de instanțe.

Se constată astfel că, raportat la durata arestării preventive, durata

prescrisă de art. 505

alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraf 1 din

Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, despăgubirile în cuantum de 30.000 de

Euro acordate de

prima instanță și menținute de instanța de

apel, sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului

prin reținerea și arestarea nelegală pe o perioadă de 4 luni și 4 zile.

Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacție

echitabilă și care,

pentru considerentele expuse, nu se impun a fi corectate

(modificate) în recurs. Ele nu pot fi deturnate de la

scopul lor, prin

majorare, așa cum solicită

reclamantul în recursul său, deoarece i-ar conferi

acestuia un folos material necuvenit, fără

justificare cauzală în eroarea

penală și consecințele acesteia.

Față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursurile deduse judecății vor

fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de reclamantul M.I.G.A.

, de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Constanța și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

prin D.G.F.P.

Constanța împotriva deciziei

nr. 242 C din

27 iunie 2007 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și

asigurări sociale, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2008.