ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5800/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 3.000.000 Euro, din care suma de 2.500.000 Euro cu titlu de daune morale și suma de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri materiale. In motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că la data de 27 mai 2003 a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 69 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, măsură ce a fost menținută pentru o perioadă de 1 an 4 luni și 3 zile. Prin sentința penală nr. 1231 din 30 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și punerea sa în libertate. A arătat reclamantul că înainte de a fi arestat ocupa funcția de director general la A.T.A.T.C., funcție pe care nu a mai putut s-o exercite datorită privării sale de libertate. A menționat că datorită arestării a suferit o deteriorare a stării sale de sănătate și a suferit o traumă considerabilă sub aspectul reputației de care se bucura în familie și societate anterior măsurii preventive dispuse asupra sa. Sub aspectul daunelor materiale, reclamantul a precizat că, urmare a arestării sale nu a mai putut exercita funcția pe care o deținea la acel moment și că în prezent, datorită stării precare de sănătate nu mai poate exercita alte funcții similare.

Prin sentința nr. 1676 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului suma de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data plății. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 69 din 27 mai 2003 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 175 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 1231/2004 a Tribunalului București s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatului de sub acuzația săvârșirii infracțiunilor menționate și punerea sa de îndată în libertate. Dispozițiile acestei hotărâri, au fost menținute prin decizia nr. 458 A/2006 a Curții de Apel București și a rămas definitivă prin decizia nr. 1343/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respins ca nefondat recursul parchetului împotriva hotărârii pronunțate în apel. Ca urmare, prima instanță a constatat ca fiind îndeplinite dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 504 alin. (3) C. proc. pen. reclamantul fiind lipsit de libertate pentru o perioadă de peste 1 (un) an de zile pentru săvârșirea unor fapte cu privire la care, prin hotărâre definitivă a instanței, s-a constatat că nu există, perspectivă în raport cu care s-a reținut nelegalitatea măsurii preventive și îndreptățirea reclamantului de a beneficia de despăgubiri în temeiul dispozițiilor legale evocate.

Prin privarea de libertate dispusă în condițiile menționate, reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial care constă în consecințele ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, inconvenientele de ordin fizic datorate pierderii confortului cotidian, dar și atingerile aduse acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, dar și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relații cu prietenii, apropiații, vătămări ce-și găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate a avut repercursiuni importante și în planul vieții private și profesionale a reclamantului, dar și asupra stării sale de sănătate.

Privarea de libertate a avut repercursiuni și în planul vieții private și profesionale a reclamantului, precum și asupra stării sale de sănătate. Ca urmare a privării de libertate, starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat, aspect relevat de certificatele medicale depuse în probațiune și de depozițiile martorilor audiați în cauză. S-a reținut astfel că se impune repararea de către stat a pagubei suferite de reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor negative produse prin eroarea comisă în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în situația anterioară luării măsurii prejudiciabile.

In privința cuantumului despăgubirilor, tribunalul a reținut că, în principiu, orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și că, în cazul particular de față, reclamantul era cunoscut în comunitatea din care făcea parte ca fiind o persoană deosebită, și că prin lipsirea de libertate a fost pus în imposibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor morale, prin raportare la consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, tribunalul a reținut, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, că suma de 100.000 Euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului produs reclamantului.

In privința cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor pretinse cu acest titlu, dovadă ce-i incumba în conformitate cu prevederile art. 1069 C. civ. Prin decizia nr. 22 A din 12 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva susmenționatei hotărâri. Instanța de apel a reținut, în esență, că în raport de dispozițiile hotărârii de achitare, care a reținut netemeinicia acuzațiilor aduse inculpatului și de modalitatea desfășurării urmăririi penale reținute în același act procesual, nu a existat nici o bază legală pentru arestarea preventivă a reclamantului și nici pentru trimiterea sa în judecată.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale, s-a reținut în principal gravitatea deosebită a infracțiunilor de care a fost acuzat reclamantul, acuzații care i-au afectat grav viața personală și de familie. Arestarea pentru o perioadă de 1 an 4 luni și 3 zile, care a presupus încarcerarea alături de deținuți condamnați definitiv, imposibilitatea vizitării familiei sale din Cipru (reclamantul fiind cetățean greco- cipriot), imposibilitatea exercitării funcției de conducere la firma la care fusese angajat, discreditarea pe plan profesional și social prin acuzațiile aduse, dar și deteriorarea semnificativă a stării de sănătate, justifică cererea de acordare a unei reparații pentru prejudiciul astfel produs.

Suferințele fizice și psihice provocate reclamantului pe durata arestării preventive și în timpul procesului prin exercitarea căilor de atac, deși caracterul vădit ilegal al convorbirilor telefonice interceptate care au stat la baza arestării și inculpării reclamantului a fost temeinic explicat de instanța penală sesizată, justifică acordarea sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale dispusă a fi plătită de stat. S-a mai reținut că starea fizică și psihică a reclamantului s-a înrăutățit brusc după arestare, acesta fiind diabetic, iar ulterior eliberării sale a suferit un infarct miocardic în anul 2006 provocat de aritmia cardiacă și hipertensiunea dobândite în timpul detenției. Din acest motiv, reclamantul nu mai poate călători, fiindu-i interzis să zboare cu avionul, ceea ce determină implicit imposibilitatea reluării activității pe teritoriul României.

Repercursiunile măsurii dispuse asupra reclamantului s-au răsfrânt și asupra familiei sale care a avut de suferit, determinat de faptul că nu a mai putut să ia legătura cu el imediat după arestare, dar și asupra cunoștințelor sale care, aflând că este arestat, s-au îndepărtat de el, unele dintre acestea (chiar ginerele reclamantului) motivând că nu vor să facă parte din familia părții și anturajul acestei familii. S-a reținut că CE.D.O., a statuat în jurisprudență că, atunci când nu se poate face distincție clară între prejudiciul moral și cel material noțiunea de daune morale include atât prejudiciul moral cât și cel material. In acest context s-a apreciat că suma de 100.000 Euro acordată de prima instanță pentru încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituția României este corectă, statul fiind obligat să repare pagubele suferite de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate. In dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea curții de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Dezvoltând teza I a textului art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut că în contextul situației de fapt corect reținute și a dispozițiilor legale în materie, de asemenea, corect aplicate, este de neînțeles omiterea de către instanța de apel, în determinarea cuantumului despăgubirilor morale solicitate, a intervalului de timp necesar pentru refacerea medicală pe care a dovedit-o cu înscrisuri medicale. Statul Român este dator să plătească pentru abuzurile și incompetența pe care funcționarii săi le produc cu consecința vătămarea intereselor cetățenilor. Cât privește teza a II-a a aceluiași text legal, s-a arătat că în soluționarea cauzei, instanța ar fi trebuit să se raporteze la jurisprudența CE.D.O. în spețe similare și că abuzurile statului trebuie sancționate prin condamnarea statului la plata despăgubirilor solicitate prin acțiunea introductivă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a normelor interne privitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, respectiv a textului art. 504 C. proc. civ. prin raportare la normele convenționale în materie. S-a arătat că în condițiile în care în dreptul intern există o reglementare în materia analizată, care nu a fost calificată de către o instanță superioară sau la nivel legislativ că ar contraveni dreptului internațional, instanța română este obligată să facă aplicațiunea acesteia în litigiile pe care le are de soluționat, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 148 din Constituția României.

S-a apreciat astfel că, nelegal, au fost înlăturate criticile invocate prin cererea de apel și că decizia pronunțată în cauză nu cuprinde argumentele care să justifice adoptarea soluției dispusă de instanță, ci doar o expunere a situației de fapt reținută de prima instanță. Menținând atât considerentele cât și dispozițiile cuprinse în hotărârea instanței de fond, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a pronunțat o hotărâre judecătorească care încalcă principiul disponibilității și al contradictorialității.

Aceasta determinat de lipsa de rol activ a instanței, care reține că suma dispusă a fi acordată de instanță este în măsură să asigure „înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare" ale faptei prejudiciabile, deși în mod unanim în practica judiciară internă și internațională s-a apreciat că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea rolul decât de a diminua un prejudiciu moral și nu de a-1 acoperi în întregime. In mod greșit în cauză s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ., întrucât atât luarea măsurii preventive, cât și prelungirea acesteia pe o durată de 1 an, 4 luni și 3 zile s-au întemeiat pe date sau indicii temeinice, măsura preventivă fiind supusă controlului exercitat de instanță urmare a căilor de atac declarate de parte.

Ca urmare, raportat la natura faptei și complexitatea cauzei, durata detenției nu poate fi apreciată ca excesivă, reclamantul beneficiind în același timp de un proces echitabil cu asigurarea tuturor garanțiilor pe care legea i le recunoaște. S-a apreciat, după indicarea textului art. 504 alin. (1) și (3) C. proc. pen. că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele textului legal invocat, întrucât achitarea reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. civ. și nu pe art. 10 lit. j) C. proc. pen., astfel cum pretinde norma amintită. De asemenea, în determinarea cuantumului daunelor pretinse, instanța ar fi trebuit să constate că dificultatea în evaluarea acestei categorii de prejudiciu nu poate fi interpretată în sensul unor sume exorbitante fără corespondent în realitatea datelor speței, altfel existând riscul ca reparația acordată să conducă la stabilirea unei disproporții între prejudiciul suferit și cel acordat.

S-a relevat astfel, sub aspectul cuantificării prejudiciului pretins a fi fost suferit de parte, că CE.D.O. statuând în echitate a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală, sens în care au fost invocate cauzele Țară Lungă, Oancea și Temeșan împotriva României. In acest context, au apreciat că în mod eronat instanța de apel a dispus obligarea statului la plata sumei menționate în dispozitivul său, considerată a fi exagerată și de natură a transforma reparația solicitată într-o îmbogățire fără justă cauză, motiv pentru care, solicitând reevaluarea cauzei sub toate aspectele, au pretins o reapreciere a răspunderii statului și diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor acordate reclamantului astfel încât acestea să se constituie într-o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul produs.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului. S-a arătat astfel că în raport de probațiunea administrată și de jurisprudența în materie, determinarea sumei acordate cu titlu de reparație la cuantumul reținut de instanțe este de natură să creeze inechități și arbitrariu, fiind disproporționată și nerealistă. Recursurile nu sunt fondate. La soluționarea cauzei în cele două etape procesuale, instanțele au avut în vedere normele convenționale invocate de reclamant în cererea dedusă judecății care prevăd: „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața unei autorități judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condițiile contrare acestui articol are dreptul la reparații (art. 5 pct. 5). Așa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate", paragraful 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, urmând ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Investită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile evocate, instanța Europeană, în jurisprudența sa, a afirmat în mod constant că scopul esențial art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorității statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală. In aplicarea art. 5 lit. c), în jurisprudența sa, instanța Europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să justifice arestarea unei persoane. Or, în speță, legal au reținut instanțele că, atât la momentul luării măsurii cât și ulterior, în cursul prelungirii sale și al trimiterii inculpatului în judecată, nu există o bază legală suficientă pentru adoptarea acestor măsuri, prin raportare la normele convenționale evocate, dar și a temeiurilor acestora prevăzute de dreptul intern.

Aceasta pentru că principala probă pe care s-a întemeiat actul de inculpare au constituit-o convorbirile telefonice interceptate în baza mandatului nr. 00268, emis în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, cu o valabilitate de 6 luni, ce a expirat la 23 august 2003 și nu a mai fost prelungit. Toate procesele verbale privind certificarea autenticității convorbirilor telefonice interceptate au avut la bază autorizația de interceptare 00268 dar din anul 2002. Din copia extrasului mandatului 00268 din 19.02.2003 înaintat instanței la data de 24 mai 2004 rezultă autorizarea interceptării comunicațiilor numitului A., de la postul telefonic mobil înregistrat pe numele firmei SC T.P. SRL.

Cu toate acestea la dosar au fost anexate listinguri și pentru alte numere de telefon pentru care nu există autorizație sau mandat de interceptare nici pentru anul 2002 și nici pentru anul 2003. Constant reclamantul a contestat vocile și conținutul convorbirilor interceptate solicitând, printre altele expertizarea tehnică a casetelor audio. La aceasta se adaugă și împrejurarea că la dosar nu există probe din care să rezulte că reclamantul a săvârșit actele materiale ale infracțiunilor pentru care a fost arestat și pus sub acuzare, context în care prima instanță a dispus achitarea sa pe temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., soluție rămasă definitivă în căile de atac exercitate de parchet. Prin urmare legal s-a reținut existența ipotezelor normei art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., potrivit cărora privarea de libertate este nelegală dacă s-a stabilit prin hotărâre definitivă a instanței de achitarea inculpatului. In acest context, criticile comune din recursul pârâtului și al parchetului privind aplicarea greșită a legii raportului juridic dedus judecății cât și cele privind întinderea prejudiciului moral acordat reclamantului, nu sunt fondate. Curtea de apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptățit. Probele administrate în cauză dovedesc că prin încălcarea normelor convenționale evocate, reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale, recunoscute de legislația Europeană, dreptul său la repararea prejudiciului astfel produs fiind incontestabil din perspectiva art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-1 acopere. Stabilirea despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale cum ar fi onoarea, demnitatea și suferința psihică încercată de cel ce le pretinde nu poate fi realizată matematic, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, în funcție de care instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor, dar și să stabilească cuantumul sumei de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul moral produs. Sub acest aspect se reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie și a principiilor de drept ce o guvernează. Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același obiect, de caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel (critici comune din recursul pârâtului și parchetului) privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, aspect de altfel reliefat și în recursul pârâtului, care nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Interpretarea probelor si stabilirea situației de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanțelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat exclusiv pentru motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Nu poate fi primită nici critica din recursul pârâtului încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, existând corespondența pretinsă de lege între considerentele și dispozitivul său, hotărârea fiind amplu și precis motivată cu consemnarea argumentelor fiecărui motiv de apel invocat de părți.

Cât privește recursul reclamantului se constată că, pretinzând acordarea unei sume mai mari, la nivelul celei solicitate prin cererea dedusă judecății, recurentul nu a indicat motivele pentru care criteriile de determinare reținute de instanțe nu ar fi fost de natură să permită stabilirea unei despăgubiri echitabile în accepțiunea normelor convenționale și, în același timp, nu a indicat și dovedit elementele, respectiv dovezile pe care acesta se sprijină, care să determine stabilirea unui alt cuantum mai mare, decât cel reținut de instanță. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 22A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.