ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5800/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5800/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 7 martie 2008, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român

prin Ministerul

Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata

sumei de 3.000.000 Euro, din care suma de 2.500.000 Euro cu titlu de

daune

morale și suma de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri materiale.

In motivarea

acțiunii, reclamantul a învederat că la data de

27 mai 2003 a fost arestat în baza mandatului de

arestare preventivă nr.

69 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, măsură

ce a fost menținută pentru o perioadă de 1 an 4 luni

și 3 zile. Prin sentința penală nr. 1231 din 30 septembrie 2004 pronunțată de

Tribunalul

București s-a dispus achitarea

sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și punerea sa în libertate.

A arătat

reclamantul că înainte de a fi arestat ocupa funcția de

director general la A.T.A.T.C.,

funcție pe care nu a mai putut s-o exercite datorită privării sale de

libertate.

A menționat că

datorită arestării a suferit o deteriorare a stării

sale de sănătate și a suferit o traumă considerabilă

sub aspectul

reputației de care se bucura în

familie și societate anterior măsurii

preventive dispuse asupra sa.

Sub aspectul daunelor materiale,

reclamantul a precizat că,

urmare a

arestării sale nu a mai putut exercita funcția pe care o deținea

la acel moment și că în prezent, datorită stării

precare de sănătate nu

mai poate exercita alte funcții similare.

Prin sentința nr.

1676 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București,

secția a

IV-

a civilă, a admis în parte

acțiunea reclamantului și a obligat

pârâtul

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului

suma de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data

plății.

Prima instanță a

reținut, în esență, că reclamantul a fost arestat în

baza mandatului de arestare

preventivă nr. 69 din 27 mai 2003 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 175 din

Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. proc. pen.

Prin sentința

penală nr. 1231/2004 a Tribunalului București s-a dispus în baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

achitarea inculpatului de sub acuzația săvârșirii

infracțiunilor menționate și punerea sa de îndată în libertate.

Dispozițiile

acestei hotărâri, au fost menținute prin decizia nr.

458 A/2006 a Curții de Apel București și a rămas

definitivă prin

decizia nr. 1343/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care a

fost respins ca nefondat

recursul parchetului împotriva hotărârii pronunțate în apel.

Ca urmare, prima instanță a constatat

ca fiind îndeplinite

dispozițiile art. 504

alin. (2) C. proc. pen. și art. 504 alin. (3) C. proc. pen. reclamantul

fiind lipsit de libertate pentru o perioadă de

peste 1 (un) an de zile

pentru

săvârșirea unor fapte cu privire la care, prin hotărâre definitivă

a instanței, s-a constatat că nu există,

perspectivă în raport cu care s-a

reținut

nelegalitatea măsurii preventive și îndreptățirea reclamantului

de a beneficia de despăgubiri în temeiul

dispozițiilor legale evocate.

Prin privarea de

libertate dispusă în condițiile menționate,

reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu

nepatrimonial care constă în

consecințele

ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, inconvenientele de ordin fizic

datorate

pierderii confortului cotidian, dar și atingerile aduse acelor

atribute

ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare,

reputație, dar și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane

-

relații cu prietenii, apropiații, vătămări ce-și găsesc expresia tipică în

durerea

morală încercată de victimă.

Lipsirea de

libertate a avut repercursiuni importante și în planul

vieții private și profesionale

a reclamantului, dar și asupra stării sale de

sănătate.

Privarea de

libertate a avut repercursiuni și în planul vieții private

și profesionale a

reclamantului, precum și asupra stării sale de sănătate.

Ca urmare a privării de libertate,

starea de sănătate a

reclamantului s-a

deteriorat, aspect relevat de certificatele medicale

depuse în probațiune și de depozițiile martorilor

audiați în cauză.

S-a reținut astfel

că se impune repararea de către stat a pagubei

suferite de reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor negative produse prin

eroarea comisă în scopul

repunerii

victimei, pe cât posibil, în situația anterioară luării măsurii

prejudiciabile.

In privința

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a reținut că, în

principiu, orice arestare și

inculpare pe nedrept produc celor în cauză

suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri

lezează demnitatea, onoarea și că, în cazul particular de față,

reclamantul era cunoscut în comunitatea din care

făcea parte ca fiind o

persoană deosebită, și că prin lipsirea de

libertate a fost pus în

imposibilitatea de

a-și continua activitățile anterioare și de a obține

venituri

corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii

daunelor morale, prin

raportare la

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, tribunalul a

reținut, dând eficiență

criteriului

unei satisfacții suficiente și echitabile, că suma de 100.000

Euro

reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului produs reclamantului.

In privința

cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri

materiale, s-a constatat că aceasta nu este

întemeiată, întrucât reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor pretinse cu

acest titlu,

dovadă ce-i incumba în

conformitate cu prevederile art. 1069 C. civ.

Prin decizia nr. 22 A din 12 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a

IV-

a civilă, a

respins ca nefondate apelurile

declarate de

pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București

împotriva

susmenționatei hotărâri.

Instanța de apel a

reținut, în esență, că în raport de dispozițiile

hotărârii de achitare, care a reținut netemeinicia

acuzațiilor aduse inculpatului și de modalitatea desfășurării urmăririi penale

reținute în același act procesual, nu a existat nici o bază legală pentru

arestarea

preventivă

a reclamantului și nici pentru trimiterea sa în judecată.

Sub aspectul cuantumului daunelor

morale, s-a reținut în

principal gravitatea

deosebită a infracțiunilor de care a fost acuzat

reclamantul, acuzații care i-au afectat grav viața personală și de

familie.

Arestarea pentru o perioadă

de 1 an 4 luni și 3 zile, care a presupus

încarcerarea alături de deținuți condamnați definitiv, imposibilitatea

vizitării

familiei sale din Cipru (reclamantul fiind cetățean greco-

cipriot), imposibilitatea exercitării funcției de

conducere la firma la care

fusese

angajat, discreditarea pe plan profesional și social prin acuzațiile

aduse, dar și deteriorarea semnificativă a stării

de sănătate, justifică

cererea de

acordare a unei reparații pentru prejudiciul astfel produs.

Suferințele fizice

și psihice provocate reclamantului pe durata

arestării preventive și în timpul procesului prin

exercitarea căilor de

atac, deși caracterul vădit ilegal al convorbirilor telefonice

interceptate

care

au stat la baza arestării și inculpării reclamantului a fost temeinic

explicat de instanța penală sesizată, justifică

acordarea sumei de

100.000 Euro cu titlu de

daune morale dispusă a fi plătită de stat.

S-a mai reținut

că starea fizică și psihică a reclamantului s-a

înrăutățit brusc după arestare, acesta fiind

diabetic, iar ulterior eliberării

sale a suferit un infarct miocardic în anul 2006

provocat de aritmia

cardiacă și

hipertensiunea dobândite în timpul detenției. Din acest

motiv, reclamantul nu mai poate călători, fiindu-i interzis să zboare

cu

avionul, ceea ce determină

implicit imposibilitatea reluării activității pe

teritoriul României.

Repercursiunile măsurii dispuse asupra

reclamantului s-au

răsfrânt și asupra

familiei sale care a avut de suferit, determinat de

faptul că nu a mai putut să ia legătura cu el

imediat după arestare, dar și

asupra

cunoștințelor sale care, aflând că este arestat, s-au îndepărtat de

el, unele dintre acestea (chiar ginerele reclamantului)

motivând că nu

vor să facă parte din

familia părții și anturajul acestei familii.

S-a reținut că

CE.D.O., a statuat în jurisprudență că, atunci când nu se poate face distincție

clară între prejudiciul moral și cel material

noțiunea de daune morale include atât prejudiciul

moral cât și cel

material.

In acest context

s-a apreciat că suma de 100.000 Euro acordată

de prima instanță pentru încălcarea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituția

României este

corectă, statul fiind obligat să repare pagubele suferite

de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat

recurs reclamantul și

pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând motivul de

recurs prevăzut de art.

304 pct. 7, 9 C. proc. civ., au solicitat

admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

In dezvoltarea

recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., reclamantul a

susținut că hotărârea curții de apel este lipsită

de temei legal și a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Dezvoltând teza

I

a textului art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul a

susținut că în contextul situației de fapt corect reținute și a

dispozițiilor

legale în materie, de

asemenea, corect aplicate, este de neînțeles

omiterea

de către instanța de apel, în determinarea cuantumului

despăgubirilor morale solicitate, a intervalului

de timp necesar pentru

refacerea

medicală pe care a dovedit-o cu înscrisuri medicale.

Statul Român este dator să plătească

pentru abuzurile și incompetența pe care funcționarii săi le produc cu

consecința vătămarea intereselor cetățenilor.

Cât privește teza

a

II-a

a aceluiași text legal, s-a

arătat că în

soluționarea cauzei,

instanța ar fi trebuit să se raporteze la

jurisprudența

CE.D.O. în spețe similare și că abuzurile statului trebuie

sancționate prin condamnarea statului la plata

despăgubirilor solicitate

prin acțiunea introductivă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a

susținut, în

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., că instanța de apel nu a făcut

aplicarea corectă a normelor

interne

privitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate

pentru

erori judiciare, respectiv a textului art. 504 C. proc. civ. prin raportare la

normele convenționale în materie.

S-a arătat că în

condițiile în care în dreptul intern există o

reglementare în materia analizată, care nu a fost

calificată de către o

instanță superioară sau la nivel legislativ că ar contraveni dreptului

internațional, instanța română

este obligată să facă aplicațiunea acesteia

în litigiile pe care le are de soluționat, sens în

care au fost invocate

dispozițiile art.

148 din Constituția României.

S-a apreciat

astfel că, nelegal, au fost înlăturate criticile invocate

prin cererea de apel și că

decizia pronunțată în cauză nu cuprinde argumentele care să justifice adoptarea

soluției dispusă de instanță, ci

doar o expunere a situației de fapt reținută de prima

instanță.

Menținând atât

considerentele cât și dispozițiile cuprinse în

hotărârea instanței de fond, instanța de apel, cu

încălcarea dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a pronunțat o hotărâre judecătorească

care

încalcă

principiul disponibilității și al contradictorialității. Aceasta

determinat de lipsa de rol

activ a instanței, care reține că suma dispusă a fi acordată de instanță este

în măsură să asigure „înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare" ale faptei prejudiciabile,

deși în mod unanim

în

practica judiciară internă și internațională s-a apreciat că o posibilă

reparație cu titlu de daune

morale nu ar putea avea rolul decât de a

diminua un prejudiciu moral și nu de a-1 acoperi în

întregime.

In mod greșit în cauză s-a considerat

că sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ., întrucât atât

luarea măsurii

preventive, cât și

prelungirea acesteia pe o durată de 1 an, 4 luni și 3

zile s-au întemeiat pe date sau indicii

temeinice, măsura preventivă

fiind

supusă controlului exercitat de instanță urmare a căilor de atac

declarate

de parte.

Ca urmare, raportat la natura faptei și

complexitatea cauzei, durata detenției nu poate fi apreciată ca excesivă,

reclamantul

beneficiind în același timp de

un proces echitabil cu asigurarea tuturor

garanțiilor pe care legea i le

recunoaște.

S-a apreciat, după

indicarea textului art. 504 alin. (1) și (3) C. proc. pen. că,

în speță, nu sunt îndeplinite

cerințele textului legal invocat, întrucât

achitarea reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 10 lit. a) C.

proc. civ. și nu pe art. 10 lit. j) C. proc. pen., astfel cum pretinde norma

amintită.

De asemenea, în

determinarea cuantumului daunelor pretinse,

instanța ar fi trebuit să constate că dificultatea

în evaluarea acestei categorii de prejudiciu nu poate fi interpretată în sensul

unor sume

exorbitante fără corespondent

în realitatea datelor speței, altfel

existând

riscul ca reparația acordată să conducă la stabilirea unei

disproporții

între prejudiciul suferit și cel acordat.

S-a relevat

astfel, sub aspectul cuantificării prejudiciului pretins a

fi fost suferit de parte, că CE.D.O. statuând în

echitate a adoptat o

poziție moderată prin

acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de

reparație morală, sens în care au fost invocate cauzele Țară Lungă,

Oancea

și Temeșan împotriva României.

In acest context,

au apreciat că în mod eronat instanța de apel a

dispus obligarea statului la plata sumei menționate

în dispozitivul său,

considerată

a fi exagerată și de natură a transforma reparația solicitată

într-o îmbogățire fără justă cauză, motiv pentru

care, solicitând reevaluarea cauzei sub toate aspectele, au pretins o

reapreciere a

răspunderii statului și

diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor

acordate reclamantului

astfel încât acestea să se constituie într-o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul produs.

Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a susținut, în

dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în

aprecierea cuantumului daunelor morale acordate

reclamantului.

S-a arătat astfel

că în raport de probațiunea administrată și de

jurisprudența în materie, determinarea sumei acordate cu titlu de

reparație la cuantumul reținut de instanțe este

de natură să creeze

inechități și

arbitrariu, fiind disproporționată și nerealistă.

Recursurile nu

sunt fondate.

La soluționarea

cauzei în cele două etape procesuale, instanțele

au avut în vedere normele convenționale invocate de reclamant în cererea

dedusă judecății care prevăd:

„Orice persoană

are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa cu excepția

următoarelor cazuri și

potrivit căilor legale: c) dacă a fost arestat sau

reținut în vederea

aducerii sale în fața unei autorități judiciare competente, atunci când exista

motive verosimile de a bănui că a

săvârșit o

infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă

după săvârșirea acesteia.

Orice persoană

care este victima unei arestări sau a unei dețineri

în condițiile contrare acestui

articol are dreptul la reparații (art. 5 pct. 5).

Așa cum în mod

constant a decis Curtea Europeană, proclamând

„dreptul la libertate", paragraful 1 al art.

5 are în vedere libertatea

individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a

persoanei,

urmând

ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Investită cu

soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile

evocate, instanța Europeană, în jurisprudența sa, a

afirmat în mod

constant că scopul esențial

art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorității statale

și că, în realizarea acestui scop, orice

privare de libertate trebuie să

aibă o bază legală.

In aplicarea art.

5 lit. c), în jurisprudența sa, instanța Europeană a

cercetat întotdeauna

respectarea condiției existenței unor bănuieli

legitime, plauzibile, verosimile, care să

justifice arestarea unei persoane.

Or, în speță,

legal au reținut instanțele că, atât la momentul luării

măsurii cât și ulterior, în cursul prelungirii sale

și al trimiterii inculpatului în judecată, nu există o bază legală suficientă

pentru adoptarea acestor măsuri, prin raportare la normele convenționale

evocate, dar și a temeiurilor acestora prevăzute

de dreptul intern.

Aceasta pentru că

principala probă pe care s-a întemeiat actul de

inculpare au constituit-o convorbirile telefonice

interceptate în baza

mandatului

nr. 00268, emis în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranța

națională, cu o valabilitate de

6 luni, ce a expirat la 23 august 2003 și nu a

mai fost prelungit.

Toate procesele verbale privind

certificarea autenticității

convorbirilor

telefonice interceptate au avut la bază autorizația de

interceptare

00268 dar din anul 2002.

Din copia

extrasului mandatului 00268 din 19.02.2003 înaintat

instanței la data de 24 mai 2004

rezultă autorizarea interceptării

comunicațiilor

numitului A., de la postul telefonic mobil  înregistrat pe numele firmei SC T.P.

SRL.

Cu toate acestea

la dosar au fost anexate listinguri și pentru alte

numere de telefon pentru care nu

există autorizație sau mandat de

interceptare nici pentru anul 2002 și nici pentru anul

2003.

Constant reclamantul a contestat vocile

și conținutul

convorbirilor interceptate

solicitând, printre altele expertizarea tehnică

a casetelor audio.

La aceasta se

adaugă și împrejurarea că la dosar nu există probe

din care să rezulte că

reclamantul a săvârșit actele materiale ale infracțiunilor pentru care a fost

arestat și pus sub acuzare, context în

care prima instanță a dispus achitarea sa pe temeiul art.

10 lit. a) C. proc. pen.,

soluție rămasă definitivă în căile de atac exercitate de parchet.

Prin urmare legal

s-a reținut existența ipotezelor normei art. 504

alin. (2) și (3) C. proc. pen., potrivit cărora privarea de libertate

este nelegală dacă s-a stabilit prin hotărâre definitivă a instanței de

achitarea inculpatului.

In acest context,

criticile comune din recursul pârâtului și al

parchetului privind aplicarea greșită a legii

raportului juridic dedus

judecății cât și cele privind întinderea prejudiciului moral acordat

reclamantului, nu sunt fondate.

Curtea de apel a

constatat în mod corect că reclamantul a suferit

un prejudiciu moral la a cărui reparare este

îndreptățit.

Probele administrate în cauză dovedesc

că prin încălcarea

normelor convenționale

evocate, reclamantului i-au fost lezate drepturi

fundamentale, recunoscute de legislația Europeană, dreptul său la

repararea prejudiciului astfel produs fiind

incontestabil din perspectiva

art. 5

și art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Este adevărat că

în cazul daunelor morale, dată fiind natura

prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru

determinarea lor. Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui

prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin

invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte

între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea

prejudiciului pe care ar

trebui să-1 acopere.

Stabilirea

despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor

nepatrimoniale cum ar fi onoarea, demnitatea și suferința psihică

încercată de cel ce le pretinde nu poate fi realizată matematic, ci presupune o

apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de

apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani,

atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete

de manifestare, în funcție de care instanța are posibilitatea să aprecieze

intensitatea și

gravitatea lor, dar și

să stabilească cuantumul sumei de bani

corespunzătoare

pentru a repara prejudiciul moral produs.

Sub acest aspect

se reține că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale în materie și a

principiilor de drept ce o

guvernează.

Argumentele privitoare

la interpretarea probelor, la cuantumul

acordat

de instanțe în alte cauze cu același obiect, de caracterul

insuficient ori exagerat al sumei stabilite de

instanța de apel (critici comune din recursul pârâtului și parchetului) privesc

o eventuală

netemeinicie a deciziei,

aspect de altfel reliefat și în recursul pârâtului,

care nu poate fi

analizată de instanța de recurs.

Interpretarea probelor si stabilirea

situației de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanțelor de fond, în timp ce

recursul poate fi

declarat exclusiv pentru

motivele de nelegalitate, expres și limitativ

prevăzute de art. 304 pct.

1 - 9 C. proc. civ.

Nu poate fi

primită nici critica din recursul pârâtului încadrată în

prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., întrucât hotărârea atacată cuprinde

motivele pe care se sprijină, existând

corespondența pretinsă de lege

între considerentele și dispozitivul său, hotărârea fiind

amplu și precis motivată cu consemnarea argumentelor fiecărui motiv de apel

invocat

de părți.

Cât privește

recursul reclamantului se constată că, pretinzând

acordarea unei sume mai mari, la

nivelul celei solicitate prin cererea dedusă judecății, recurentul nu a indicat

motivele pentru care criteriile

de

determinare reținute de instanțe nu ar fi fost de natură să permită stabilirea

unei despăgubiri echitabile în accepțiunea normelor

convenționale și, în același timp, nu a indicat și dovedit elementele,

respectiv dovezile pe care acesta se sprijină,

care să determine stabilirea

unui alt

cuantum mai mare, decât cel reținut de instanță.

Ca urmare, față de cele ce preced, în

temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.,

recursurile deduse judecății vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de reclamantul

C.A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București

împotriva deciziei nr. 22A din 12 ianuarie 2010 a Curții de

Apel

București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.