ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul S.C. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

obligarea pârâtului la plata sumei de 2.300.000 Euro, în echivalent la data

plății, reprezentând daune materiale și morale.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a arătat că prin decizia penală nr. 887/R din 12 mai 2005

pronunțată de Curtea de Apel București s-a respins recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva deciziei penale nr. 1266

din 17 noiembrie 2004 prin care a fost achitat pentru infracțiunile reținute în

rechizitoriul nr. 203/P/1997 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție (denumit așa la acea vreme), și că datorită cercetărilor penale și

a afirmațiilor din presă, la care a fost supus tip de 10 ani i s-a creat atât

un prejudiciu material cât și moral ce a condus la distrugerea sa pe plan

profesional, fizic și psihic.

Prin sentința civilă nr. 736 din 22

aprilie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Municipiul Finanțelor Publice, obligându-l pe acesta din urmă la plata

sumei de 369.919,6 RON reprezentând prejudiciul suferit de la data arestării

(23 aprilie 1997) și până la data introducerii acțiunii și la plata sumei de

1.000.000 Euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune

morale.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, următoarele:

În ce privește prejudiciul material

suferit de reclamant, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză

contabilă efectuat de expert M.I., prejudiciu ce reprezintă veniturile cuvenite

care nu au fost obținute de către reclamant ca urmare a arestării nelegale,

acestea fiind în cuantum de 396.919,6 lei.

Referitor la daunele morale, prima

instanță a reținut din actele dosarului, respectiv acte medicale, articole din

presă, că reclamantul a suferit fizic și psihic, pe plan profesional, social,

familial, pierzând poziția socială pe care și-a câștigat-o prin activitatea

desfășurată în calitate de director la SC B.T. S.A. înainte de a fi arestat.

Ca urmare, tribunalul a apreciat că

suma de 1.000.000 Euro în echivalent lei, reprezentând daune morale, este

justificată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul S.C.

Prin critica formulată, Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, a arătat că acordarea sumei de 1.000.000 Euro

reclamantului, cu titlu de daune morale ca echivalent al prejudiciului moral

este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit, și conduce la

o îmbogățire fără just temei.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin apelul său a criticat sentința primei instanțe pe

nesocotirea dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., nefiind

vorba de o eroare judiciară comisă, astfel încât acțiunea formulată de

reclamant trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Cât privește daunele materiale și

morale acordate intimatului-reclamant apelantul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a susținut că acestea nu sunt dovedite, deoarece nu au fost

administrate probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea

prejudiciului material și moral efectiv suportat de reclamant.

Reclamantul S.C. prin apelul

declarat a solicitat modificarea parțială a sentinței, în sensul recalculării

cuantumului daunelor materiale, prin actualizarea la zi a sumei stabilite cu

indicele de inflație și menținerea cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 143 din 2

martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost

respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul S.C., au fost admise

apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în

parte sentința atacată și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 5.000 Euro echivalent în lei la data

plății la cursul oficial al Băncii Naționale a României, reprezentând daune

morale.

A respins celelalte pretenții

(privind daunele materiale) ca nefondate și a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința penală nr. 1316 din 20

august 2001 pronunțată de Judecătoria Buftea, s-a dispus, între altele,

condamnarea reclamantului S.C. la două pedepse a câte 1 (un) an închisoare

pentru săvârșirea a două infracțiuni de folosire cu rea credință a creditului

societății într-un scop contrar intereselor acesteia și pentru a favoriza o

altă societate, fapte prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990.

În baza art. 1 din Legea nr.

137/1997 pedepsele aplicate de câte 1 (un) an închisoare au fost grațiate.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive a reclamantului de la 23

aprilie 1997 la 29 aprilie 1997.

Prin decizia penală nr. 876/A din 13

mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a I-a penală, au fost

respinse apelurile declarate de părțile civile R.A. A.P.P.S. SRL Snagov și D.G.F.P.

București.

Întrucât instanța de apel nu s-a

pronunțat cu privire la apelurile declarate de inculpații M.V., T.S., S.C. și

de partea civilă S.R.F.T., această din urmă decizie a fost casată.

Tribunalul București, secția a I-a

penală, prin decizia nr. 853/A din 6 iunie 2003, a desființat sentința primei instanțe și rejudecând cauza a dispus, între altele, în baza art.

11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., încetarea

procesului penal împotriva inculpatului S.C. pentru săvârșirea a două

infracțiuni prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1930 ca urmare a intervenirii

prescripției răspunderii penale.

Recursul declarat de inculpați

împotriva acestei din urmă decizii a fost admis prin decizia penală nr. 2260

din 22 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost

casată decizia și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor

declarate de inculpați și de părțile civile.

Prin decizia penală nr. 1266/A din

17 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a I-a penală,

între altele, au fost admise apelurile declarate de inculpați, a desființat

sentința penală și rejudecând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul S.C. a fost achitat pentru săvârșirea

celor două infracțiuni prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu

aplicarea art. 13 C. pen.

Această din urmă hotărâre a rămas

definitivă prin decizia nr. 887/R din 25 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a I-a penală.

Curtea de apel a analizat, pe larg

situația de fapt rezultată din actele și lucrările dosarului de urmărire

penală, starea de sănătate a reclamantului anterior începerii urmăririi penale

și după începerea urmăririi penale, așa cum a rezultat din actele medicale

aflate la dosar, ajungând la concluzia că dintre faptele ilicite imputate

statului prin cererea de chemare în judecată, există temeiuri juridice pentru

angajarea răspunderii civile a acestuia numai pentru reținerea și arestarea sa

preventivă, în contextul în care a fost achitat ulterior definitiv pentru

faptele reținute și pentru durata excesivă a proceselor penale.

A mai reținut curtea de apel că în

cauză sunt întrunite condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., astfel

încât excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice este neîntemeiată.

În ceea ce privește durata excesivă

a proceselor curtea a apreciat că în dosarele penale nr. 203/P/1997 și nr.

275/P/1997 în privința cărora urmărirea penală a început la 15 aprilie 1997 și

respectiv 14 aprilie 1997, referatul de terminare a urmăririi penale a fost

întocmit la 21 august 1997, rechizitoriul la 5 decembrie 1997, cauza a fost

înregistrată pe rolul instanțelor în anul 1997, iar reclamantul a fost achitat

la 25 mai 2005, întârzierile în derularea proceselor nu au un caracter

rezonabil.

Pronunțarea sentinței penale nr.

1316 din 20 august 2001 de către Judecătoria Buftea în dosarul nr. 7840/1997

după patru ani, chiar scăzând perioadele în care dosarul a fost suspendat

pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, invocate de părți,

constituie o depășire a duratei normale a procedurii.

Cel mai important element care

demonstrează depășirea termenului rezonabil este însă acela că s-a dispus de

două ori de către instanța de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare, în urma

constatării unor erori de judecată ale instanțelor inferioare, care constituie

întârzieri provocate de comportamentul autorităților.

Desfășurarea cercetărilor penale

finalizate cu constatarea nevinovăției reclamantului nu au un caracter ilicit,

după cum nici tracasările permanente prin chemările la organele de poliție și

de parchet la care s-a referit reclamantul în cererea de judecată, și care de

altfel nici nu au fost dovedite, nu au nimic ilicit prin ele însele, ținând de

normala desfășurare a procesului penal.

Pe baza probatoriului administrat în

cauză nu se poate reține că autoritățile statului au acționat abuziv împotriva

reclamantului ca membru al vreunui partid care se afla în opoziție la acea

dată, la comandă politică, sau că s-ar fi opus privatizării Hotelului

București.

A mai reținut curtea de apel, că

nici campania denigratoare de presă nu poate fi pusă în sarcina statului.

Statul va răspunde indirect pentru

informațiile publicate în presă și care corespund adevărului și privesc unul

din faptele ce atrag răspunderea sa, respectiv cele referitoare la arestarea

reclamantului.

În schimb, statul nu este ținut să

răspundă pentru aspectele prezentate de ziariști care depășesc aceste limite,

cum sunt aprecierile personale ale acestora.

Prin reținerea și arestarea

preventivă a reclamantului în perioada 23 aprilie 1997 – 29 aprilie 1997,

legate de săvârșirea a două infracțiuni pentru care ulterior a fost achitat i

s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial rezultat din încălcarea dreptului

personal la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale - onoare – reputație, relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

îndurată de victimă.

Dacă este neîndoielnic că lipsirea

de libertate a produs consecințe în planul vieții private și a celei sociale a

reclamantului, în schimb nu a fost dovedit modul în care ar fi fost afectată

viața sa profesională în urma reținerii și arestării nelegale.

Din probele administrate, rezultă că

neexercitarea funcției de director comercial al SC B.T. SA, ulterior datei de

23 decembrie 2007 nu s-a datorat reținerii sau arestării sale, nu s-a stabilit

o relație între lipsirea de libertate și emiterea deciziei de pensionare a

reclamantului, nefiind probată nici legătura de cauzalitate între lipsirea de

libertate și consecințele de ordin patrimonial ale neexercitării funcției de

director general ulterior datei de 23 decembrie 2007, constând în diminuarea

veniturilor.

Prin urmare, curtea de apel a

reținut că motivul de apel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București este întemeiat.

În aceste condiții, a apreciat ca

nefondat apelul declarat de reclamant cu privire la actualizarea sumei acordate

de către prima instanță cu titlu de daune materiale.

Reținând că este de netăgăduit că

orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe

plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onorarea,

libertatea individuală, curtea de apel a cuantificat acest prejudiciu folosind

drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în situații similare. Sub acest aspect, a

analizat cauzele Dragotoniu și Militaru – Pidhorni împotriva României

(hotărârea din 14 mai 2007); Cârstea și Grecu împotriva României (hotărârea din

15 iunie 2006); Stoianova și Nedelcu împotriva României (hotărârea din 4 august

2005); Crăciun împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren

împotriva României (hotărârea din 24 aprilie 2008); Pantea împotriva României

(hotărârea din 3 iunei 2003) și cauza Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea

din 28 octombrie 1998).

În consecință, curtea de apel a

apreciat cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 Euro, constituind o

satisfacție suficientă și echitabilă.

Împotriva deciziei dată în apel, au

declarat recurs reclamantul C.S. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În recursul său reclamantul a

invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de nelegalitate

recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele:

- în cauză, hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină și în același timp cuprinde motive contradictorii.

Sub acest aspect, recurentul a

arătat că apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței pronunțate de prima

instanță, nu a fost analizat sub toate motivele, instanța mulțumindu-se să

adauge o serie de argumente care nu oferă răspuns criticilor sale.

Situația vătămărilor fizice și

psihice cauzate acestuia în anul 1997, faptul că a fost internat imediat după

arestare aflându-se în stare gravă multă vreme, stare pentru care a depus la

dosarul cauzei documente medicale din care rezultă că s-a aflat în concediu

medical până la finele anului 1997 și cu toate acestea instanța a motivat

contradictoriu că nu există dovezi care să ateste legătura între măsura arestării

preventive decisă de un procuror care nu avea calitatea de magistrat în sensul

acceptat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat recurentul că o atare

situație este de neacceptat, în condițiile în care a fost respinsă proba cu

expertiză medico-legală pentru a se determina legătura cauzală dintre

suferințele cauzate de arestarea preventivă și urmările suferite în cursul

anului 1997.

- interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, în sensul că, deși a cerut reparații materiale și

morale pentru anul 1997 și anii următori, instanța a calificat acțiunea sa ca

fiind o cerere prin care a solicitat despăgubiri pentru perioada arestării

(cele 6 zile).

- în cauză, recurentul a invocat și

incidența motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că deși a indicat în mod detaliat o mulțime de elemente probatorii,

instanța de apel nu a făcut trimiteri la niciuna dintre ele, ignorându-le.

Distinct de aceasta, instanța de

apel a interpretat greșit legea națională atunci când a reținut că nu are

dreptul la despăgubiri materiale, a încălcat legea internațională atunci când

arăta că nu are dreptul la despăgubiri materiale și nici la cele morale, pentru

motivul că ceea ce trebuia evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze

prejudiciul și nu prejudiciul ca atare.

Recurentul-reclamant a mai arătat

că, instanța nu face diferența între noțiunea de prejudiciu material și

prejudiciu moral și nici între procedura desfășurată în fața Curții Europene a

Drepturilor Omului și caracterul reparatoriu al despăgubirilor acordate în acea

procedură, care se referă doar la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de

parte prin inechitatea procedurii interne și necesitatea accesării justiției

supranaționale.

Un alt aspect invocat de către

recurent, îl constituie necunoașterea temeinică a caracterului jurisprudenței

CEDO, confuzia dintre cele două norme ce se pot acorda, confuzia și ignoranța

cu care este aplicată cauza Buzescu împotriva României ca și alte decizii

similare, în sensul în care se refuză prin omisiune recunoașterea atingerii

aduse onoarei și reputației profesionale, și evident necesitatea stabilirii întinderii

prejudiciului.

În raport cu cele expuse, recurentul

– reclamant a solicitat în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 313 și art. 314

C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii și trimiterea cauzei

spre rejudecare pentru completa stabilire a situației de fapt.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, după cum urmează:

- în mod greșit instanța a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv și nici nu rezultă din

înscrisurile depuse la dosar că măsura arestării preventive ar fi fost

constatată nelegală printr-un act din cele prevăzute de art. 504 alin. (3) C.

proc. pen.;

- cu privire la daunele morale

recurentul-pârât a susținut că hotărârea este de asemenea nelegală, întrucât nu

sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., iar pe de altă parte, pentru

determinarea cuantumului acestora nu au fost administrate probe pertinente și

concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral efectiv suportat

de reclamant.

Pentru aceste considerente,

recurentul-pârât a solicitat admiterea recursul, modificarea deciziei atacate,

iar pe fond respingerea acțiunii în principal ca inadmisibilă și în subsidiar

ca neîntemeiată.

Analizând hotărârea atacată, prin

prisma motivelor de recurs și în raport de probele administrate în primă

instanță și în apel, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt întemeiate,

pentru considerentele ce succed:

Critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea dispozițiilor art. 504 alin.

(1) și (2), C. proc. pen., privind respingerea excepției inadmisibilității

acțiunii formulate de reclamantul S.C. critică formulată de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondată.

Reglementarea legală, ce stabilește

în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea

statului este art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din

Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Scopul legii este, așadar, de a

permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât

și prin nelegala privare sau restrângerii de libertate din cursul procesului

penal, finalizat în speță, cu achitarea reclamantului [art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea a două infracțiuni

prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1991].

În acest context, legea internă este

în deplină concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate și

legile interne potrivit art. 20 din Constituție.

Prin prisma acestor considerente,

instanțele au reținut corect că este admisibilă acțiunea reclamantului S.C.

Critica formulată de recurentul-reclamant

S.C. întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora,

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii este nefondată.

Se constată că, dimpotrivă, decizia

este amplu motivată, (fapt recunoscut, de altfel și de reclamant) răspunzând

motivelor de apel și făcând considerații argumentate cu privire la situația de

fapt începând cu anul 1997.

Așadar, hotărârea cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea modificării sentinței primei

instanțe, precum și cele pentru care a înlăturat argumentele recurentului –

reclamant, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., invocate de reclamantul-recurent, nu sunt incidente în cauza de

față, nefiind vorba despre vreun act juridic care să fi fost denaturat de

instanță.

Recurentul-reclamant nu menționează

care este actul juridic denaturat de instanță, limitându-se să afirme că

cererea dedusă judecății a fost calificată ca o cerere de despăgubiri pentru

perioada arestării (cele 6 zile), ceea ce nu corespunde cu situația de fapt și

de drept reținută și cu soluția la care a ajuns instanța de apel.

În fine, nici critica recurentului-reclamant

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind aplicarea

greșită a legii nu este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 505

alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de

durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum

și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Recurentul – reclamant a fost

arestat nelegal în perioada 23 aprilie 1997 – 29 aprilie 1997.

În speță, legal a apreciat instanța

de apel că arestarea reclamantului a fost susceptibilă de a-i cauza un

prejudiciu nepatrimonial, cu consecință asupra acelor atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și pe cele care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc

expresia în durerea morală încercată de victimă.

La stabilirea cuantumului daunelor

morale, ce constă generic în atingerea valorilor ce definesc personalitatea umană,

se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate.

În baza probatoriului administrat în

cauză, și în lipsa unor criterii obiective, stabilirea cuantumului daunelor

morale se face de judecător cu respectarea principiului proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată.

În aceste condiții, critica

formulată de recurentul-reclamant privind întinderea despăgubirii acordate,

urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport de prevederile art. 505

alin. (1) C. proc. pen., este nefondată.

Pentru considerentele expuse mai

sus, este neîntemeiată și critica formulată de recurentul – pârât Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de cele expuse, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul S.C. și de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 143 A din 2 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

de minori și familie, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamantul S.C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 143 A din 2 martie 2009 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 ianuarie 2010

.