ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2010

Deliberând asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul S.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.300.000 Euro, în echivalent la data plății, reprezentând daune materiale și morale.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că prin decizia penală nr. 887/R din 12 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva deciziei penale nr. 1266 din 17 noiembrie 2004 prin care a fost achitat pentru infracțiunile reținute în rechizitoriul nr. 203/P/1997 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (denumit așa la acea vreme), și că datorită cercetărilor penale și a afirmațiilor din presă, la care a fost supus tip de 10 ani i s-a creat atât un prejudiciu material cât și moral ce a condus la distrugerea sa pe plan profesional, fizic și psihic. Prin sentința civilă nr. 736 din 22 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.C.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Municipiul Finanțelor Publice, obligându-l pe acesta din urmă la plata sumei de 369.919,6 RON reprezentând prejudiciul suferit de la data arestării (23 aprilie 1997) și până la data introducerii acțiunii și la plata sumei de 1.000.000 Euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În ce privește prejudiciul material suferit de reclamant, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert M.I., prejudiciu ce reprezintă veniturile cuvenite care nu au fost obținute de către reclamant ca urmare a arestării nelegale, acestea fiind în cuantum de 396.919,6 lei.

Referitor la daunele morale, prima instanță a reținut din actele dosarului, respectiv acte medicale, articole din presă, că reclamantul a suferit fizic și psihic, pe plan profesional, social, familial, pierzând poziția socială pe care și-a câștigat-o prin activitatea desfășurată în calitate de director la SC B.T. S.A. înainte de a fi arestat. Ca urmare, tribunalul a apreciat că suma de 1.000.000 Euro în echivalent lei, reprezentând daune morale, este justificată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul S.C. Prin critica formulată, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a arătat că acordarea sumei de 1.000.000 Euro reclamantului, cu titlu de daune morale ca echivalent al prejudiciului moral este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit, și conduce la o îmbogățire fără just temei.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin apelul său a criticat sentința primei instanțe pe nesocotirea dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., nefiind vorba de o eroare judiciară comisă, astfel încât acțiunea formulată de reclamant trebuia respinsă ca inadmisibilă. Cât privește daunele materiale și morale acordate intimatului-reclamant apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că acestea nu sunt dovedite, deoarece nu au fost administrate probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului material și moral efectiv suportat de reclamant. Reclamantul S.C. prin apelul declarat a solicitat modificarea parțială a sentinței, în sensul recalculării cuantumului daunelor materiale, prin actualizarea la zi a sumei stabilite cu indicele de inflație și menținerea cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 143 din 2 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul S.C., au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința atacată și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 5.000 Euro echivalent în lei la data plății la cursul oficial al Băncii Naționale a României, reprezentând daune morale. A respins celelalte pretenții (privind daunele materiale) ca nefondate și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 1316 din 20 august 2001 pronunțată de Judecătoria Buftea, s-a dispus, între altele, condamnarea reclamantului S.C.

la două pedepse a câte 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de folosire cu rea credință a creditului societății într-un scop contrar intereselor acesteia și pentru a favoriza o altă societate, fapte prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990. În baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 pedepsele aplicate de câte 1 (un) an închisoare au fost grațiate. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive a reclamantului de la 23 aprilie 1997 la 29 aprilie 1997. Prin decizia penală nr. 876/A din 13 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a I-a penală, au fost respinse apelurile declarate de părțile civile R.A. A.P.P.S. SRL Snagov și D.G.F.P.

București. Întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apelurile declarate de inculpații M.V., T.S., S.C. și de partea civilă S.R.F.T., această din urmă decizie a fost casată. Tribunalul București, secția a I-a penală, prin decizia nr. 853/A din 6 iunie 2003, a desființat sentința primei instanțe și rejudecând cauza a dispus, între altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., încetarea procesului penal împotriva inculpatului S.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1930 ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Recursul declarat de inculpați împotriva acestei din urmă decizii a fost admis prin decizia penală nr. 2260 din 22 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost casată decizia și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de inculpați și de părțile civile.

Prin decizia penală nr. 1266/A din 17 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a I-a penală, între altele, au fost admise apelurile declarate de inculpați, a desființat sentința penală și rejudecând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul S.C. a fost achitat pentru săvârșirea celor două infracțiuni prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 13 C. pen. Această din urmă hotărâre a rămas definitivă prin decizia nr. 887/R din 25 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală.

Curtea de apel a analizat, pe larg situația de fapt rezultată din actele și lucrările dosarului de urmărire penală, starea de sănătate a reclamantului anterior începerii urmăririi penale și după începerea urmăririi penale, așa cum a rezultat din actele medicale aflate la dosar, ajungând la concluzia că dintre faptele ilicite imputate statului prin cererea de chemare în judecată, există temeiuri juridice pentru angajarea răspunderii civile a acestuia numai pentru reținerea și arestarea sa preventivă, în contextul în care a fost achitat ulterior definitiv pentru faptele reținute și pentru durata excesivă a proceselor penale. A mai reținut curtea de apel că în cauză sunt întrunite condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., astfel încât excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiată. În ceea ce privește durata excesivă a proceselor curtea a apreciat că în dosarele penale nr. 203/P/1997 și nr. 275/P/1997 în privința cărora urmărirea penală a început la 15 aprilie 1997 și respectiv 14 aprilie 1997, referatul de terminare a urmăririi penale a fost întocmit la 21 august 1997, rechizitoriul la 5 decembrie 1997, cauza a fost înregistrată pe rolul instanțelor în anul 1997, iar reclamantul a fost achitat la 25 mai 2005, întârzierile în derularea proceselor nu au un caracter rezonabil. Pronunțarea sentinței penale nr. 1316 din 20 august 2001 de către Judecătoria Buftea în dosarul nr. 7840/1997 după patru ani, chiar scăzând perioadele în care dosarul a fost suspendat pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, invocate de părți, constituie o depășire a duratei normale a procedurii.

Cel mai important element care demonstrează depășirea termenului rezonabil este însă acela că s-a dispus de două ori de către instanța de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare, în urma constatării unor erori de judecată ale instanțelor inferioare, care constituie întârzieri provocate de comportamentul autorităților. Desfășurarea cercetărilor penale finalizate cu constatarea nevinovăției reclamantului nu au un caracter ilicit, după cum nici tracasările permanente prin chemările la organele de poliție și de parchet la care s-a referit reclamantul în cererea de judecată, și care de altfel nici nu au fost dovedite, nu au nimic ilicit prin ele însele, ținând de normala desfășurare a procesului penal.

Pe baza probatoriului administrat în cauză nu se poate reține că autoritățile statului au acționat abuziv împotriva reclamantului ca membru al vreunui partid care se afla în opoziție la acea dată, la comandă politică, sau că s-ar fi opus privatizării Hotelului București. A mai reținut curtea de apel, că nici campania denigratoare de presă nu poate fi pusă în sarcina statului. Statul va răspunde indirect pentru informațiile publicate în presă și care corespund adevărului și privesc unul din faptele ce atrag răspunderea sa, respectiv cele referitoare la arestarea reclamantului. În schimb, statul nu este ținut să răspundă pentru aspectele prezentate de ziariști care depășesc aceste limite, cum sunt aprecierile personale ale acestora.

Prin reținerea și arestarea preventivă a reclamantului în perioada 23 aprilie 1997 – 29 aprilie 1997, legate de săvârșirea a două infracțiuni pentru care ulterior a fost achitat i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial rezultat din încălcarea dreptului personal la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare – reputație, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală îndurată de victimă. Dacă este neîndoielnic că lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private și a celei sociale a reclamantului, în schimb nu a fost dovedit modul în care ar fi fost afectată viața sa profesională în urma reținerii și arestării nelegale.

Din probele administrate, rezultă că neexercitarea funcției de director comercial al SC B.T. SA, ulterior datei de 23 decembrie 2007 nu s-a datorat reținerii sau arestării sale, nu s-a stabilit o relație între lipsirea de libertate și emiterea deciziei de pensionare a reclamantului, nefiind probată nici legătura de cauzalitate între lipsirea de libertate și consecințele de ordin patrimonial ale neexercitării funcției de director general ulterior datei de 23 decembrie 2007, constând în diminuarea veniturilor. Prin urmare, curtea de apel a reținut că motivul de apel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București este întemeiat. În aceste condiții, a apreciat ca nefondat apelul declarat de reclamant cu privire la actualizarea sumei acordate de către prima instanță cu titlu de daune materiale.

Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onorarea, libertatea individuală, curtea de apel a cuantificat acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.

Sub acest aspect, a analizat cauzele Dragotoniu și Militaru – Pidhorni împotriva României (hotărârea din 14 mai 2007); Cârstea și Grecu împotriva României (hotărârea din 15 iunie 2006); Stoianova și Nedelcu împotriva României (hotărârea din 4 august 2005); Crăciun împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren împotriva României (hotărârea din 24 aprilie 2008); Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunei 2003) și cauza Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 octombrie 1998). În consecință, curtea de apel a apreciat cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 Euro, constituind o satisfacție suficientă și echitabilă. Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul C.S.

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În recursul său reclamantul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând criticile de nelegalitate recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele: - în cauză, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și în același timp cuprinde motive contradictorii. Sub acest aspect, recurentul a arătat că apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, nu a fost analizat sub toate motivele, instanța mulțumindu-se să adauge o serie de argumente care nu oferă răspuns criticilor sale.

Situația vătămărilor fizice și psihice cauzate acestuia în anul 1997, faptul că a fost internat imediat după arestare aflându-se în stare gravă multă vreme, stare pentru care a depus la dosarul cauzei documente medicale din care rezultă că s-a aflat în concediu medical până la finele anului 1997 și cu toate acestea instanța a motivat contradictoriu că nu există dovezi care să ateste legătura între măsura arestării preventive decisă de un procuror care nu avea calitatea de magistrat în sensul acceptat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat recurentul că o atare situație este de neacceptat, în condițiile în care a fost respinsă proba cu expertiză medico-legală pentru a se determina legătura cauzală dintre suferințele cauzate de arestarea preventivă și urmările suferite în cursul anului 1997. - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul că, deși a cerut reparații materiale și morale pentru anul 1997 și anii următori, instanța a calificat acțiunea sa ca fiind o cerere prin care a solicitat despăgubiri pentru perioada arestării (cele 6 zile). - în cauză, recurentul a invocat și incidența motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că deși a indicat în mod detaliat o mulțime de elemente probatorii, instanța de apel nu a făcut trimiteri la niciuna dintre ele, ignorându-le.

Distinct de aceasta, instanța de apel a interpretat greșit legea națională atunci când a reținut că nu are dreptul la despăgubiri materiale, a încălcat legea internațională atunci când arăta că nu are dreptul la despăgubiri materiale și nici la cele morale, pentru motivul că ceea ce trebuia evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare. Recurentul-reclamant a mai arătat că, instanța nu face diferența între noțiunea de prejudiciu material și prejudiciu moral și nici între procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și caracterul reparatoriu al despăgubirilor acordate în acea procedură, care se referă doar la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte prin inechitatea procedurii interne și necesitatea accesării justiției supranaționale.

Un alt aspect invocat de către recurent, îl constituie necunoașterea temeinică a caracterului jurisprudenței CEDO, confuzia dintre cele două norme ce se pot acorda, confuzia și ignoranța cu care este aplicată cauza Buzescu împotriva României ca și alte decizii similare, în sensul în care se refuză prin omisiune recunoașterea atingerii aduse onoarei și reputației profesionale, și evident necesitatea stabilirii întinderii prejudiciului. În raport cu cele expuse, recurentul – reclamant a solicitat în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 313 și art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completa stabilire a situației de fapt.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează: - în mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv și nici nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar că măsura arestării preventive ar fi fost constatată nelegală printr-un act din cele prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.; - cu privire la daunele morale recurentul-pârât a susținut că hotărârea este de asemenea nelegală, întrucât nu sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc.

pen., iar pe de altă parte, pentru determinarea cuantumului acestora nu au fost administrate probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral efectiv suportat de reclamant. Pentru aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursul, modificarea deciziei atacate, iar pe fond respingerea acțiunii în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată. Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs și în raport de probele administrate în primă instanță și în apel, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce succed: Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2), C. proc.

pen., privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantul S.C. critică formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondată. Reglementarea legală, ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Scopul legii este, așadar, de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângerii de libertate din cursul procesului penal, finalizat în speță, cu achitarea reclamantului [art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1991]. În acest context, legea internă este în deplină concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate și legile interne potrivit art. 20 din Constituție. Prin prisma acestor considerente, instanțele au reținut corect că este admisibilă acțiunea reclamantului S.C. Critica formulată de recurentul-reclamant S.C. întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii este nefondată.

Se constată că, dimpotrivă, decizia este amplu motivată, (fapt recunoscut, de altfel și de reclamant) răspunzând motivelor de apel și făcând considerații argumentate cu privire la situația de fapt începând cu anul 1997. Așadar, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea modificării sentinței primei instanțe, precum și cele pentru care a înlăturat argumentele recurentului – reclamant, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de reclamantul-recurent, nu sunt incidente în cauza de față, nefiind vorba despre vreun act juridic care să fi fost denaturat de instanță.

Recurentul-reclamant nu menționează care este actul juridic denaturat de instanță, limitându-se să afirme că cererea dedusă judecății a fost calificată ca o cerere de despăgubiri pentru perioada arestării (cele 6 zile), ceea ce nu corespunde cu situația de fapt și de drept reținută și cu soluția la care a ajuns instanța de apel. În fine, nici critica recurentului-reclamant întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind aplicarea greșită a legii nu este întemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Recurentul – reclamant a fost arestat nelegal în perioada 23 aprilie 1997 – 29 aprilie 1997. În speță, legal a apreciat instanța de apel că arestarea reclamantului a fost susceptibilă de a-i cauza un prejudiciu nepatrimonial, cu consecință asupra acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate.

În baza probatoriului administrat în cauză, și în lipsa unor criterii obiective, stabilirea cuantumului daunelor morale se face de judecător cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. În aceste condiții, critica formulată de recurentul-reclamant privind întinderea despăgubirii acordate, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport de prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., este nefondată. Pentru considerentele expuse mai sus, este neîntemeiată și critica formulată de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Față de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul S.C.

și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 143 A din 2 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și familie, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul S.C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 143 A din 2 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010 .