ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3261/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3261/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 02 noiembrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, reclamantul C.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței

pronunțarea unei sentințe prin care să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei 845.000 lei, reprezentând daune produse reclamantului prin anchetarea,

trimiterea în judecată și judecarea sa pentru fapte pe care nu le-a comis.

Reclamantul a

cuantificat daunele materiale pretinse prin acțiune la suma de 90.000 lei, iar

daunele morale la suma de 755.000 lei.

În motivarea acțiunii

s-a susținut că, prin rechizitoriul întocmit în data 14 mai 1999, reclamantul a

fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 264,

art. 289 și art. 291 C. pen., reținându-se, în esență, că a întocmit un raport

fals către eșalonul superior și a semnat un proces-verbal în care erau

menționate aspecte nereale în legătură cu infracțiuni săvârșite de alte

persoane.

Prin sentința penală

nr. 77/2000, Tribunalul Militar teritorial a dispus condamnarea reclamantului

pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, constatându-se

totodată că pedepsele au fost grațiate total necondiționat.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia penală nr. 68/2000

pronunțată de Curtea Militară de Apel, iar ulterior, prin decizia penală nr. 5595/2002

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, ambele hotărâri au

fost casate pentru nelegalitate și netemeinicie, instanța supremă dispunând

rejudecarea cauzei de către prima instanță și administrarea unor probe noi în

vederea stabilirii stării de fapt reale.

Rejudecând cauza după

casare, Tribunalul Militar teritorial a pronunțat sentința penală nr. 123/2004,

prin care a dispus achitarea reclamantului, reținând că acesta nu a săvârșit

faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Și împotriva acestei

sentințe a formulat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar

teritorial, apel admis de către Curtea Militară de Apel, care a dispus

rejudecarea cauzei, având în vedere nelegala constituire a completului de

judecată care pronunțase sentința apelată.

Rejudecând în fond

cauza, prima instanță a dispus din nou achitarea reclamantului, reținând că

acesta nu a săvârșit faptele menționate în rechizitoriu, sentința pronunțată în

acest sens rămânând definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și

nerecurarea deciziei instanței de apel.

Reclamant a arătat că

la data începerii urmăririi penale împotriva sa, îndeplinea funcția de șef de

stat major al UM 0831 Ploiești și avea gradul de maior. Începerea urmăririi

penale împotriva sa a impus conform legii punerea la dispoziție a reclamantului

și interzicerea unor drepturi specifice militarilor prevăzute de Legea nr. 80/1995,

inclusiv dreptul de a fi avansat în grad și dreptul de a participa la

concursurile inițiate în vederea ocupării unei funcții de conducere, obținerii

unor gradații, indemnizații și alte drepturi.

Reclamantul nu a

primit indemnizația de comandă pe perioada 2000 - 2007, iar drepturile

salariate restante i-au fost acordate fără a fi recalculată la rata inflației

pe parcursul celor 8 ani.

În ceea ce privește

daunele morale, reclamantul a susținut că întreaga cercetare penală efectuată

împotriva sa a avut drept consecință o cădere psihică, care a impus internarea

de urgență în data de 12 mai 1999 în Spitalul Ministerului de Interne Dimitrie

Gerota din București. A susținut că i-a fost afectată onorarea, iar prin

tergiversarea procesului penal, timp de peste 8 ani, încordarea psihică a fost

permanentă și a determinat apariția unor afecțiuni medicale grave care îl

împiedică să ducă o viață normală. Prin punerea sa la dispoziție, întreaga

familie a avut de suferit din lipsa fondurilor financiare, inclusiv copilul,

căruia nu i-a putut acorda sprijin pentru meditații, deși avea de susținut un

examen de capacitate. Tot urmare a lipsei fondurilor, soția reclamantului nu a

mai putut urma cursurile Facultății de finanțe - contabilitate, a pierdut o

sarcină în luna a doua și a suferit o cădere psihică ce a impus luarea unei

medicații specifice o perioadă de 5 ani.

De asemenea, prin

mediatizarea în presa locală, în care s-a scris că a fost arestat deoarece era

implicat într-o rețea de hoți de combustibil, imaginea petentului și a familiei

sale a avut mult de suferit.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică de la 08 septembrie 2008, instanța de fond a

respins excepția invocată de pârât ca fiind neîntemeiată, iar prin sentința

civilă nr. 1392 pronunțată la 15 septembrie 2008, a respins acțiunea reclamantului

ca neîntemeiată.

Prima instanță a

reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile speciale prevăzute de

art. 504 C. proc. pen. - text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat în

drept acțiunea - pentru acordarea despăgubirilor solicitate prin acțiune.

Textul de lege sus-menționat

reglementează răspunderea Statului român pentru erorile judiciare cauzate în

procesele penale, respectiv în situația în care o persoană a fost condamnată

definitiv și în situația privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal,

iar din probele administrate a rezultat că în cazul reclamantului nu a existat

o condamnare definitivă și nici o privare sau restrângere a libertății, acesta

fiind judecat în stare de libertate.

Faptul că reclamantul

a fost condamnat inițial prin sentința penală nr. 77/2000, pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial și menținută prin decizia nr. 68/2001, pronunțată

de Curtea Militară de Apel, a fost apreciat de instanța de fond ca

neîncadrându-se în ipoteza textului special, în condițiile în care, în recurs,

ambele hotărâri au fost casate, legea având în vedere doar o condamnare

definitivă.

Decizia nr. 45 din 10

martie 1998, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a reținut

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. pentru faptul de a

restrânge răspunderea Statului Român doar la două dintre cazurile de achitare

prevăzute de lege, invocată de către reclamant, a fost înlăturată,

apreciindu-se că aceasta nu-și găsește aplicabilitatea în speța de față, în

condițiile în care a avut în vedere doar deosebirea făcută de text, în dezacord

cu Constituția, între tipurile de temeiuri pentru achitare.

Prin decizia civilă

nr. 1 A din 5 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului.

În drept, au fost

invocate de către reclamant dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și decizia nr.

45 din 10 martie 1998 pronunțată de Curtea Constituțională.

Conform dispozițiilor

art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată

definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în

urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Din probele

administrate nu a rezultat ca apelantul-reclamant să fi fost condamnat

definitiv (printr-o hotărâre pronunțată de o instanță de recurs) pentru

infracțiunile reținute în sarcina sa prin rechizitoriul Parchetului Militar

Ploiești din data de 14 mai 1999, situație în care, în mod corect instanța

anterioară a apreciat că prejudiciul invocat de către acesta în acțiune nu

poate fi reparat conform art. 504 C. proc. pen.

Decizia nr. 45 din 10

martie 1998, pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de apelant, atât în

motivarea în drept a acțiunii, cât și în apel, nu poate conduce la altă

concluzie, prin aceasta reținându-se neconstituționalitatea dispozițiilor art.

504 alin. (1) C. proc. pen., dar nu pentru faptul de a limita răspunderea

statului pentru erori judiciare doar la persoanele condamnate definitiv ci

pentru faptul că acest text de lege, prin reglementarea în vigoare la acea

dată, limita cazurile de achitare pentru care statul era ținut să răspundă.

Urmare a pronunțării

acestei decizii, legiuitorul a procedat la punerea textului în concordanță cu

dispozițiile constituționale reținute în această decizie ca fiind încălcate,

partea finală a textului fiind în prezent modificată, în sensul angajării răspunderii

statului față de persoanele condamnate definitiv iar ulterior achitate,

indiferent de motivul care a stat la baza de achitării.

Atâta timp cât nu

există o decizie prin care instanța constituțională să fi declarat

neconstituțională prevederea din text care dă dreptul la repararea pagubei

suferite doar persoanei care a fost condamnată definitiv, aceasta se impunea a

fi aplicată de către instanța de fond, iar în condițiile în care, apelantul -

reclamant nu a dovedit că ar fi suferit o astfel de condamnare nu putea

beneficia de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

Apelantul nu putea

beneficia nici de dispozițiile art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen., în

speță nedovedindu-se că ar fi existat, în cursul procesului penal, o privare

sau restrângere de libertate a acestuia, care să fi fost stabilită în

condițiile stipulate în text, prin ordonanța procurorului sau prin hotărâre a

instanței.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 09 februarie 2009,

reclamantul C.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte:

Decizia civilă a fost

pronunțată cu încălcarea legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - întrucât instanța de apel a interpretat ad litteram prevederile

art. 504 C. proc. pen., în contradicție cu prevederile art. 52 alin. (3) din

Constituție, aceasta în condițiile în care prin decizia nr. 5595 din 17

decembrie 2002 a instanței supreme s-a constatat săvârșirea unor erori

judiciare în procesul penal în care a fost implicat.

Potrivit art. 504 C.

proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, atunci când în urma rejudecării

cauzei, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că nu a săvârșit fapta imputată

ori că acea faptă nu există.

Conform art. 52 alin.

(3) din Constituția României „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare”.

A susținut că a fost

victima unei erori judiciare într-un proces penal, fapt ce nu a fost luat în

considerare instanțele anterioare, acțiunea fiind respinsă de plano, practic pe

o problemă de admisibilitate, cele două instanțe considerând că cererea nu

poate fi încadrată în prevederile art. 504 C. proc. pen.

Cu probatoriul depus

la dosarul cauzei, reclamantul a susținut că a făcut dovada erorii judiciare și

a prejudiciului suferit.

Prejudiciul material

solicitat în cauza de față este reprezentat de cheltuielile de judecată

ocazionate de dosarul penal, în cuantum de 7360,3 lei.

Referitor la prejudiciul

moral, cuantificarea acestuia nu este supusă unor criterii legale de cuantificare.

Jurisprudența a stabilit însă o serie de criterii pentru determinarea

consecințelor negative suferite de cel în cauză, respectiv; importanța

valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori; intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării; măsura în care i-a fost

afectată situația familială, profesională și socială.

Reclamantul a

susținut că a avut mari suferințe morale, pe tot parcursul procesului penal,

astfel: în timpul urmăririi penale, din cauza acuzării sale pe nedrept, fără

nici un fel de dovezi, și din cauza atitudinii abuzive a procurorului, a

suferit o gravă depresie conform actelor medicale depuse la dosar; i-a fost

afectată onoarea, întrucât la momentul punerii sub învinuire ocupa o funcție

publică, șef de Stat Major la o unitate de jandarmi, ulterior cariera sa

încetând brusc; după 8 ani de procese, imaginea sa de ofițer devotat țării a

suferit grave prejudicii; prin tergiversarea soluționării cauzei penale în care

a fost implicat încordarea sa psihică a fost permanentă, acest lucru

determinând apariția unor afecțiuni fizice grave, care în prezent îl împiedică

să ducă o viață normală; prin punerea sa la dispoziție, întreaga familie a avut

de suferit din lipsa fondurilor financiare care au fost diminuate, aspect ce a

determinat ca fiului său, elev, să nu-i mai poată oferi sprijinul material; prin

punerea sa sub acuzare în luna mai 1999, din cauza stresului, soția sa a

pierdut o sarcină în luna a doua; prin situația sa de inculpat, cunoscută de

colegii fiului său, s-a ajuns ca în rândul prietenilor și a cunoștințelor

acestuia să fie marginalizat, afectându-i dezvoltarea psihică armonioasă; incertitudinea

situației, tergiversarea soluționării cauzei a creat o stare tensionată în

rândul familiei, toți cei dragi reclamantului fiind supuși unor grele suferințe

psihice.

Prin decizia nr. 1393

din 26 octombrie 2010, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.,

invocată de reclamant în dosarul de față.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În fapt, reclamantul

a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei 845.000 lei cu titlu de daune, cauzate

prin anchetarea, trimiterea în judecată și judecarea sa pentru fapte pe care nu

le-a comis. Reclamantul a cuantificat daunele materiale pretinse prin acțiune

la suma de 90.000 lei, iar daunele morale la suma de 755.000 lei.

În drept, în

circumstanțele cauzei pendinte, instanțele anterioare au reținut corect că nu

sunt îndeplinite condițiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen. - text

de lege pe care reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea - pentru acordarea

despăgubirilor solicitate prin acțiune.

Textul de lege

sus-menționat reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare

cauzate în procesele penale, respectiv în situația în care o persoană a fost

condamnată definitiv și în situația privării sau restrângerii de libertate în

mod nelegal.

Circumstanțele

concrete ale cauzei pendinte au relevat un aspect necontestat, anume că, în ceea

ce îl privește pe reclamant, nu a existat o condamnare definitivă și nici o

privare sau restrângere a libertății în mod nelegal, acesta fiind judecat în stare

de libertate.

Nu are nici o

relevanță faptul că reclamantul a fost condamnat inițial, prin sentința penală

nr. 77/2000, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial și menținută prin

decizia nr. 68/2001, pronunțată de Curtea Militară de Apel, în condițiile în

care, în recurs, ambele hotărâri au fost casate.

Pe

temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României nu poate fi

primită nici o critică de nelegalitate, întrucât prevederii invocate de

recurent -„statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare”- îi urmează o alta, cu relevanță pentru cauză, anume că răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea

magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

În acest context

normativ constituțional, instanțele au procedat corect, interpretând și

aplicând ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen.

Decizia nr. 45 din 10

martie 1998 a Curții Constituționale a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dar nu pentru faptul că s-a limitat

răspunderea statului pentru erori judiciare, așa cum încearcă reclamantul să-și

susțină pretenția în justiție, ci pentru că acest text de lege, prin

reglementarea în vigoare la acea dată, limita cazurile de achitare pentru care

statul era ținut să răspundă. Urmare a pronunțării acestei decizii, legiuitorul

a procedat la punerea textului în concordanță cu dispozițiile constituționale,

partea finală a textului fiind în prezent modificată, în sensul angajării

răspunderii statului față de persoanele condamnate definitiv iar ulterior

achitate, indiferent de motivul care a stat la baza achitării.

Drept consecință, se

impune a fi păstrată concluzia instanțelor anterioare, conform căreia, cât timp

nu există o decizie prin care instanța de contencios constituțional să fi

declarat neconstituțională prevederea din text care dă dreptul la repararea

pagubei suferite doar persoanei care a fost condamnată definitiv, aceasta se

impune a fi aplicată de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă, pentru

situația particulară a reclamantului, respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

respectiv menținerea acesteia în căile ordinare și extraordinare de atac.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul C.L. împotriva deciziei nr. 1A din 5 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2011.