ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3261/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 noiembrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul C.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să dispună obligarea pârâtului la plata sumei 845.000 lei, reprezentând daune produse reclamantului prin anchetarea, trimiterea în judecată și judecarea sa pentru fapte pe care nu le-a comis. Reclamantul a cuantificat daunele materiale pretinse prin acțiune la suma de 90.000 lei, iar daunele morale la suma de 755.000 lei.

În motivarea acțiunii s-a susținut că, prin rechizitoriul întocmit în data 14 mai 1999, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 264, art. 289 și art. 291 C. pen., reținându-se, în esență, că a întocmit un raport fals către eșalonul superior și a semnat un proces-verbal în care erau menționate aspecte nereale în legătură cu infracțiuni săvârșite de alte persoane. Prin sentința penală nr. 77/2000, Tribunalul Militar teritorial a dispus condamnarea reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, constatându-se totodată că pedepsele au fost grațiate total necondiționat.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia penală nr. 68/2000 pronunțată de Curtea Militară de Apel, iar ulterior, prin decizia penală nr. 5595/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, ambele hotărâri au fost casate pentru nelegalitate și netemeinicie, instanța supremă dispunând rejudecarea cauzei de către prima instanță și administrarea unor probe noi în vederea stabilirii stării de fapt reale. Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Militar teritorial a pronunțat sentința penală nr. 123/2004, prin care a dispus achitarea reclamantului, reținând că acesta nu a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată. Și împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar teritorial, apel admis de către Curtea Militară de Apel, care a dispus rejudecarea cauzei, având în vedere nelegala constituire a completului de judecată care pronunțase sentința apelată.

Rejudecând în fond cauza, prima instanță a dispus din nou achitarea reclamantului, reținând că acesta nu a săvârșit faptele menționate în rechizitoriu, sentința pronunțată în acest sens rămânând definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și nerecurarea deciziei instanței de apel. Reclamant a arătat că la data începerii urmăririi penale împotriva sa, îndeplinea funcția de șef de stat major al UM 0831 Ploiești și avea gradul de maior. Începerea urmăririi penale împotriva sa a impus conform legii punerea la dispoziție a reclamantului și interzicerea unor drepturi specifice militarilor prevăzute de Legea nr. 80/1995, inclusiv dreptul de a fi avansat în grad și dreptul de a participa la concursurile inițiate în vederea ocupării unei funcții de conducere, obținerii unor gradații, indemnizații și alte drepturi.

Reclamantul nu a primit indemnizația de comandă pe perioada 2000 - 2007, iar drepturile salariate restante i-au fost acordate fără a fi recalculată la rata inflației pe parcursul celor 8 ani. În ceea ce privește daunele morale, reclamantul a susținut că întreaga cercetare penală efectuată împotriva sa a avut drept consecință o cădere psihică, care a impus internarea de urgență în data de 12 mai 1999 în Spitalul Ministerului de Interne Dimitrie Gerota din București. A susținut că i-a fost afectată onorarea, iar prin tergiversarea procesului penal, timp de peste 8 ani, încordarea psihică a fost permanentă și a determinat apariția unor afecțiuni medicale grave care îl împiedică să ducă o viață normală.

Prin punerea sa la dispoziție, întreaga familie a avut de suferit din lipsa fondurilor financiare, inclusiv copilul, căruia nu i-a putut acorda sprijin pentru meditații, deși avea de susținut un examen de capacitate. Tot urmare a lipsei fondurilor, soția reclamantului nu a mai putut urma cursurile Facultății de finanțe - contabilitate, a pierdut o sarcină în luna a doua și a suferit o cădere psihică ce a impus luarea unei medicații specifice o perioadă de 5 ani. De asemenea, prin mediatizarea în presa locală, în care s-a scris că a fost arestat deoarece era implicat într-o rețea de hoți de combustibil, imaginea petentului și a familiei sale a avut mult de suferit. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 08 septembrie 2008, instanța de fond a respins excepția invocată de pârât ca fiind neîntemeiată, iar prin sentința civilă nr. 1392 pronunțată la 15 septembrie 2008, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Prima instanță a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen. - text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea - pentru acordarea despăgubirilor solicitate prin acțiune. Textul de lege sus-menționat reglementează răspunderea Statului român pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale, respectiv în situația în care o persoană a fost condamnată definitiv și în situația privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, iar din probele administrate a rezultat că în cazul reclamantului nu a existat o condamnare definitivă și nici o privare sau restrângere a libertății, acesta fiind judecat în stare de libertate.

Faptul că reclamantul a fost condamnat inițial prin sentința penală nr. 77/2000, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial și menținută prin decizia nr. 68/2001, pronunțată de Curtea Militară de Apel, a fost apreciat de instanța de fond ca neîncadrându-se în ipoteza textului special, în condițiile în care, în recurs, ambele hotărâri au fost casate, legea având în vedere doar o condamnare definitivă. Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a reținut neconstituționalitatea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. pentru faptul de a restrânge răspunderea Statului Român doar la două dintre cazurile de achitare prevăzute de lege, invocată de către reclamant, a fost înlăturată, apreciindu-se că aceasta nu-și găsește aplicabilitatea în speța de față, în condițiile în care a avut în vedere doar deosebirea făcută de text, în dezacord cu Constituția, între tipurile de temeiuri pentru achitare.

Prin decizia civilă nr. 1 A din 5 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. În drept, au fost invocate de către reclamant dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și decizia nr. 45 din 10 martie 1998 pronunțată de Curtea Constituțională. Conform dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Din probele administrate nu a rezultat ca apelantul-reclamant să fi fost condamnat definitiv (printr-o hotărâre pronunțată de o instanță de recurs) pentru infracțiunile reținute în sarcina sa prin rechizitoriul Parchetului Militar Ploiești din data de 14 mai 1999, situație în care, în mod corect instanța anterioară a apreciat că prejudiciul invocat de către acesta în acțiune nu poate fi reparat conform art. 504 C. proc. pen. Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de apelant, atât în motivarea în drept a acțiunii, cât și în apel, nu poate conduce la altă concluzie, prin aceasta reținându-se neconstituționalitatea dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., dar nu pentru faptul de a limita răspunderea statului pentru erori judiciare doar la persoanele condamnate definitiv ci pentru faptul că acest text de lege, prin reglementarea în vigoare la acea dată, limita cazurile de achitare pentru care statul era ținut să răspundă. Urmare a pronunțării acestei decizii, legiuitorul a procedat la punerea textului în concordanță cu dispozițiile constituționale reținute în această decizie ca fiind încălcate, partea finală a textului fiind în prezent modificată, în sensul angajării răspunderii statului față de persoanele condamnate definitiv iar ulterior achitate, indiferent de motivul care a stat la baza de achitării.

Atâta timp cât nu există o decizie prin care instanța constituțională să fi declarat neconstituțională prevederea din text care dă dreptul la repararea pagubei suferite doar persoanei care a fost condamnată definitiv, aceasta se impunea a fi aplicată de către instanța de fond, iar în condițiile în care, apelantul - reclamant nu a dovedit că ar fi suferit o astfel de condamnare nu putea beneficia de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. Apelantul nu putea beneficia nici de dispozițiile art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen., în speță nedovedindu-se că ar fi existat, în cursul procesului penal, o privare sau restrângere de libertate a acestuia, care să fi fost stabilită în condițiile stipulate în text, prin ordonanța procurorului sau prin hotărâre a instanței.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 09 februarie 2009, reclamantul C.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Decizia civilă a fost pronunțată cu încălcarea legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanța de apel a interpretat ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen., în contradicție cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, aceasta în condițiile în care prin decizia nr. 5595 din 17 decembrie 2002 a instanței supreme s-a constatat săvârșirea unor erori judiciare în procesul penal în care a fost implicat. Potrivit art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, atunci când în urma rejudecării cauzei, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Conform art. 52 alin. (3) din Constituția României „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”. A susținut că a fost victima unei erori judiciare într-un proces penal, fapt ce nu a fost luat în considerare instanțele anterioare, acțiunea fiind respinsă de plano, practic pe o problemă de admisibilitate, cele două instanțe considerând că cererea nu poate fi încadrată în prevederile art. 504 C. proc. pen. Cu probatoriul depus la dosarul cauzei, reclamantul a susținut că a făcut dovada erorii judiciare și a prejudiciului suferit. Prejudiciul material solicitat în cauza de față este reprezentat de cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul penal, în cuantum de 7360,3 lei.

Referitor la prejudiciul moral, cuantificarea acestuia nu este supusă unor criterii legale de cuantificare. Jurisprudența a stabilit însă o serie de criterii pentru determinarea consecințelor negative suferite de cel în cauză, respectiv; importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori; intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării; măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Reclamantul a susținut că a avut mari suferințe morale, pe tot parcursul procesului penal, astfel: în timpul urmăririi penale, din cauza acuzării sale pe nedrept, fără nici un fel de dovezi, și din cauza atitudinii abuzive a procurorului, a suferit o gravă depresie conform actelor medicale depuse la dosar; i-a fost afectată onoarea, întrucât la momentul punerii sub învinuire ocupa o funcție publică, șef de Stat Major la o unitate de jandarmi, ulterior cariera sa încetând brusc; după 8 ani de procese, imaginea sa de ofițer devotat țării a suferit grave prejudicii; prin tergiversarea soluționării cauzei penale în care a fost implicat încordarea sa psihică a fost permanentă, acest lucru determinând apariția unor afecțiuni fizice grave, care în prezent îl împiedică să ducă o viață normală; prin punerea sa la dispoziție, întreaga familie a avut de suferit din lipsa fondurilor financiare care au fost diminuate, aspect ce a determinat ca fiului său, elev, să nu-i mai poată oferi sprijinul material; prin punerea sa sub acuzare în luna mai 1999, din cauza stresului, soția sa a pierdut o sarcină în luna a doua; prin situația sa de inculpat, cunoscută de colegii fiului său, s-a ajuns ca în rândul prietenilor și a cunoștințelor acestuia să fie marginalizat, afectându-i dezvoltarea psihică armonioasă; incertitudinea situației,

tergiversarea soluționării cauzei a creat o stare tensionată în rândul familiei, toți cei dragi reclamantului fiind supuși unor grele suferințe psihice. Prin decizia nr. 1393 din 26 octombrie 2010, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., invocată de reclamant în dosarul de față. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: În fapt, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei 845.000 lei cu titlu de daune, cauzate prin anchetarea, trimiterea în judecată și judecarea sa pentru fapte pe care nu le-a comis. Reclamantul a cuantificat daunele materiale pretinse prin acțiune la suma de 90.000 lei, iar daunele morale la suma de 755.000 lei.

În drept, în circumstanțele cauzei pendinte, instanțele anterioare au reținut corect că nu sunt îndeplinite condițiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen. - text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea - pentru acordarea despăgubirilor solicitate prin acțiune. Textul de lege sus-menționat reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale, respectiv în situația în care o persoană a fost condamnată definitiv și în situația privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal. Circumstanțele concrete ale cauzei pendinte au relevat un aspect necontestat, anume că, în ceea ce îl privește pe reclamant, nu a existat o condamnare definitivă și nici o privare sau restrângere a libertății în mod nelegal, acesta fiind judecat în stare de libertate.

Nu are nici o relevanță faptul că reclamantul a fost condamnat inițial, prin sentința penală nr. 77/2000, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial și menținută prin decizia nr. 68/2001, pronunțată de Curtea Militară de Apel, în condițiile în care, în recurs, ambele hotărâri au fost casate. Pe temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât prevederii invocate de recurent -„statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”- îi urmează o alta, cu relevanță pentru cauză, anume că răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

În acest context normativ constituțional, instanțele au procedat corect, interpretând și aplicând ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen. Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dar nu pentru faptul că s-a limitat răspunderea statului pentru erori judiciare, așa cum încearcă reclamantul să-și susțină pretenția în justiție, ci pentru că acest text de lege, prin reglementarea în vigoare la acea dată, limita cazurile de achitare pentru care statul era ținut să răspundă. Urmare a pronunțării acestei decizii, legiuitorul a procedat la punerea textului în concordanță cu dispozițiile constituționale, partea finală a textului fiind în prezent modificată, în sensul angajării răspunderii statului față de persoanele condamnate definitiv iar ulterior achitate, indiferent de motivul care a stat la baza achitării.

Drept consecință, se impune a fi păstrată concluzia instanțelor anterioare, conform căreia, cât timp nu există o decizie prin care instanța de contencios constituțional să fi declarat neconstituțională prevederea din text care dă dreptul la repararea pagubei suferite doar persoanei care a fost condamnată definitiv, aceasta se impune a fi aplicată de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă, pentru situația particulară a reclamantului, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, respectiv menținerea acesteia în căile ordinare și extraordinare de atac. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.L. împotriva deciziei nr. 1A din 5 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.