ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin

decizia civilă nr. 1160 din 26 noiembrie 2009, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul C.R.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și pe cale de consecință: a respins capetele de cerere privind

obligarea pârâtului la plata sumelor de 30.000 lei și respectiv 135.000 lei, ca

neîntemeiate; a admis în parte capătul de cerere privind plata daunelor morale și

pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat, către reclamant, la plata sumei de

4.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că prin decizia penală nr. 1341 din 10 aprilie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

împotriva deciziei penale nr. 221 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală; a admis recursul declarat de recurentul-intimat C.R.V., împotriva

aceleiași decizii; a casat decizia atacată și sentința penală nr. 1333 din 21 noiembrie

2006 a Tribunalului București, secția a I-a penală, și rejudecând, în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul

C.R.V., pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000; a constatat că recurentul-inculpat a fost arestat de la 9 martie

2004 până la 6 iulie 2004.

A apreciat instanța de fond că o despăgubire

justă înglobează, în general, pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsită

victima din punct de vedere al daunelor morale, nefiind posibilă o determinare,

cuantificare a acestora cu exactitate.

A mai reținut instanța de fond faptul

că, cele afirmate de reclamant în acțiunea introductivă sunt susținute de declarațiile

martorului audiat, sub aspect probator, alte probe din punct de vedere al prejudiciului

moral sau material pretins a fi fost suferit de reclamant, nefiind administrate

de acesta în mod nemijlocit, astfel că, în aprecierea sa asupra cuantumului despăgubirilor

pretinse cu titlu de daune morale, s-a raportat la această probă și la elementele

și datele ce rezultă din dosarul penal, apreciind că, față de cele expuse sub aspectul

rolului și caracterului acestui tip de despăgubiri și situația concretă a reclamantului

din speță, din punct de vedere profesional, familial și social suma de 2.000.000

Euro pretinși de acesta și susținută, raportat la un gen de situație în care s-a

pus problema acordării de daune morale, nu apare justificată. S-a apreciat că, suma

de 4.000.000 lei Ron reprezintă, în cazul de față, o despăgubire suficientă, justă

și echitabilă, cu titlu de despăgubiri morale.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia civilă nr. 254 din 08 aprilie 2010, a admis apelurile declarate

de apelantul-reclamant C.R.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

și pe cale de consecință: a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe – Tribunalul București

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut că, analizând criticile formulate de reclamant, se constată că unele dintre

acestea vizează legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, lucru ce ar putea conduce

la o eventuală schimbare a sentinței instanței de fond, iar altele, respectiv cele

referitoare la nesoluționarea cererii de acordarea dobânzii legale sunt apte să

conducă al desființarea hotărârii, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai reținut că, instanța de fond

nu s-ar preocupat de analizarea și soluționarea cererii reclamantului de acordare

de dobânzi legale solicitate.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată,

a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o

ca fiind netemeinică și nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

cele ce preced:

- Nu sunt indicate și argumentate motivele

pentru care au fost înlăturate sancțiunile recurentului, încălcându-se dispozițiile

art. 261 pct. 9 C. proc. civ.

- Criticile formulate în recursul declarat

de Statul Român, privesc atât greșita interpretare a legii, art. 294 și art. 297

C. proc. civ., cât și încălcarea principiilor legalității părților în procesul civil

și al rolului activ al instanței.

- O altă critică vizează faptul că judecătorii

apelului au analizat, în exclusivitate, doar criticile și pretențiile formulate

în apel de intimatul-reclamant C.R., care vizau rejudecarea pe fond a cauzei în

apel, și nicidecum retrimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță.

- Se critică decizia și prin faptul existenței

unei vădite contradicții între considerente și dispozitivul deciziei recurate, lipsa

oricărei analize și motivări asupra admiterii apelului Statului Român.

- Se critică, de asemenea, și faptul

că pentru considerentele de fapt și de drept invocate și dezvoltate prin motivele

de recurs, instanța de apel a greșit atunci când, admițând toate apelurile, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, câtă vreme soluția

legală era aceea a anulării sentinței apelate și a reținerii spre rejudecare, conform

art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

În mod judicios, instanța de apel a apreciat

că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra unei pretenții distincte, respectiv

dobânda legală solicitată de reclamant. Nu se poate aprecia că o astfel de omisiune

ar putea fi acoperită în litera și spiritul art. 294 și art. 297 C. proc. civ.,

câtă vreme lipsa oricărei judecăți la fond asupra acestei pretenții nu poate fi

echivalată cu o situație dintre cele vizate de articolul menționat.

Referitor la decizia Curții Constituționale

nr. 92 din 2 martie 2002 invocată de recurent, este de observat că, potrivit Constituției

României, justiția se înfăptuiește prin Înalta Curte de Casație și Justiție, precum

și prin celelalte instanțe judecătorești, astfel încât invocarea deciziei menționate

cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este neavenită. Modificarea adusă

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 nu este incidentă în cauză,

câtă vreme judecata apelului a avut loc anterior intrării în vigoare a acestei legi.

În mod greșit se susține de către recurent,

că judecata instanței de apel ar fi nesocotit principiile egalității de tratament

și al rolului activ, câtă vreme aceasta a pronunțat o hotărâre cu respectarea principiilor

menționate.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond

va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a

cărei hotărâre a fost casată, în acest sens sunt și dispozițiile art. 312 pct. 5

C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi reținută nici

critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 9 C. proc. civ., deoarece,

din cuprinsul deciziei pronunțată de instanța de apel rezultă că aceasta a fost

încadrată în fapt și drept, respectându-se dispozițiile textului de lege menționat.

Așadar, față de cele reținute, Înalta

Curte constată că instanța de apel în mod corect a desființat sentința instanței

de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București.

Prin urmare, se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr.

254 A din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2011.