ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5789/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 252 din 23 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 9 din 27 ianuarie 1984 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București s-a dispus condamnarea reclamantului, inculpatului C.G. la moarte, degradare militară și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale, prevăzută de art. 165 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., precum și condamnarea aceluiași inculpat la 10 ani de închisoare, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. proc.

pen. pe timp de 5 ani și confiscarea parțială a averii pentru infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. (2) C. pen. și infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor obștești prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen. Confiscarea parțială a averii a constat conform sentinței în trecerea în proprietatea statului a bunurilor menționate în procesele verbale de la f. 80 și 89 vol. III. Această sentință a devenit definitivă prin respingerea recursului de către Tribunalul Suprem, Secția Militară, prin decizia nr. 45 din 11 mai 1984 iar prin Decretul Prezidențial nr. 237 din 14 noiembrie 1984 art. 1, s-a comutat pedeapsa cu moartea în 25 ani de închisoare.

La datele de 1 octombrie 1982 și 2 decembrie 1982 s-au întocmit de către reprezentanți ai I.G.M. – Direcția economică, procesele – verbale (f. 53 – 55) prin care s-a instituit sechestrul asupra bunurilor mobile aflate în locuința reclamantului C.G. La data de 5 septembrie 1984, executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov a întocmit procesul-verbal în dosarul nr. 702/1984 (f. 51 – 52) în care a consemnat confiscarea în folosul statului, în baza sentinței amintite a bunurilor mobile și imobile găsite la domiciliul reclamantului condamnat C.G., fiind enumerate și bunurile mobile indicate în cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 25 octombrie 1994 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, (f. 34 - 48) a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General și s-a casat sentința nr. 9 din 27 ianuarie 1984 a Tribunalului Militar Teritorial București și decizia nr. 45 din 11 mai 1984 a Tribunalului Suprem Secția Militară privitor la inculpații condamnați, dispunându-se restituirea cauzei în limitele casării la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea refacerii și completării urmăririi penale, fiind revocată totodată măsura arestării preventive față de inculpat. Prin Ordonanța nr. 19/P/1995 din 6 septembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (f. 15) s-a dispus în temeiul art. 10 lit. d) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 249 alin. (1) C. proc.

pen., scoaterea reclamantului C.G. de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 165 alin. (1) C. pen. precum și disjungerea, declinarea și formarea unui nou dosar de urmărire penală pentru infracțiunile prevăzute de art. 223 alin. (3) C. pen., art. 35 din Legea nr. 22/1969, art. 289, art. 291 și art. 288 C. pen., dosar trimis spre competentă soluționare Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Conform adreselor din 31 ianuarie 2006 și 10 ianuarie 2006, emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul București (f. 8 și 9) prin ordonanța din 19 aprilie 2001 s-a dispus încetarea urmăririi penale privind infracțiunile prevăzute de art. 215 1 art. 289, art. 291 și art. 264 C. pen. Prin sentința civilă nr. 125 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 737 din 16 octombrie 2008 a Curții de Apel București, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.G.

în contradictoriu cu pârâtul din cauza de față și s-a dispus obligarea acestuia să-i plătească reclamantului suma de 38.009 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a echivalentului în lei a sumei de 5.000 Euro, reprezentând daune morale pentru lipsirea de libertate în mod nelegal, în temeiul art. 504 C. proc. pen., cauză care în prezent se află în recurs. Raportând această situație de fapt rezultată din probele administrate la dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantului, tribunalul a constatat că acțiunea nu este întemeiată. În primul rând, sechestrarea bunurilor mobile ale reclamantului s-a făcut cu caracter de măsură asiguratorie iar confiscarea averii (care a constat în trecerea în proprietatea statului a bunurilor mobile între care se includ și cele care fac obiectul acțiunii de față) s-a realizat pentru toate faptele reținute în sarcina reclamantului prin hotărârea de condamnare.

La acest moment, prin casarea sentinței care a cuprins măsura confiscării totale și parțiale a averii reclamantului, aceasta a rămas fără efecte, însă actele de urmărire penală dispuse nu au fost desființate, astfel că statul justifică deținerea bunurilor în temeiul măsurii de sechestru asigurator, dispus pe parcursul urmăririi penale. Din mijloacele de probă administrate a rezultat că s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 265 alin. (2) C. proc. pen. și încetarea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 1 , art. 289 art. 291 și art. 164 C. pen. Instanța este ținută de prevederile art. 129 alin. final C. proc. civ.

a se pronunța doar cu privire la cererea reclamantului sub aspectul pronunțării concrete și a temeiului de drept, pus în discuția părților la termenul de judecată din 22 mai 2006, nefiind completat ori modificat pe parcursul judecății cauzei de către reclamant care a beneficiat de asistență juridică. Prin urmare soluționarea cererii s-a făcut prin analizarea ipotezelor care pot atrage aplicarea art. 504 și urm. C. proc. pen. care reglementează repararea pagubei materiale și a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Este indiscutabil că față de casarea sentinței de condamnare pentru completarea urmăririi penale și de soluțiile parchetului de scoatere sau încetare a urmăririi penale pentru faptele reținute în sarcina reclamantului acesta are dreptul la repararea pagubelor suferite prin condamnarea și privarea sa de libertate, în modalitățile prevăzute de art. 505 C. proc.

pen. Prin sentința civilă nr. 125 din 22 ianuarie 2007 s-a dispus repararea pagubelor materiale și morale suferite ca urmare a condamnării și privării reclamantului de libertate, prin acordarea unei sume de bani ce reprezintă echivalentul salariului neîncasat de reclamant ca urmare a arestării sale și echivalentul prejudiciului moral suferit. Or, acestea sunt modalitățile concrete prin care legea specială a prevăzut posibilitatea reparării prejudiciului suferit în contextul art. 504 și urm. C. proc. pen. și nu restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii acestora, măsuri care sunt în competența organului de urmărire penală care dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale.

În consecință, restituirea bunurilor se dispune de organul de urmărire penală, iar această modalitate de reparare a pagubei nu se numără prin cele reglementate de art. 505 C. proc. pen. Prin decizia civilă nr. 511 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea apelului formulat de reclamantul C.G. împotriva sentinței civile nr. 252 din 23 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Art. 504 la art. 505/3 și art. 507/2 C. proc. pen. se referă expres la cazurile de reparare a pagubei suferite prin infracțiune și nu la pedepsele complementare prevăzute de art. 64 și urm. C. pen., care măsuri de siguranță fiind, sunt în competența procurorului a se pronunța asupra lor, conform art. 275 și urm. din Capitolul VII C. proc.

pen. pentru bunuri, art. 249 lit. c) și art. 249 alin. (3) C. proc. pen. Dispozițiile art. 504/2 C. proc. pen. se referă strict la despăgubiri și nu pot fi extinse la alte situații, legea prevăzând calea plângerii la procuror. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, arătând că în mod greșit a reținut instanța că procurorul trebuie să dispună asupra măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile și restabilirea situației anterioare, deoarece, măsura confiscării averii nu mai putea fi hotărâtă de parchet ci de instanța de judecată care dispunând achitarea, trebuia să se pronunțe și asupra pedepselor complementare de confiscare a averii. Parchetul a fost sesizat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 1 C. proc.

pen. art. 289, art. 281 și art. 264 C. pen. și nu să se pronunțe asupra pedepselor complementare luate de instanță. În această situație art. 245 C. proc. pen. nu se aplică. În cauză nu este vorba despre măsuri asiguratorii. Arată că art. 504 C. proc. pen. este temeiul corect al reparării prejudiciului cauzat prin condamnarea sa nelegală, solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârilor instanțelor de apel și fond și pe fond admiterea acțiunii. Motivează în drept pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., art. 304 și urm. C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Din moment ce partea a solicitat restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor, consecință a soluțiilor pronunțate în procesul penal de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, motivând în drept pe un temei juridic imprecis, instanța era obligată să edifice juridic petitul cererii, astfel încât dreptul de acces al părții la un tribunal să fie efectiv, și mai ales eficace. În mod greșit instanța de fond a stabilit cadrul procesual ca aparținând dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. reținând că acest temei juridic a fost pus în discuția contradictorie a părților, deoarece încheierea de ședință din termenul de 22 mai 2006, nu consemnează că s-a pus în discuția părților temeiul juridic al acțiunii, asupra căruia oricum nu se putea pronunța partea adversă ci doar partea care a promovat cererea.

Pe de altă parte încheierea nu consemnează faptul că reclamantul și-ar fi calificat juridic pretenția ca fiind fundamentată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. ci a relevat doar izvorul pretenției ca situație de fapt constând în confiscarea bunurilor ca efect al hotărârii de condamnare penală. Într-o atare situație, reținerea potrivit cu care temeiul juridic al cererii a fost relevat de parte la termenul din 22 mai 2006 este inexact. Tot astfel a procedat și instanța de apel care circumscriindu-se exclusiv sediului materiei stabilit de instanța de fond, fără a statua asupra cadrului juridic incident cererii părții în raport de situația de fapt alegată a reținut că pedeapsa complementară a confiscării intră în competența procurorului de a se pronunța asupra ei dat fiind caracterul ei de măsură de siguranță, reținere care a păstrat neanalizarea pe fond a cererii operată de prima instanță.

Or, în condițiile în care partea a investit instanța cu o cerere în restituirea bunurilor confiscate, instanța era obligată să stabilească cadrul procesual în privința dreptului aplicabil, atâta vreme cât efect investitor de instanță este petitul cererii relevat de situația de fapt dedusă judecății prin care se pretinde încălcarea unui drept și nu încadrarea juridică operată de parte ori mai grav cum este cazul în speță de instanță pentru ca apoi să fie respinsă în temeiul greșit stabilit, fără o analiză pe fond a cererii ci pe considerentul că situației de fapt alegată de părți nu i se aplică textul stabilit tot de instanță ca fiind neincident. Mai mult, cererea de restituire se fundamentează pe desființarea sentinței penale nr. 9 din 27 ianuarie 1984 prin care s-a dispus confiscarea totală și parțială a averii pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 165 alin. (2) teza 1 C. pen.

și art. 223 alin. (2) C. pen., ambele în formă continuată și pe ordonanțele de scoatere ori de încetare a urmăririi penale subsecvente deciziei penale, care nu există la dosar pentru a se putea stabili soarta măsurilor de confiscare a averii reclamantului. Într-o astfel de situație, instanța urmează a admite recursul formulat de reclamant, pe care l-a calificat juridic a aparține pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și a casa ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în temeiul art. 312 C. proc. civ. Cu prilejul rejudecării se va stabili temeiul juridic corect al cererii astfel încât dreptul de acces al reclamantului la un tribunal să fie eficace, cu observarea cadrului procesual configurat de reclamant în privința părților și a felului răspunderii, nefiind posibil a se sugera părții într-o acțiune civilă folosirea altor căi procesuale așa cum reține instanța de apel ca fiind calea plângerii la procuror.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 511 A din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 252 A din 23 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.