ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.11.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2023, revizuentul A., în calitate de succesor al defunctului B., a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 1434/A/21.06.2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2004, în contradictoriu cu intimații Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând schimbarea, în parte, a deciziei civile atacată, admiterea apelului declarat de reclamantul B. și obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata integrală a daunelor morale solicitate, în cuantum de 892.500 ron, actualizată cu rata inflației, plus dobânda legală până la data plății efective.

Cererea de revizuire a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

În motivarea cererii, revizuentul a susținut că prejudiciul moral suferit de autorul său, reclamantul B. era mai mare decât cel care a fost dovedit la nivelul anului 2004 și că a aflat despre această realitate doar în luna octombrie a anului 2023.

De asemenea, a mai învederat că reclamantul a avut calitatea de angajat al Serviciului de Informații Externe și că activitatea desfășurată în cadrul acestui serviciu intra sub incidența secretului de stat (strict secret), neputând fi exhibată instanței cu ocazia soluționării apelului prin hotărârea atacată.

În privința înscrisurilor care ar justifica admiterea cererii de revizuire, s-a arătat că acestea nu au putut fi înfățișate în procesul în care a fost pronunțată decizia atacată, fie pentru că au fost deținute de partea potrivnică (singura entitate care a deținut înscrisurile fiind o autoritate din cadrul Statului Român), fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții (aceste înscrisuri nu puteau fi obținute și depuse la dosar doar prin diligența apelantului reclamant B.). De asemenea, s-a învederat că acestea sunt determinante, întrucât, dacă ar fi fost cunoscute de instanța de judecată care a pronunțat decizia atacată, ar fi condus la admiterea apelului formulat de reclamant și la repararea integrală a prejudiciului.

Intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București nu au formulat întâmpinări.

Prin decizia civilă nr. 1689 A/2023 din 14 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., împotriva deciziei civile nr. 1434A din 21.06.2004 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 843/F/20.10.2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2002 a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 638.692.170 RON (rol) cu titlu de daune materiale și suma de 75.000.000 RON (rol) cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 1434/21 iulie 2004 Curtea de Apel București, secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2004 a respins apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 843/20.10.2003, soluție rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 9240/15.11.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de reclamantul B. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1434/A/21.06.2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a Civilă.

În procesul civil soluționat irevocabil în anul 2005, s-a reținut că reclamantul B. a fost privat de libertate în perioada 8 iulie 1997-7 august 1997, într-un dosar penal în care s-a dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, achitarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de art. 148 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.

Reținând incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., din perspectiva dreptului reclamantului B. de a-i fi reparat prejudiciul material și moral suferit, instanțele au cuantificat prejudiciul material pe bază de expertiză la suma de 638.692.170 RON (rol), iar prejudiciul moral prin apreciere la suma de 75.000.000 RON (rol).

Prin cererea de revizuire s-a solicitat schimbarea deciziei civile nr. 1434/2004 în sensul admiterii apelului declarat de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 843/2023 și majorarea cuantumului daunelor morale de la suma de 75.000.000 RON (rol) la suma de 8.925.000.000 RON (rol).

În considerentele deciziei atacate cu revizuire s-a arătat că prejudiciul moral a fost cuantificat prin apreciere la suma de 75.000.000 RON, în raport de durata privării de libertate, 31 de zile, de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantului și de atingerile aduse onoarei și reputației reclamantului.

În procesul finalizat în anul 2005, reclamantul nu a susținut nici în primă instanță, nici în apel și nici în recurs că privarea de libertate ar fi produs un prejudiciu moral care ar putea fi dovedit doar prin depunerea unor înscrisuri secrete care ar fi intrat sub incidența Legii nr. 1/1998.

Altfel spus, apelantul reclamant nu a susținut că prejudiciul moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate ar fi fost mai mare, dată fiind o anumită calitate a sa pe care nu o poate dovedi deoarece nu avea posibilitatea de a procura înscrisuri doveditoare.

Soluția de achitare din dosarul penal nu a avut la bază calitatea de ofițer acoperit a reclamantului B., iar faptele care au fost cercetate în dosarul penal, ca infracțiuni, nu implicau raporturile juridice ale acestuia cu Serviciul de Informații Externe.

Potrivit actelor din dosarul penal și din dosarul civil, privarea nelegală de libertate, ale cărei prejudicii materiale și morale au fost reparate în procesul civil în conformitate cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen.., nu a avut legătură cu Serviciul de Informații Externe sau cu calitatea de ofițer acoperit a reclamantului B..

Serviciu de Informație Externe nu a fost parte în dosarul penal nr. x/2001 în care s-a pronunțat sentința de achitare nr. 420/14 iunie 2001, și nici în dosarul civil nr. x/2004, în care s-a pronunțat decizia atacată cu revizuire, această realitate demonstrând ab initio că nu se poate reține incidența tezei potrivit căreia înscrisurile invocate au fost reținute de partea potrivnică.

Nu se poate pune semnul egalității între Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și Serviciul de Informații Externe, ori altă instituție cu personalitate juridică din cadrul Statului Român.

Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 34/1954, în vigoare în perioada care interesează:"statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și organizațiilor economice de stat (…) dacă ele sunt persoane juridice". Conform dispozițiilor alin. (2) din norma menționată, persoana juridică subordonată unui organ al administrației de stat răspunde pentru propriile obligații. Organele administrației de stat nu răspund pentru obligațiile persoanelor juridice subordonate, decât atunci când legea prevede expres aceasta.

Calea extraordinară de atac a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este admisibilă dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate, dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Înscrisurile la care se referă art. 322 pct. 5 C. proc. civ. trebuie să fi fost menite a dovedi o anumită teză probatorie din procesul soluționat prin hotărârea vizată de revizuire.

Or, apelantul reclamant din dosarul civil nr. x/2004, care prin ipoteză cunoștea raporturile în care a fost angrenat în perioada anterioară privării nelegale de libertate, nu a susținut că printre acestea ar exista anumite raporturi juridice secrete care, dacă ar fi fost divulgate, ar fi dovedit existența unui prejudiciu moral mai mare.

În privința mențiunii din cuprinsul cererii de revizuire referitoare la caracterul nelegal al ordinului de trecere în rezervă din 10.07.1997, acest aspect a făcut obiectul altei cauze.

Dispozițiile art. 504 din C. proc. pen. permiteau repararea prejudiciului suferit ca urmare a privării nelegale de libertate în limitele acesteia, iar nu la repararea tuturor prejudiciilor cauzate ca urmare a acuzațiilor nedrepte în materie penală.

Prin urmare, înscrisurile prin care se tinde la dovedirea unor raporturi de muncă dintr-o perioadă anterioară reținerii și arestării preventive a apelantului reclamant nu au caracter determinant pentru cuantificarea prejudiciului moral în dosarul nr. x/2004.

În sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., imposibilitatea înfățișării înscrisului trebuie să existe dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, nu doar dintr-o împrejurare mai presus de voința uneia dintre părți. Or, instanțele judecătorești care au soluționat procesul civil puteau, în condițiile legii și măsura în care o parte solicita, administra probe pe toate aspectele deduse judecății, inclusiv pe aspecte protejate de secretul de stat, dacă acestea erau relevante față de obiectul pricinii.

Art. 322 C. proc. civ. nu permite moștenitorului părții ca, la aproape 20 de ani de la soluționarea irevocabilă a unui proces civil, să invoce fapte care puteau fi invocate de parte pe parcursul soluționării procesului.

Revizuentul a invoct fapte care, cu respectarea secretului de stat, dacă era cazul, puteau fi dovedite în cadrul procesului soluționat irevocabil în anul 2005.

vechiul C. proc. civ. reglementa principiul disponibilității și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, care avea obligația de a cerceta litigiul doar în limita faptelor deduse judecății de către reclamant.

Or, la nivelul anilor 2003-2005, reclamantul B. cunoștea toate faptele care au contribuit la conturarea prejudiciului moral rezultat din privarea sa nelegală de libertate, iar pentru a reține puterea doveditoare a unor înscrisuri, trebuie ca aceasta să fie raportată la faptele deduse judecății.

Înscrisurile doveditoare avute în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se referă la fapte despre care s-a făcut vorbire în proces, nu la fapte care au fost ținute sub tăcere.

Argumentația revizuentului a avut la bază teza greșită că instanțele judecătorești nu ar fi putut evalua prejudiciul moral rezultat din raporturi juridice care intrau sub incidența secretului de stat, ceea ce corespunde realității.

Prin urmare, cererea de revizuire a fost considerată inadmisibilă și din perspectiva faptului că înscrisurile invocate tind să dovedească fapte care nu făceau obiectul judecății, Serviciul de Informații Externe nefiind parte nici în procesul civil în care s-a formulat revizuire, nici în procesul penal în care reclamantul B. fusese achitat.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 a formulat cerere de recurs revizuentul.

Prin memoriul de recurs, partea recurentă a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, conform art. 312 alin. (5) și art. 313 din vechiul C. proc. civ., criticând soluția curții de apel pentru următoarele motive:

Prin hotărârea recurată curtea de apel a făcut abstracție de cadrul legal incident pentru a pronunța o hotărâre ale cărei considerente se constituie într-o eludare a legii, dar și o denegare a exercitării efective a dreptului de acces la instanță, a garanțiilor unui proces echitabil și a unui remediu efectiv.

În esență, în pronunțarea soluției, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 3, art. 12, art. 28, art. 29, art. 30, art. 31, art. 32, art. 33 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, art. 9 alin. (1) alin. (2), alin. (3) și alin. (4), art. 10 alin. (1) și alin. (2), art. 13, art. 14, art. 18 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 19 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, art. 15, art. 17 alin. (1) lit. f) și g), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 24 alin. (4) și alin. (10), art. 28 alin. (1), alin. (2) și alin. (4), art. 36, art. 37 alin. (1) și alin. (2), art. 39 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, art. 19, art. 20, art. 26, art. 159 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 precum și prevederile din actele normative regulamentele, instrucțiunile directorului, protocoalele interne și inter-instituționale nepublice, astfel cum acestea s-au succedat în timp, aplicabile raporturilor desfășurate între un serviciu de informații și un ofițer deplin acoperit.

Pentru perioada de referință judiciară în cauză - iunie 2002 (când a fost formulată cererea de chemare în judecată) și noiembrie 2005 (când a fost pronunțată decizia civilă nr. 9240 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), prevederile Legii nr. 182/2002 nu fuseseră modificate pentru a include judecătorii și procurorii în categoria prevăzută de art. 7 alin. (4), a persoanelor pentru care accesul la informații clasificate ce constituie secret de stat este garantat, sub condiția alegerii sau numirii și a depunerii jurământului și nu fusese adoptată nici Hotărârea nr. 140/06.02.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor si magistraților asistenți ai ICCJ la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, fiind în vigoare obligativitatea obținerii de către judecători a unui certificat de securitate ORNISS, în vederea dobândirii de către aceștia a accesului la acte și operațiuni administrative clasificate.

Prin urmare, reținerea potrivit căreia instanța civilă care a pronunțat decizia atacată era formată din judecători autorizați ORNISS, care puteau administra înscrisuri clasificate secret de stat, solicitându-le Serviciului de Informații Externe la cererea lui B., care să dovedească raporturile cu ofițerul deplin acoperit, iar SIE dispunea de cadrul legal necesar pentru a confirma susținerile și înainta înscrisuri în dovedirea acestei teze probatorii a ofițerului deplin acoperit, este lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea legii.

Hotărârea recurată se întemeiază pe noțiunea lipsită de orice fundament legal potrivit căreia ofițerul deplin acoperit ar avea dreptul, în condițiile legislației securității naționale și a informațiilor clasificate, și, respectiv, ar dispune de ansamblul probator necesar susținerii - într-o cauză civilă- a calității, raporturilor specifice ori activității în concret derulate în această calitate acoperită cu un serviciu de informații.

Prin hotărârea recurată, în mod greșit, se reține prerogativa pe care ar avea-o ofițerul deplin acoperit de a-și declina calitatea cu impunitate pentru a obține o suplimentare a despăgubirilor acordate în procesul civil.

În raport de reținerile curții de apel potrivit cărora în procesul finalizat în anul 2005, reclamantul nu a susținut nici în primă instanță, nici în apel și nici în recurs că privarea de libertate ar fi produs un prejudiciu moral care ar putea fi dovedit doar prin depunerea unor înscrisuri secrete, care ar fi intrat sub incidența Legii nr. 1/1998, se impune cu necesitate consultarea de către instanță a înscrisului intitulat raport de cercetare din 31.08.2022 prin care a fost efectuată cercetarea cu privire la presupusul incident de securitate semnalat de A. prin petiția nr. 77694/04.04.2022 clasificat strict secret, aflat la Compartimentul de Informații Clasificate al Curții de Apel București, depus în cauza nr. x/2021 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal.

În acest sens, informații clasificate secret de stat au apărut în spațiul public fără a fi fost confirmate ori infirmate de către autoritatea desemnată de securitate - modus operandi prevăzut de normativele nepublice aplicabile raporturilor specifice cu ofițerii deplin acoperiți.

Astfel, potrivit adresei nr. x din 31.08.2022 a Serviciului de Informații Externe-Unitatea secretariat general, adresată recurentului, Serviciul de Informații Externe nu a fost implicat în publicarea aspectelor menționate în sesizare rezultând că Ministerul Public, în măsura în care i se comunicase această calitate potrivit protocoalelor existente între cele două instituții privitoare la cadrele acoperite, în dosarul penal nr. x/1997, ar putea să fi fost implicat în scurgerea informațiilor relevante.

Independent dacă soluția de achitare din dosarul penal ori dacă privarea nelegală de libertate ar fi avut sau nu legătură cu Serviciul de Informații Externe sau cu calitatea de ofițer acoperit a numitului B., aceste aspecte nu ar fi putut fi incluse ori documentate în actele din dosarul penal și din dosarul civil, întregul spectru normativ aplicabil unor asemenea comunicări interzicând administrarea informațiilor, datelor sau înscrisurilor clasificate la dosar, astfel încât să poată fî verificate ori cenzurate de completul care a pronunțat hotărârea recurată.

În absența exprimării unei poziții procesuale din partea Ministerului Public în cauza nr. x/2023 prin care să stabilească faptul că o altă autoritate a Statului Român (SIE) nu și-ar fi îndeplinit obligațiile legale de informare și protecție judiciară a cadrului militar propriu, dar și raportat la înscrisurile apărute în spațiul public în cursul judecării cauzei civile, este cu evidență dovedită incidența tezei potrivit căreia înscrisurile invocate au fost reținute de partea potrivnică.

Decizia Ministerului Public de a încălca, a nesocoti și de a face abstracție, cu impunitate, de comunicarea potrivit protocoalelor inter-instituționale, a calității de cadru militar deplin acoperit a lui B. în cadrul Serviciului de Informații Externe la momentul arestării din 08.07.1997, de apariția, în spațiul public, a înscrisurilor privind încadrarea Iui B. în Serviciul de Informații Externe, fundamentează teza reținerii înscrisurilor de partea potrivnică (Parchet), chiar dincolo de incidența cadrului legal în baza căruia se impune a analiza teza privind incidența unei împrejurări mai presus de voința părților.

În privința tezei probatorie din procesul soluționat prin hotărârea vizată de revizuire, apelul exercitat de reclamantul B. viza acordarea intergală a reparațiilor pentru daunele morale suportate, denumite "preț al suferinței"-teză probatorie căreia i se subsumează și suferința pricinuită în calitatea de cadru militar acoperit, cunoscută de partea adversă, atât prin prisma coordonării punerii la dispoziție în cadrul SIE cu începerea urmăririi penale în cauza nr. 137/P/1997 în 13.03.1997, cât și prin prisma coordonării măsurii trecerii în rezervă în cadrul SIE cu măsura arestului preventiv în cauza nr. 137/P/1997.

În condițiile în care dispozițiile legale privind securitatea națională și protecția informațiilor clasificate, dublate de incriminarea penală a faptei proprii de divulgare, îi interziceau autorului revizuentului orice acțiune proprie de deconspirare, acesta nu putea deduce judecății în mod specific - ca teză probatorie în acțiunea civilă privind arestul nelegal, calitatea secretă în care acționase ori încălcarea protecțiilor ce-i erau datorate în această calitate.

Decizia recurată a fost pronunțată cu nesocotirea cadrului legal incident cauzei, raportat la situația de fapt și de drept probată prin înscrisurile doveditoare, obiect al revizuirii.

Pe cale de consecință, numai ulterior decesului autorului revizuentului și în condițiile obținerii pe cale judiciară a înscrisurilor ce îndeplinesc integral condițiile de admisibilitate specifice revizuirii formulate, se poate constata incidența spectrului de obligații, garanții și protecții datorate și raportat la care trebuie analizat caracterul nelegal al arestului preventiv la care a fost supus autorul revizuentului.

Curtea de apel face o confuzie raportat la fondul probator al înscrisurilor doveditoare. Astfel, înscrisurile probează o stare de fapt ce acoperă privarea nelegală de libertate, calitatea de cadru militar acoperit suprapunându-se temporal cu măsura arestului preventiv nelegal, dar și o stare de fapt acutizată și profund vătămătoare petrecută chiar în perioada arestului preventiv nelegal - pretinsa măsură a trecerii cadrului militar în rezervă fiind dispusă în timpul arestului preventiv nelegal, obiect al cauzei.

Simpla dispunere și emitere a încetării raportului militar (a uneia dintre identitățile fictive acordate lui B.) în condiții de arest preventiv, este de natură să demonstreze vătămarea morală cauzată autorului recurentului, din această perspectivă fiind evident caracterul determinant al înscrisurilor invocate.

Nu există niciun temei legal pentru reținerile curții de apel conform cărora faptele puteau fi invocate de parte pe parcursul soluționării procesului; că acestea puteau fi dovedite în cadrul procesului soluționat irevocabil în anul 2005 și că au fost ținute sub tăcere de autorul revizuentului, inducând ideea unei opțiuni personale, iar nu incidența cadrului normativ privind protecția informațiilor clasificate, concluzionând în mod greșit că faptele nu au făcut obiectul judecății, în contextul în care SIE nu a fost parte în procesul civil ori în procesul penal.

Or, conform Legii nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002, faptele nu puteau fi invocate ori dovedite de parte pe parcursul procesului, clasificarea, menținută și în present, a înscrisurilor ori deconspirarea ofițerului deplin acoperit conducând la crearea unei imposibilități legale autorului recurentului de indicare si probare a calității militare în care a fost prejudiciat prin arestul preventiv nelegal.

Obiectul judecății, astfel cum este stabilit de art. 505 C. proc. pen., constă în probarea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe ce privesc inclusiv calitatea de cadru militar acoperit a autorului recurentului.

În atare context, se impune analizarea împrejurărilor mai presus de voința reclamantului B., ce făceau imposibilă ori infracțională pretinderea unei teze probatorii ce ar fi vizat deconspirarea calității sale, administrarea de înscrisuri clasificate ori pretinderea, prin intermediul instanței, a luării de atare măsuri la nivelul SIE, aspecte care nu pot să rămână lipsite de consecințe juridice pentru pârâți, în mod nelegal puse în sarcina autorului reclamantului, victimă a arestului nelegal.

Prin urmare, hotărârea recurată este nelegală inclusiv din perspectiva garantării și protejării drepturilor fundamentale ale omului, accesul la instanță și procesul echitabil în cauza obiect al revizuirii fiind necesar a fi analizate prin prisma instituirii de garanții și protecții suficiente pentru cadrul militar acoperit B., apte a-i asigura cadrul legal și probator necesar obținerii reparării integrale a prejudiciilor suferite ca urmare a arestului nelegal, astfel cum a solicitat prin cererea de apel obiect al revizuirii.

Analizând decizia din apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 299 și următoarele din C. proc. civ. de la 1865, recursul constituie o cale extraordinară de atac, pusă la dispoziția părților pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C. proc. civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță, consecința fiind aceea că instanța de recurs nu poate proceda la o reexaminare a situației de fapt și la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, legalitatea hotărârii atacate urmând a fi verificată doar prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

Fiind formulată o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., revizuentul A., în calitate de succesor al defunctului B., a solicitat schimbarea, în parte, a deciziei civile nr. 1434/A/21.06.2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2004 și pe cale de consecință admiterea apelului declarat de reclamantul B. și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata integrală a daunelor morale în cuantum de 892.500 ron, sumă actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală până la data plății efective.

Determinat de respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac formulate, apreciindu-se că nu sunt întrunite condițiile cumulative impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a se proceda la retractarea deciziei civile nr. 1434/A/21.06.2004, Înalta Curte este învestită să analizeze modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor enunțate, prin prisma susținerilor părții revizuiente, dar și a raționamentului juridic expus în cadrul deciziei recurate.

O atare analiză se impune în contextul în care partea recurentă a invocat prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., respectiv când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Preliminar, se impune a fi menționat faptul că legea consacră revizuirii caracterul unei căi extraordinare de atac de retractare, deoarece se adresează aceleiași instanțe care a soluționat pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii. Așadar, acest demers judiciar este menit, prin natura sa juridică, să îndrepte erorile de fapt, pe baza unor circumstanțe limitative și expres prevăzute, dispozițiile legale care îl reglementează fiind de strictă interpretare.

Fiind o excepție de la principiul autorității de lucru judecat, căci prin maniera în care se permite judecătorului schimbarea hotărârii pronunțate în mod irevocabil, se aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice civile, lăsându-se la aprecierea instanței de judecată măsura în care o hotărâre și-a pierdut forța obligatorie, revizuirea unei hotărâri nu poate avea loc în afara motivelor expres prevăzute de lege.

De altfel, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție.

Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii, doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare.

O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu. Totuși, cerințele principiului securității juridice nu sunt absolute. Curtea însăși recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerințelor art. 6.

În orice caz, puterea de a iniția și de a derula o procedură de revizuire ar trebui exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc. (a se vedea, mutatis mutandis, Mitrea împotriva României, nr. 26.105/03, par. 23-25)

În speță, în susținerea cererii de revizuire au fost invocate prevederile art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, conform căruia revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Circumscris acestor dispoziții, revizuientul a invocat calitatea reclamantului B. de angajat al Serviciului de Informații Externe, activitatea desfășurată în cadrul acestui serviciu intrând sub incidența secretului de stat reglementată de prevederile Legii nr. 1/1998, aspecte ce nu puteau fi exhibate instanței cu ocazia soluționării apelului, finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită. S-a mai afirmat imposibilitatea obiectivă și legală de probare, contestare judiciară a oricăror acte și măsuri dispuse de pârâtul Statul Român, prin autoritățile sale, inclusiv imposibilitatea accesării și probării integrale a pretențiilor formulate, chestiune care a conferit caracter parțial al cunoașterii întinderii pagubei.

În atare situație, revizuentul a susținut că prejudiciul moral suferit de autorul său, reclamantul B. era mai mare decât cel care a fost dovedit la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1434/A/21.06.2004 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2004.

În expunerea raționamentului juridic care a condus la inadmisibilitatea demersului judiciar, curtea de apel a prezentat, pe lângă analiza punctuală a condițiilor impuse, în mod cumulativ, de prevederile art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, concluzionând că înscrisurile la care face referire revizuientul (și menționate în cuprinsul cererii de revizuire) nu sunt apte să conducă la retractarea hotărârii pronunțate și argumente care țin de modalitatea de învestire a instanței de judecată în litigiul anterior, respectiv cadrul procesual trasat de reclamant, conform principiului disponibilității.

Astfel, curtea de apel a menționat că "apelantul reclamant nu a susținut că prejudiciul moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate ar fi fost mai mare, dată fiind o anumită calitate a sa pe care nu o poate dovedi (...) privarea nelegală de libertate, ale cărei prejudicii materiale și morale au fost reparate în procesul civil în conformitate cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen.., nu a avut legătură cu Serviciul de Informații Externe sau cu calitatea de ofițer acoperit a reclamantului B. (...) că înscrisurile invocate tind să dovedească fapte care nu făceau obiectul judecății, Serviciul de Informații Externe nefiind parte nici în procesul civil în care s-a formulat revizuire, nici în procesul penal în care reclamantul B. fusese achitat".

Așadar, considerentele decizorii în susținerea soluției de inadmisibilitate privesc, pe de o parte, caracterul inapt al înscrisurilor invocate de a conduce la revizuirea deciziei pronunțate, chestiune criticată în calea de atac a recursului și în privința căreia se solicită o verificare a modului de aplicare a prevederilor legale invocate de către partea recurentă. Pe de altă parte, se reține lipsa unor motive factuale, de natura celor invocate, aspect care ar fi condus la un cadru procesual distinct, în vederea acordării în integralitate a prejudiciului pe care l-ar fi suportat reclamantul B., față de cel menționat în dosarul nr. x/2004.

Chiar dacă ambele linii argumentative au dobândit valențe decizorii în cuprinsul hotărârii recurate, Înalta Curte reține că prealabil analizării condițiilor procedurale impuse de prevederile art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care să susțină caracterul apt al înscrisurilor de a fundamenta un atare demers excepțional, se impune a fi verificat în ce măsură circumstanțele noi invocate pentru prima dată în acest cadru procesual (calitatea specială a reclamantului B. și activitatea prestată sub imperiul Legii nr. 1/1998 în favoarea Serviciului de Informații Externe) păstrează cadrul procesual al cererii inițiale, respectiv de angajare a răspunderii civile delictuale a Statului Român, în conformitate cu prevederile art. 504 din C. proc. pen., sau dimpotrivă schimbă coordonatele inițiale, contrar scopului pentru care a fost reglementată calea revizuirii, așa cum a argumentat curtea de apel.

Verificând această chestiune, Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată la 13.06.2002, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale, urmare a arestării nelegale și trimiterii în judecată pe nedrept, într-o cauză penală, fiind invocate prevederile art. 504 alin. (2) și (3) și art. 505 din C. proc. pen.

Prin precizările formulate la data de 07.04.2003, reclamantul a invocat în susținerea daunelor morale "prețul durerii" urmare a suferinței pricinuite de detenția sa ilegală, a contractării maladiilor cardiace și a suferințelor inerențe ale acestora, precum și afectarea în mod negativ și grav a personalității sale în mediul bancar intern și internațional.

Conform temeiului de drept invocat "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegală. Privarea sau restrangerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare.

La stabilirea întinderii reparației se tine seama de durata privarii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația consta în plata unei sume de bani. Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice."

Instanța de fond a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata parțială a daunelor morale, argumentate ca fiind o satisfacție compensatorie suficientă pentru traumele psihice și deteriorarea imaginii publice suferite.

Această soluție parțială a fost apelată de toate părțile litigante, inclusiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, fiecare susținând poziția procesuală de admitere/respingere totală a pretențiilor, invocate fiind atât lipsa probelor care să susțină prejudicial moral, cât și neaprecierea suficientă a valorilor lezate: imaginea publică, libertatea personală, viața profesională și de familie care să conducă la acordarea integrală a daunelor morale solicitate.

Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, apreciind pe de o parte că reclamantul a suferit o deteriorare a stării de sănătate, precum și impactul negativ asupra psihicului său, asupra familiei și asupra vieții publice, urmare a privării de libertate, suma fiind îndestulătoare pentru satisfacerea demnității. Pe de altă parte, reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că prejudicial moral suferit este mai mare decât cel acordat.

Așadar, pornind de la circumstanțele factuale invocate, respectiv privarea de libertate și soluția de achitare în procesul penal, aspecte care se circumscriu temeiului de drept invocat art. 504 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., reclamantul B. a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat prin lezarea unor drepturi și valorilor nepatrimoniale, ce au fost analizate de către instanța de judecată, prejudicial moral fiind apreciat în urma unei atare evaluări.

Prin prezenta cerere de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-revizuient solicită retractarea deciziei civile pronunțate și analizarea prejudiciului moral, ca parte componentă a răspunderii civile delictuală, antrenată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Fundamentul demersului exercitat nu are în vedere o reevaluare a atingerilor aduse prerogativelor ce constituie atributul personalității umane și care s-au manifestat prin suferințele fizice, morale invocate în cadrul dosarului nr. x/2004, pe baza unor înscrisuri doveditoare noi, determinante, ci pentru a se constata, pentru prima dată în prezenta cale extraordinară, existența altor componente ale prejudiciului moral, decurgând din lezarea unor drepturi noi deținute în calitatea sa de ofițer acoperit la momentul procesului penal.

Revizuientul nu urmărește, prin înscrisurile depuse în acest cadru procesual, să producă probe suplimentare, ce nu au putut fi cunoscute/utilizate la momentul judecății în fond, pentru o reevaluare a prejudiciului moral cauzat prin lezarea drepturilor și valorilor invocate în litigiul inițial și care au fost supuse unei "greșitei" aprecieri. Ci tinde la o repunere în discuție a "întinderii reparației", prin completarea "consecințelor" produse asupra autorului revizuientului, respectiv rejudecarea cauzei prin invocarea unor drepturi noi a fi lezate.

Or, scopul revizuirii este incompatibil cu modificarea cadrului procesual, respectiv prin extinderea cauzei - causa debendi - la alte temeiuri, decât cele invocate în cadrul dosarului nr. x/2004, cu respectarea principiului disponibilității, potrivit cu care obiectul și limitele judecății sunt stabilite prin cererile și apărările părților, judecătorul fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii. Căci, așa cum s-a menționat la începutul analizei prezentului recurs, revizuirea a fost reglementată pentru a corecta erorile judiciare, nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a dosarului și cu atât mai mult în alte coordonate procesuale decât cele în care a avut loc judecata inițială.

În consecință, independent de analiza în concret a înscrisurilor depuse în susținerea căii extraordinare de atac, pe care o solicită partea revizuientă instanței de recurs, soluția de inadmisibilitate este întemeiată, fiind justificată de solicitarea de modificare a cadrului procesual, în litigiul purtat anterior, chestiune decizorie reținută, în mod corect, de către curtea de apel.

O atare analiză conferă caracter superfluu verificării criticilor formulate de recurent cu privire la greșita aplicare a legii în privința calificării înscrisurilor ca fiind clasificate și regimul impus de legislația specială în acest sens sau de condițiile în care aceste înscrisuri ar fi putut fi invocate și administrate în litigiul inițial. După cum nu se impune nici cercetarea legalității deciziei recurate prin prisma modului de aplicare a prevederilor art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deși raționamentul judiciar cuprinde o astfel de analiză. Operațiunea de control judiciar este împiedicată tocmai de finalitatea către care tinde recurentul revizuient, respectiv de extindere a cadrului procesual la circumstanțe noi, ca parte componentă a prejudiciului moral, care conduc, în mod nepermis, la înlăturarea principiului autorității de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 va respinge recursul ca nefondat, soluția pronunțată de curtea de apel fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 1689 A/2023 din 14 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2025.