ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2664/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 9.000.000 euro, câte 1.000.000 euro pentru fiecare reclamant, în temeiul răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1379 alin. (1) și (2) C. civ., rap. la art. 34 alin. (1) și (2) și art. 35 alin. (1) din Constitutie. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 170 din 08 februarie 2021, Tribunalul București, secția a V-a Civilă a luat act de renunțarea la judecata cererii formulate de către reclamanții D., F., G. și I.; a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., E. și H.; a obligat pârâtul la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanții A., B., C., E. si H. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând pentru rest acțiunea formulată ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă Prin decizia civilă nr. 818A din 06 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 170 din 08.02.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., E. și H., ca nefondat. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 818A din 06 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. I.

Motivele de recurs: Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul-pârât reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive, față de obiectul cererii de chemare în judecată - acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ. și art. 1357 C. civ. In susținerea acestei excepții, învederează că instanța nu a ținut seama de faptul că intimații-reclamanți invocă un presupus prejudiciu suferit prin acțiunile ilicite ale Statului manifestate prin instituțiile sale naționale. Or, imputabilitatea faptelor se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuala a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru fapta proprie, în condițiile în care presupusa fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum și din susținerile intimaților-reclamanți, reiese faptul ca această acțiune vizează un presupus prejudiciu cauzat de condițiile de detenție existente in penitenciarele din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. În teoria de specialitate s-a arătat că între stat și instituțiile sale cu personalitate juridică, nu există un raport de prepușenie în înțelesul art. 1373 C. civ. și nici nu se poate reține o subordonare între prepus și comitent. Prin urmare, răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale (decizia civilă nr. 422/17.01.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Răspunderea Statului este reglementată în mod expres în Constituția României la art. 52 alin. (3), astfel că Statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, el nefiind responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc delegație de suveranitate, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. De asemenea, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Prin urmare, solicită să se constate că în speța de față între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și organele de executare a pedepselor privative de libertate nu există nici un fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. Dacă în speța de față există vreo culpa, aceasta nu poate fi imputată Statului Român prin Ministerul Finanțelor, această răspundere revenind în întregime penitenciarelor unde au fost cazați intimații-reclamanți și Administrației Naționale a Penitenciarelor. Potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor acesta stă în judecată în numele statului, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, iar potrivit dispozițiilor H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și ale Ordinului Ministerului Justiției nr. 433/0/2013, în mod evident Ministerul Finanțelor nu poate reprezenta Statul, care nu asigură condițiile din spațiile de detenție. Ministerul Finanțelor răspunde în numele Statului Român numai în condițiile normelor speciale, respectiv conform art. 538-541 C. proc. pen. sau unor legi speciale de reparație, situații care nu se regăsesc în speță. Mai mult, Ministerul Finanțelor nu este ordonator de credite pentru organele cu atribuții în organizarea condițiilor de detenție, legile speciale de organizare, antemenționate, prevăzând expres procedura finanțărilor. Prin urmare, în conținutul raportului juridic dedus judecății dreptul intimaților-reclamanți de a avea condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții, care în niciun caz nu este Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Așadar, din perspectiva calității procesuale pasive, în prezenta cauză, Statul Român nu este subiectul pasiv al raportului juridic litigios, respectiv titularul obligației de a asigura reclamanților condiții corespunzătoare de detenție. Dispozițiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuții exprese și distincte în acest sens în sarcina unităților de detenție. In acest sens a indicat dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/17.10.2017, art. 1 alin. (1) și art. 2 din O.M.J. nr. 2772/2017, art. 48, art. 49 și art. 80 din Legea nr. 254/2013. Nu pot fi primite argumentele intimaților-reclamanți, atâta vreme cât nu există o hotărâre prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al intimaților-reclamanți, încălcarea de către Stat a art. 3 din Conventie. Pentru toate aceste considerente, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanți, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Recurentul-pârât a criticat și motivarea instanței referitoare la faptul că este justificată suma de 2.000 RON acordată cu titlu de despăgubiri morale pentru fiecare dintre reclamanți. Arată că presupusele fapte ilicite, descrise de către intimații-reclamanți în acțiunea formulată, sunt încălcarea normelor minime obligatorii privind condițiile materiale ale detenției și tratarea necorespunzătoare a intimaților. Or, situația penitenciarelor din România, astfel cum este descrisă în sentința atacată, nu constituie probă pe baza căreia o instanță de judecată să-și poată sprijini argumentația juridică. Nu poate fi vorba nici despre fapte notorii, în accepțiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu este vorba despre un aspect concret, o stare generală neintrând în această categorie și neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligațional între intimații-reclamanți și recurentul-pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală. Susținerile intimaților-reclamanți cu privire la neplăcerile cauzate de condițiile de detenție necorespunzătoare, care le-ar fi provocat o suferință morală, au fost primite de instanțe fără a analiza situația reală a condițiilor în care acesta a fost cazat în mediul penitenciar și fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit de intimații-reclamanți. Astfel, inacțiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării si dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Mai mult, în practica CEDO s-a reținut că aproape toate statele se confruntă sau s-au confruntat cu problema supraaglomerării penitenciarelor ori a altor locuri de deținere. Art. 3 din Convenție consacră una dintre cele mai importante valori ale societăților democratice, astfel, Convenția interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele și pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei (Labita împotriva Italiei (MC), nr. xxxxx/95, pct. 119, CEDO 2000 IV). După cum a stabilit Curtea în repetate rânduri, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenta art. 3 din Convenție. Aprecierea acestui nivel minim de gravitate este relativă; depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, urmările fizice și psihice și in unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este "degradant" în sensul art. 3, Curtea ține seama dacă scopul acestuia este de a umili și înjosi persoana respectivă și dacă, în ceea ce privește consecințele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3. Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. Față de cele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate, în sensul respingeri acțiunii formulate de intimații-reclamanți, ca neîntemeiate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și toate temeiurile invocate în cererea de recurs. I.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-pârât critică hotărârea instanței de apel pe motiv că a fost greșit reținută calitatea sa procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către intimații-reclamanți pentru nerespectarea drepturilor nepatrimoniale ale acestora, privind calitatea aerului și apei în proximitatea locului de detenție. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-pârât a susținut că, raportat la dispozițiile legale indicate în cererea de recurs (art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 756/2016 privind organizarea Administrației Naționale a Penitenciarelor, H.G. nr. 652/2009 privind organizarea Ministerului Justiției), Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă și nu are nicio culpă. A susținut, de asemenea, că s-au reținut în mod greșit condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357-1371 C. civ., deoarece prejudiciul invocat este generat de acțiunile sau inacțiunile unor instituții naționale distincte cu personalitate juridică proprie. Înalta Curte observă că, fără a nega faptul că instituțiile naționale competente au obligația directă de a asigura condițiile adecvate privind calitatea aerului și apei, instanța de apel a reținut, în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, că răspunderea acestor instituții nu exclude răspunderea obiectivă a Statului însuși. Astfel, în mod corect a fost reținută calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiul dedus judecății, având în vedere natura faptei ilicite reținute. Recurentul-pârât a fost considerat răspunzător pentru producerea prejudiciului tocmai pentru omisiunea de a lua măsurile necesare pentru închiderea, etanșarea și ecologizarea gropilor de gunoi, chestiune necontestată, de altfel, de către recurent. Această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea adoptării politicilor adecvate în materia protecției mediului și sănătății publice. Înalta Curte constată că, într-adevăr, imputabilitatea unei fapte prejudiciabile, în condițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., presupune stabilirea unei culpe directe a persoanei juridice în cauză, respectiv implicarea explicită a organelor sale de conducere în săvârșirea unor acte ilicite generatoare de prejudicii. În speță însă, prejudiciul invocat de intimații-reclamanți decurge din calitatea aerului și a apei, situație care rezultă din omisiunea statului de a adopta măsuri necesare și eficiente pentru asigurarea unui mediu sănătos și a condițiilor decente de trai, aspecte reținute și motivate în mod corect de instanța de apel. Astfel, curtea de apel a reținut justificat raportul J. privind condițiile necorespunzătoare ale apei din penitenciare, aspect confirmat și de jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Polgar împotriva României, Brândușe împotriva României, Kanalas împotriva României, Elefteriadis împotriva României, K. împotriva României). În aceste hotărâri s-a statuat constant că lipsa măsurilor adecvate pentru asigurarea unor condiții corespunzătoare pentru traiul în penitenciar - fie că este vorba despre supraaglomerare, ce nu se discută în speță, fie că este vorba despre alte elemente ce caracterizează condițiile de trai, igiena, apa, aerul - implică responsabilitatea directă a statului, independent de instituțiile subordonate acestuia. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Brândușe împotriva României, Rezmiveș și alții împotriva României, K. împotriva României) și Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-638/18 Comisia Europeană împotriva României), situația privind calitatea precară a aerului constituie o problemă structurală și sistemică, determinată de lipsa măsurilor adecvate luate de autoritățile publice centrale, responsabilitatea revenind în mod direct Statului Român. Prin urmare, față de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., de vreme ce reclamanții impută statului neluarea măsurilor corespunzătoare necesare pentru remedierea viciilor aerului și apel în penitenciar, rezultă și calitatea pasivă a recurentului chemat în judecată, chestiune dezlegată corect de instanța de apel. Pe fondul cauzei, criticile recurentei privind inexistența răspunderii civile delictuale sunt nefondate. Instanțele de fond au reținut existența unei fapte ilicite de tip omisiv imputabile pârâtului, constând în neluarea măsurilor necesare pentru închiderea, etanșarea și ecologizarea gropilor de gunoi, conform obligațiilor legale asumate de stat prin legislația națională și europeană, iar în această privință nu s-au formulat critici de nelegalitate. În consecință, această omisiune a fost corect stabilită ca generatoare de prejudicii în sarcina reclamanților, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene. Susținerea recurentului privind absența unui prejudiciu cert și determinabil este neîntemeiată, având în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care arată că prejudiciul moral nu necesită probe exhaustive directe, fiind suficient să se probeze existența unei fapte ilicite ce aduce atingere (și) unor drepturi personale nepatrimoniale pentru a prezuma existența prejudiciului. În același timp, aprecierea privind existența și întinderea prejudiciului (evaluat de instanța de apel la suma de 2000 RON pentru fiecare reclamant) reprezintă chestiuni de fapt, ce scapă controlului judiciar al instanței de recurs; în prezența argumentelor expuse de instanța de apel, care sunt clare și se raportează la circumstanțele cauzei, nu se poate reține încălcarea legii, iar Înalta Curte nu poate proceda la evaluarea caracterului excesiv pretins al acestor despăgubiri. De asemenea, nici critica privind lipsa unei legături clare de cauzalitate nu poate fi primită, întrucât aprecierea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu constituie o chestiune de fapt rezervată instanțelor de fond și apel, excluzându-se astfel reevaluarea sa în recurs. Criticile recurentului privind interpretarea eronată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și gradul de gravitate al tratamentului suferitsunt nefondate. Instanțele de fond au aplicat corect jurisprudența relevantă în materie, iar condițiile descrise au atins, potrivit evaluării rezervate instanțelor de fond, pragul minim de gravitate necesar calificării tratamentului ca degradant, în sensul art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte constată, totodată, că numeroase dintre criticile dezvoltate de recurent în cererea de recurs se referă la aspecte ce exced cadrului procesual al cauzei, mai precis la răspunderea Statului Român pentru supraaglomerarea sau lipsa igienei în penitenciare. Or, aceste aspecte nu pot constitui motive de nelegalitate în prezenta cauză, în condițiile în care obiectul litigiului îl reprezintă exclusiv obligațiile Statului Român privind protecția mediului, mai exact afectarea calității aerului și apei, generată direct și exclusiv de amplasarea gropilor de gunoi în proximitatea penitenciarului. În consecință, criticile recurentului privind condițiile generale din penitenciare sunt lipsite de relevanță și nu pot fi reținute în analiza prezentului litigiu. În cauză răspunderea statului este obiectivă și derivată din neîndeplinirea obligațiilor generale stabilite prin norme interne și europene privind protecția mediului și asigurarea drepturilor fundamentale. Jurisprudența europeană confirmă clar că statul poartă o răspundere obiectivă pentru deficiențele structurale ale sistemului său, independent de identificarea unei culpe directe a unei autorități specifice. Față de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile atacate.