ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 mai 2017, sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, de daune morale în cuantum de 290.000 RON, reclamantului A., și în cuantum de 210.000 RON, reclamantei B., publicarea pe cheltuiala pârâtelor, într-un ziar de largă circulație, a hotărârii definitive pronunțate în prezenta cauză, împreună cu dezmințiri cu privire la articolele defăimătoare ce fac obiectul prezentei acțiuni, și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 598 din 14 martie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 701A din 17 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 598 din 14 marte 2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 337 din data de 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurenții - reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 701A din 17 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1023A din data de 25 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a luat act de achiesarea apelanților - reclamanți la sentința civilă nr. 598 din 14 martie 2018 a Tribunalului București, în ceea ce privește soluționarea capetelor I și II din cererea de chemare în judecată, formulate în contradictoriu cu intimata - pârâtă D.. A respins apelul declarat împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2017, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 598 din 14 martie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. și D.. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că: a respins excepția inadmisibilității formulării capătului III de cerere, formulat de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei C., a obligat pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, și la publicarea, pe cheltuiala sa, a hotărârii definitive într-un ziar de răspândire națională; a respins, ca neîntemeiat, capătul III de cerere, formulat de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta D.; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamantei în contradictoriu cu pârâta C.; a obligat intimata - pârâtă C. la plata, către apelantul - reclamant A., a sumei de 7.730 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxe judiciare de timbru și onorarii de avocat, aferente judecății în fond, apel, recurs - prim ciclu procesual; a luat act că apelantul - reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente celui de-al doilea ciclu procesual - apel, pe cale separată. A respins cererea apelantei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de A., astfel încât să se mențină soluția de respingere, pe fond, a acțiunii.

Apreciază că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și procedural, fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta arată că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1349 din C. civ. și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

În acest sens, precizează că articolele din data de 2 mai 2017 și 8 mai 2017 cuprind 3 categorii de afirmații:

a. referitoare la presupusa influență exercitată, alături de alte persoane, asupra factorilor de decizie, pentru schimbarea managerului spitalului, pentru a obține prelungirea activității după vârsta de 65 ani și pentru numirea soției sale într-o funcție în spital;

b. referitoare la slaba activitate clinică și preocupările adiacente activității medicale;

c. referitoare la alocarea spațiilor disponibile pentru activitatea didactică în detrimentul modernizării/extinderii secției de cardiologie.

Doar prima a fost apreciată de către instanță ca fiind o faptă ilicită, însă, în opinia recurentei, nu sunt întrunite cerințele legale pentru a opera răspunderea civilă delictuală.

Astfel, nu există faptă ilicită. Publicarea unor articole nu reprezintă o faptă ilicită. Deși reține contrariul, instanța nu aduce argumente, probe, care să-i confirme punctul de vedere. Articolele tratează subiecte de interes public și au o bază serioasă de documentare. De asemenea, afirmațiile contestate se încadrează în categoria judecăților de valoare, nefiind susceptibile dovedirii. Prin articolele publicate, recurenta și-a exprimat o opinie cu privire la activitatea managerială și deontologia profesională a intimatului. Baza factuală este reprezentată de numirile în funcțiile de conducere, care se realizează pe baza unor alte criterii, care nu au legătură cu performanțele manageriale.

În articolul "Adevăratul motiv al represiunii declanșate de gruparea E...." a explicat care este situația relevată de cadrele medicale, și anume că intimatul împlinea 65 de ani și managerul nu-i accepta prelungirea activității. În acest context, precizează că, prin intermediul autorității locale, a fost schimbat managerul, care i-a facilitat această prelungire. În opinia sa, aceste aspecte reies inclusiv din declarația primarului.

Deși situația poate fi dovedită, instanța de apel a considerat că afirmațiile reprezintă o faptă ilicită, întrucât o astfel de conduită l-ar expune pe intimatul A. la consecințe penale, nu doar deontologice, ceea ce i-ar afecta reputația și onoarea. Or, recurenta doar a informat publicul despre o anomalie din sistem, eventualele consecințe penale făcând obiectul competenței autorităților. De asemenea, situațiile prezentate conduc la o judecată de valoare, și anume că numirile în funcție se fac pe recomandări, iar și nu pe criterii de competență. Prin urmare, judecata de valoare are o bază factuală suficientă, neputând fi calomnioasă, conform jurisprudenței CEDO.

Recurenta prezintă detaliat, în cererea de recurs, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia libertății de exprimare și a limitelor sale, insistând asupra principiilor pe care le statuează.

Arată, de asemenea, că intimatul este o persoană publică, în accepțiunea jurisprudenței CEDO, întrucât, la momentul scrierii articolelor, deținea calitatea de Șef clinică Medicină Internă și Șef al secției clinice de Cardiologie, Explorări Cardiovasculare și Ritmologie în cadrul Spitalului Colentina și de cadru didactic universitar. Activitatea sa era o chestiune de interes general.

Afirmă că, dacă publicarea articolelor e considerată o faptă ilicită, este contestat rolul presei de garant al unei societăți libere și democratice, pe care îl poate exercita prin observarea și aducerea la cunoștința publicului a faptelor care încalcă normele și valorile morale.

Articolele au avut documente la baza lor, documente pe care le enumeră în cererea de recurs pentru a dovedi că nu au fost simple afirmații calomnioase, ci fundamentate pe înscrisuri care provin de la alte persoane, inclusiv de la intimat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425, art. 13, 14, 15 și 22 alin. (5) din același act normativ.

Recurenta precizează că, în considerente, s-a reținut că intimatului nu i-a fost acordat dreptul la replică. Însă, în realitate, acesta a trimis un email, care a fost publicat, și în care a arătat că nu va răspunde jurnalului, dar că se va adresa justiției. Instanța a reținut lipsa dreptului la replică abia în motivare, fără a pune în discuția părților o astfel de împrejurare, pentru a da posibilitatea recurentei să se apere și să aducă dovezi în sens contrar. Astfel, s-a încălcat dreptul la apărare, contradictorialitatea și oralitatea dezbaterilor, dar și principiul rolului activ al instanței.

Mai mult, dreptul la replică a fost inserat în articol, dar conținutul său nu aduce nicio clarificare, în sensul că nu ar fi reale afirmațiile. Intimatul le-a apreciat ca fiind calomnii și a precizat că se va adresa instanței de judecată. Arată că nepublicarea replicii ar fi avut o consecință de natură morală, dacă prin conținutul său s-ar fi negat aspectele din articole. Însă, în speță, replica nu a dovedit contrariul.

De asemenea, tot ca un argument al acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a ignorat Nota internă din 25 aprilie 2017, emisă de managerul Spitalului Colentina, prin care s-a interzis comunicarea cu presa. În considerarea acestui act, nici intimatul nu putea comunica cu presa.

Instanța de apel a ignorat faptul că, în legislația noastră, presa nu are obligația de a solicita un drept la replică astfel că lipsa sa nu constituie o faptă ilicită. Din acest punct de vedere este nereală susținerea instanței că, lipsa dreptului la replică, încalcă art. 14.2 din Codul deontologic.

Ca o concluzie, recurenta arată că nu există nicio faptă ilicită întrucât a solicita un drept la replică nu reprezintă o obligație a jurnalistului. Fapta ilicită presupune o faptă interzisă, în mod expres, de lege. Or, situația faptică și juridică prezentată dovedește că nu este o faptă ilicită. De altfel, nicio eventuală încălcare a prevederilor Codului deontologic al ziaristului nu atrage răspunderea civilă delictuală întrucât acesta nu este un act normativ, nu are putere de lege. Codul deontologic este un document adoptat de către Clubul Român de Presă, care este o asociație, dispozițiile nefiind obligatorii.

Intimatul nu a dovedit că afirmațiile din articole au depășit limita proporționalității unei informări rezonabile, hotărârea fiind casabilă, sub acest aspect.

Recurenta arată că nu este îndeplinită nici cerința referitoare la prejudiciu.

Apreciază că, și din acest punct de vedere, hotărârea încalcă dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. întrucât nu există o motivare a raționamentului instanței cu privire la cerințele și cuantumul prejudiciului.

Mai mult, se încalcă și dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din același act normativ, instanța având în vedere declarațiile a doi martori, aflați în relații de interese cu reclamanții, ale căror declarații au fost subiective și nerelevante. În acest sens, detaliază declarațiile martorilor F. și G., insistând pe relațiile reclamanților cu acești martori, contradicțiile din cuprinsul acestora și subiectivitatea declarațiilor.

Recurenta consideră că nu este motivată modalitatea de stabilire a cuantumului prejudiciului la 5.000 RON, probatoriile administrate nejustificând această sumă. Și din această perspectivă, hotărârea încalcă dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Mai mult, din datele pe care le deține, intimatul profesează în continuare, activitatea sa profesională de medic și profesor universitar nefiind afectată de articolele deduse controlului judiciar.

Recurenta apreciază că nu este îndeplinită nici cerința existenței unei legături de cauzalitate în fapta ilicită și prejudiciu. În speță, nu există faptă ilicită, aspect detaliat în cererea de recurs, și nici prejudiciu.

De asemenea, arată că nu există nici vinovăție în săvârșirea faptelor ce fac obiect al prezentei cauze. După prezentarea actelor normative și jurisprudenței europene incidente în cauză, recurenta precizează că a expus fapte și acțiuni imorale ale intimatului, care pot să atragă și sancțiuni penale. Însă, presa are o responsabilitate etică față de cetățeni și față de societate, pe care o poate îndeplini prin publicarea articolelor de interes public, cum e și cazul articolelor supuse controlului judiciar. De fapt, presa este chiar obligată să identifice acte și fapte controversate, să le aducă la cunoștința publicului, pentru a contribui la bunul mers al societății.

În concluzie, pentru motivele arătate, apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile declictuale.

Recurenta critică și soluția referitoare la cheltuielile de judecată și arată că instanța de judecată nu a avut în vedere că extrasele de cont și ordinele de plată, depuse de reclamant, nu sunt dovezi, în original, de încasare a onorariului de către avocat. Mai mult, nu sunt însoțite de contractele încheiate cu apărătorul ales. Astfel, obligarea recurentei la plata sumei de 7.730 RON către intimat încalcă dispozițiile art. 452 și 453 din C. proc. civ.

Prin urmare, față de situațiile expuse, recurenta solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Intimații A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, pentru lipsa mențiunilor impuse de dispozițiile art. 486 din C. proc. civ., în sensul că lipsesc domiciliul recurentului și sediul avocatului acestuia. În subsidiar, au solicitat anularea recursului, pentru neîncadrarea argumentelor în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. În al doilea subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă excepția de nulitate a recursului, invocată de intimați, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1023A din 25 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și s-a fixat termen de judecată la 18 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 1023A din 25 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care pârâta C. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 din C. proc. civ.

În primul rând, invocă motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanții A. și B. au solicitat, în esență, obligarea pârâtelor C. și D. (față de care au renunțat ulterior la judecată), la plata daunelor morale produse prin afirmațiile calomnioase și denigratoare făcute în cadrul unor articole de presă.

Fapta ilicită imputată pârâtei C. a constat în utilizarea unor afirmații denigratoare ce ar fi adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamanților, prin conținutul informațiilor transmise în cadrul articolelor publicate pe portalul de știri www.x.ro în datele 27 aprilie 2017, 2 mai 2017, 8 mai 2017, 10 mai 2017 și 16 mai 2017.

Rejudecând cauza, instanța de apel a admis doar parțial acțiunea reclamanților și a reținut că, din perspectiva conținutului materialelor de presă, doar articolele din 2 mai 2017 și 8 mai 2017 prezintă relevanță, iar din cadrul acestora doar afirmațiile pârâtei C. privind influențarea factorilor de decizie pentru schimbarea din funcție a conducerii spitalului în scopul obținerii unor beneficii pentru reclamanți au caracterul unor fapte ilicite și îl prejudiciază pe reclamantul A.. Această hotărâre a fost supusă recursului de către pârâta C. care, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susține că nici aceste afirmații nu îmbracă forma unei fapte ilicite, astfel că soluția la care s-a oprit instanța de apel încalcă dispozițiile art. 1349 din C. civ. și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

În cauză, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamanților la protecția reputației lor - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului jurnalistului la libertatea de exprimare. Instanța de apel a reținut că dreptul la libera exprimare nu a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care i se poate imputa intimatei C. săvârșirea unei fapte ilicite.

Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României).

Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente".

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a dispozițiilor legale naționale și europene și a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Instanța de apel a analizat afirmațiile din cadrul celor două articole din data de 2 mai 2017 și 8 mai 2017 referitoare la influențarea factorilor de decizie și a stabilit că sunt acuzații de fapt, lipsite de bază factuală și de posibilitatea reclamantului de a prezenta un punct de vedere.

Astfel, verificând, în concret, afirmațiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanța de apel a reținut, în mod corect, că acestea pot fi calificate ca fiind acuzații clare, determinante față de reclamant, fără bază factuală. Investigația jurnalistică reflectată de înscrisurile depuse la dosar nu are legătură cu situația reclamantului ci cu alte persoane și alte secții ale Spitalului Colentina. În ceea ce privește declarația primarului general, de care recurenta se prevalează și în cererea de recurs, nici aceasta nu face proba verității întrucât nu se suprapune peste afirmațiile jurnalistei.

Curtea de Apel București a avut în vedere distincția realizată de către instanța de contencios a drepturilor omului dintre fapte și judecăți de valoare, arătând că afirmațiile pe care recurenta le apreciază ca fiind judecăți de valoare, sunt, în realitate, fapte, care necesită dovezi.

Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane subiect al investigației jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudența menționată vizează, așa cum s-a dezvoltat anterior, distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale și în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor și dreptul la replică, buna credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile nu au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, înscrisurile depuse vizând alte persoane și situații.

Verificând susținerile recurentei în sensul că lipsesc criteriile de analiză care rezultă din jurisprudența CEDO, instanța de recurs reține existența acestora, așa cum ele au fost verificate, în mod corect, de către instanța de apel.

După ce a analizat, conceptual, judecata de valoare și acuzația de fapt, apoi afirmațiile jurnalistei C., instanța de apel a concluzionat că relatările despre chestiuni de interes general sunt supuse condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații clare și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Or, presupusa influență exercitată de reclamant pentru schimbarea managerului în scopuri personale nu reprezintă o informație dovedită, ci o afirmație fără bază factuală.

Înalta Curte reține că baza factuală este o chestiune care ține de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. Prin urmare, nu prezintă relevanță aspectele de fapt și probatoriile detaliate în cuprinsul cererii de recurs.

Instanța de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care înlătură baza factuală pretinsă de recurentă, apreciind că maniera în care a procedat este una necorespunzătoare. Stabilind inexistența unei baze factuale, a constatat, corect, că afirmațiile referitoare la pretinsa influență a factorilor de decizie în scop personal, din cadrul articolelor din 2 mai 2017 și 8 mai 2017, au depășit limitele libertății de exprimare.

În concluzie, acest motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat.

În al doilea rând, recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate casa hotărârea dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Printr-un prim argument, recurenta susține o motivare nelegală a deciziei recurate, în discordanță cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., față de faptul că nu s-a ținut cont de emailul din data de 10 mai 2017, care ar reprezenta dreptul la replică al reclamantului.

Înalta Curte reține că motivul de recurs cuprins în conținutul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural, sancționate cu nulitatea de dispozițiile art. 174 din același act normativ, însă argumentul recurentei, referitor la viciile de motivare, poate fi încadrat în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ.. Din această perspectivă, susținerile sunt nefondate.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanța de apel, are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Situația învederată în cererea de recurs nu se referă, însă, la vreun viciu de motivare, ci se critică modul de apreciere a probelor, respectiv a conținutului emailului din data de 10 mai 2017, căruia instanța nu i-a acordat valoarea probatorie urmărită de recurentă.

Însă, împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, inclusiv a înscrisului menționat, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurentă pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, în raport de probele administrate, critică ce nu poate fi cenzurată în recurs față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.. În recurs nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurenta.

Tot în cadrul motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se susține că instanța de apel nu a pus în vedere părților clarificarea chestiunii referitoare la publicarea dreptului la replică. Prin urmare, în opinia recurentei, conduita instanței încalcă principiul contradictorialității reglementat de dispozițiile art. 14 din C. proc. civ., dar și dreptul la apărare garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 13 din C. proc. civ., principiul oralității reglementat de art. 15 și principiul rolului activ garantat de art. 22 din același act normativ intern.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează pentru dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului.

Însă, împrejurarea că un aspect de fapt, cuprins în actele procedurale depuse la dosar și cu privire la care s-au administrat probatorii, nu ar fi fost pus în discuția părților, în mod distinct, din oficiu, de către instanță, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării principiului de procedură enunțat și nici a celor menționate în cererea de recurs, câtă vreme instanța a acordat cuvântul părților pe fond, iar acestea au expus în detaliu, împrejurările pe care le-au apreciat ca fiind relevante cauzei.

Recurenta dezvoltă chestiunea dreptului la replică, concluzionând că acesta a fost exercitat, ceea ce înlătură caracterul ilicit al faptei și dovedește aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1349 din C. civ.

Aceste argumente, care vizează modalitatea de aplicare a unor dispoziții de drept material, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Instanța de apel a constatat că recurenta nu a solicitat și nu a avut niciun punct de vedere exprimat de intimați cu privire la informațiile pe care le-a transmis cititorilor prin materialele de presă publicate, aspect confirmat prin răspunsul acesteia la interogatoriul administrat.

Astfel, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut două aspecte. Pe de o parte, situația prezentată în presă nu a avut bază factuală, ceea ce reprezintă o faptă ilicită, aptă să atragă răspunderea civilă delictuală a jurnalistului, pentru prejudiciul de imagine produs. Pe de altă parte, nu s-a solicitat nici punctul de vedere al intimaților, pentru a se publica ambele opinii, care în mod clar erau divergente.

Or, publicarea unor articole cu conținut denigrator, fără a fi precedată de o verificare a informației, inclusiv prin solicitarea opiniei persoanelor implicate în cauză, este un element al atitudinii subiective, și exprimă reaua-credință a jurnalistului. Această conduită jurnalistică se analizează în cadrul cerinței referitoare la vinovăție, care este o condiție distinctă și esențială, o constantă a răspunderii civile delictuale. Răspunderea jurnalistului poate fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă, potrivit dispozițiilor art. 1357 alin. (2) din C. civ., aceasta însemnând neglijența sau imprudența pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

Vinovăția este fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și, în aprecierea acestei condiții, esențiale sunt două elemente: comportamentul făptuitorului și imputabilitatea acestuia. Or, în cauza dedusă judecății, instanța de apel a reținut, în urma analizei probelor care au fost administrate, reaua-credință a recurentei care, deși a publicat informații cu impact asupra publicului, nu a solicitat și punctul de vedere al intimaților asupra acestora.

Tot cu privire la obligația de a solicita puncte de vedere/dreptul la replică, se susține că nu are un fundament legal întrucât nu este cuprins în niciun act normativ, astfel încât nepublicarea replicii ar avea doar o consecință de ordin moral.

Însă, Codul deontologic, la care face trimitere recurenta, cuprinde norme de conduită general acceptate de presă, iar încălcarea lor exprimă reaua - credință a jurnalistului.

Chiar dacă dreptul național cuprinde puține reglementări în acest sens, dreptul de a oferi un punct de vedere rezultă și din reperele cuprinse în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, care vizează echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale, atunci când se imputa fapte determinate, și, în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor și existența dreptului la replică, buna - credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă, tipul de discurs, natura subiectului expus, persoana vizată.

În cauza Melnitchouk împotriva Ucrainei, Curtea a constatat că există o obligație pozitivă a statului de a proteja dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului în două moduri: prin asigurarea faptului că acesta dispunea de o posibilitate rezonabilă de a-și expune punctul de vedere, precum și posibilitatea de a contesta refuzul ziarului de a primi punctul de vedere, în fața instanțelor naționale. Curtea a considerat că dreptul de a oferi un punct de vedere, ca element important al libertății de exprimare, decurge nu numai din necesitatea de a permite contestarea informațiilor false, ci și de a asigura o pluralitate de opinii, în special în domenii de interes general, ca de exemplu dezbaterea literară și politică (pct. 2). În considerarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, reglementările privind dreptul la replică/obligația de a solicita puncte de vedere sunt menite să protejeze interesul publicului de a primi informații din surse diferite, precum și să garanteze astfel posibilitatea de a dispune de o informație cât se poate de completă.

Un alt argument al recurentei care, în opinia sa, atrage nelegalitatea deciziei recurate, vizează cuantumul prejudiciului reținut de către instanța de apel. În acest sens, a expus, pe larg, declarațiile celor doi martori audiați în cauză care au relatat despre modul în care intimații au fost afectați de afirmațiile din presă și, în același timp, a susținut lipsa vreunei motivări care să justifice acest cuantum.

Însă, în calea de atac a recursului se poate analiza doar problema existenței unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incident art. 1357 din C. civ., problema întinderii (evaluării) prejudiciului fiind o chestiune de apreciere a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, fiind o problemă de netemeinicie.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane și se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția europeană, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, prejudiciul reclamantului este un prejudiciu de imagine și constă în faptul că, prin imputarea celor afirmate în mod public, în presă, recurenta a reușit practic să-i afecteze imaginea publică, ceea ce a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei.

Existând o afectare negativă pe plan psihic generată de faptele recurentei, de o anumită gravitate, instanța de apel a apreciat că se justifică acordarea unei satisfacții echitabile de 5.000 de RON, cuantum care a rezultat din probatoriile administrate, pe care l-a justificat și care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

Referitor la vinovăție, recurenta susține că nu există, întrucât presa are o responsabilitate etică față de cetățeni și față de societate de a prezenta actele și faptele imorale de care ia cunoștință. Însă, nici aceste susțineri nu sunt fondate.

Din jurisprudența CEDO reiese principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situația în care se analizează o acuzație de denigrare, elementul determinant fiind buna sau reaua credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate.

În consecință, în astfel de litigii, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului, în raport cu adevărul afirmațiilor sale, dar și cu scopul demersului jurnalistic, în sensul de a verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general.

În cauza pendinte, instanța a verificat nu doar realitatea informațiilor furnizate de jurnalist în cuprinsul celor două articole, ci și atitudinea subiectivă a acestuia. Astfel, a reținut că recurenta nu a depus suficiente eforturi pentru a verifica adevărul obiectiv al afirmațiilor publicate întrucât nu avea dovezi în acest sens și nici nu a solicitat un punct de vedere persoanelor vizate. În cazul delictelor de presă, răspunderea jurnalistului intervine inclusiv în acest caz . Prin urmare, în mod corect, a fost reținută vinovăția recurentei care, prin materialele publicate, fără o documentare anterioară și obținerea unor puncte de vedere, a afectat în mod gratuit reputația intimatului.

În concluzie, nici aceste susțineri nu pot fi primite.

În al treilea rând, se solicită casarea deciziei recurate cu privire la soluția ce vizează cheltuielile de judecată, recurenta apreciind că este incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de casare se susține că instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată fără a se face dovada legală a suportării acestora de către reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 453 din actul normativ menționat, "(1)Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În scopul determinării culpei procesuale, care constituie temei al plății cheltuielilor de judecată, interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita procesuală a părților. Prin urmare, instanțele de judecată trebuie să analizeze, în concret, în fiecare litigiu în parte, culpa procesuală, putându-se aprecia și asupra realității, necesității sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

În cauza pendinte, se susține că s-au acordat cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de avocat, fără a se face dovada acestora, respectiv fără depunerea extrasului de cont și a contractului de reprezentare, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 452 și art. 453 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în speță, dovada onorariului avocatului a fost făcută cu facturi și ordine de plată, cu elemente complete, aspect recunoscut prin cererea de recurs. Prin urmare, înscrisurile suplimentare pretinse de recurentă nu-și au justificarea.

În concluzie, nici aceste susțineri nu pot fi primite.

Dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâta C. împotriva deciziei nr. 1023A din 25 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1023A din 25 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2024.