ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 337/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data 19 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 290.000 RON, reprezentând daune morale cauzate reclamantului A., plata de daune morale în cuantum de 210.000 RON reprezentând daune morale cauzate reclamantei B., publicarea pe cheltuiala pârâților, într-un ziar de largă circulație, a hotărârii definitive pronunțată în prezenta cauză împreună cu dezmințiri cu privire la articolele defăimătoare ce fac obiectul prezentei acțiuni și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Prin Sentința civilă nr. 598 din 14 martie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și D., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București Împotriva Sentinței civile nr. 598 din 14 martie 2018 și a încheierii din 18 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au declarat apel reclamanții A. și B. Prin Decizia civilă nr. 701A din 17 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 598 din 14 martie 2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Cererea de recurs Împotriva Deciziei civile nr. 701A din data de 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții A. și B.. Primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se raportează la nemotivarea deciziei atacate. Cu referire la dispozițiile art. 6 din C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Avizul nr. x din 2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, recurenții-reclamanți susțin că o hotărâre judecătorească trebuie să fie clară și motivată, obligație ce incumbă judecătorului, care trebuie să întreprindă o analiză efectivă a mijloacelor de apărare invocate de părți și a argumentelor acestora, motivând precis respingerea acestora, toate acestea constituindu-se într-o garanție esențială ce permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate. Din acest punct de vedere, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este concordanță cu jurisprudența la nivel european, prin considerarea nemotivării drept un viciu fundamental al hotărârii, ce împiedică inclusiv exercitarea controlului judecătoresc. Într-o primă apreciere, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a omis a analiza motivele de apel referitoare la netemeinicia și nelegalitatea încheierii din 18 octombrie 2017, în condițiile în care prima instanță nu și-a motivat soluția de respingere a probei cu interogatoriul pârâtelor-intimate și care ar fi permis conturarea atitudinii subiective a acestora referitor la articolele scrise. Procedând în această manieră, instanța de apel nu a respectat dreptul la un proces echitabil care are drept principale valențe dreptul justițiabililor de a adresa cereri instanței și de a prezenta argumente în susținerea lor, instanța având la rândul său obligația corelativă de a le analiza și de a-și motiva soluția referitoare la acestea, motive care impun casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor cererilor reclamanților. O altă apreciere ce conduce la aceeași concluzie este, în opinia recurenților-reclamanți, faptul că instanța de apel nu a prezentat raționamentele logico-juridice derivate din prevederi legale incidente și interpretări jurisprudențiale referitor la limitele libertății de exprimare a jurnalistului prin raportare la dreptul reclamanților la viață privată. Totodată, instanța de apel în cadrul analizei sale cu privire la pretinsa bună-credință și respectarea eticii și deontologiei profesionale de către intimate a omis să analizeze criticile referitoare la faptul că informațiile prezentate de către jurnalistă și sursa lor nu conduc și nu susțin aspectele prezentate drept fapte incontestabile sau din care derivă anumite caracterizări negative ale reclamanților. De asemenea, a ignorat faptul că jurnalista nu a respectat principiul fundamental audiatur et altera pars ce impunea acesteia obligația de a solicita un punct de vedere/opinie și reclamanților înainte de publicarea unor informații referitoare la conduita și activitatea profesională a acestora. Susțin recurenții-reclamanți că nu a fost analizat de către instanța de apel, în aprecierea conduitei intimatelor și a modalității în care acestea au "respectat" etica profesională, refuzul dreptului la replică, iar informațiile prezentate în legătură cu așa-zisa "activitate slabă" a reclamantului prin raportare la numărul de pacienți consultați anual sunt false, având în vedere prevederile Ordinului nr. 320/2007 care reglementează rolul unui șef de secție și faptul că acesta se ocupă de managementul respectivei secții, iar nu în mod direct de efectuarea fișelor de observație ale pacienților. De asemenea, nici informațiile prezentate în legătură cu reclamanta și o pretinsă "numire în calitate de șefă" sunt nereale prin raportare la organigrama spitalului, aspect nu a fost analizat de către instanța de apel cu referire la pretinsa bună-credință a jurnalistei. Atunci când s-a raportat la obligația jurnalistei de a disemina informații în mod real și onest, instanța de apel nu a avut în vedere nici faptul că informațiile referitoare la "multitudinea de demisii" de care reclamanții erau "acuzați" de producerea lor nu sunt reale. În analiza bunei-credințe a jurnalistei cu referire la afirmațiile tendențioase și denigratoare sub aspectul activității reclamantului, care a fost acuzat că primește "beneficii nemeritate" prin raportare la o "slabă pregătire", instanța de apel nu s-a raportat la recunoașterea internațională de care reclamantul se bucură și la calitatea de speaker la importante manifestații științifice în domeniu. S-a învederat de către recurenții-reclamanți și caracterul nereal al informațiile prezentate cu privire la un pretins abuz săvârșit prin internarea mamei reclamantului, prin raportare la prevederile Legii nr. 95/2006 ce recunosc dreptul fiecărui asigurat în sistemul public de sănătate de a beneficia de asistență medicală, mai ales în cazuri medicale extrem de grave cum era cel al mamei sale care era imobilizată la pat și hrănită artificial, context în care instanța de apel s-a limitat la a constata că documentele depuse de către intimate fac dovada perioadelor și costurilor de internare. Toate aceste împrejurări vădesc reaua-credință a intimatelor și faptul că demersul jurnalistic nu este unul veritabil, nefiind însă analizate de instanța de apel, care s-a limitat în a reține că există probe pertinente, fără a arăta care sunt acestea. Recurenții-reclamanți au adus critici deciziei atacate și prin prisma raționamentul instanței de fond privitor la o pretinsă inexistență a prejudiciului moral și legăturii de cauzalitate între articolele calomnioase și acest prejudiciu, asupra cărora instanța de apel nu s-a aplecat, deși obligația de a pronunța o hotărâre motivată impunea o asemenea analiză. În cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a realizat o greșită interpretare și aplicare a legii în ceea ce privește constatarea existenței faptei ilicite, constând în încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților, prin raportare la exigențele de etică și deontologie aplicabile jurnaliștilor. Astfel, art. 30 alin. (6) din Constituția României prevede faptul că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară și dreptul la propria imagine a reclamanților, art. 72 din C. civ. recunoaște dreptul oricărei persoane la demnitate și reputație, art. 252 din C. civ. recunoaște dreptul persoanei la ocrotirea demnității și vieții sale private, iar art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede faptul că libertatea de exprimare comportă anumite condiții și limitări, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora. În aceeași măsură, Codul deontologic al jurnalistului impune acestuia obligația de a căuta să respecte și să comunice faptele prin verificări rezonabile, de a exprima opinii doar pe o bază factuală, de a verifica în mod rezonabil informațiile înainte de a le publica și de a înlătura informațiile vădit neadevărate, de a face eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părților implicate, de a respecta în redactare regulile citării astfel încât să nu denatureze mesajul și de a prezenta faptele într-un mod imparțial. Or, instanța de apel s-a raportat strict la tema pretinsului demers jurnalistic afirmat de către intimate, respectiv acela privind modalitatea de cheltuire a banilor publici, interpretare care, în opinia recurenților-reclamanți, este insuficientă și fundamental greșită, obiectivul unei pretinse investigații jurnalistice neputând valida modalitatea în care aceasta a avut loc, respectiv prin încălcarea drepturilor patrimoniale ale recurenților-reclamanți și nerespectarea obligațiilor de etică și deontologie jurnalistică prin prezentarea unor informații trunchiate și denigratoare, lipsite de orice suport probator. În aprecierea existenței unei fapte ilicite a intimatelor, instanța de apel a considerat că interesul public privind modul în care se cheltuie banul public este suficient pentru a justifica orice acțiune din partea intimatelor, ceea ce reprezintă o vădită greșită aplicare a legii, din moment ce dreptul la liberă exprimare a jurnaliștilor nu este unul absolut, ci unul care comportă o serie de limitări și impune acestora anumite exigențe profesionale. Atât din perspectiva legilor naționale, cât și din cea a reglementărilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu este și nu trebuie să fie văzută ca permițând orice fel de manifestare, ci este limitată de dreptul celorlalte persoane la respectarea demnității și a vieții private. Au precizat recurenții-reclamanți că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a legii prin neluare în considerarea principiului auditur et altera pars. Din acest punct de vedere, instanța de apel, în analiza respectării de către intimate a limitelor libertății de exprimare și a deontologiei profesionale, nu a avut în vedere dispozițiile art. 2.2.3. din Codul deontologic al jurnalistului, care impun în sarcina acestuia obligația de a solicita un punct de vedere și din partea recurenților- reclamanți cu privire la informațiile cuprinse în articolele criticate. Pe de altă parte, motivarea instanței cu privire la aprecierea prejudiciului în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă B. este rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a legii, în condițiile în care a apreciat că afirmațiile denigratoare și nereale conținute de articolele criticate nu sunt apte să genereze un prejudiciu nepatrimonial care este consecința unei fapte ilicite de denigrare în presă. Procedând în acest mod, instanța de apel s-a substituit recurentei-reclamante, apreciind că afirmații care susțin lipsa de merite profesionale, facilitarea unui post de către soțul acesteia, ocuparea abuzivă a unor spații în spital (în detrimentul pacienților și colegilor) nu sunt apte să conducă la o afectare emoțională a acesteia. Prin urmare, operează o greșită aplicare și interpretare a legii referitor la condiția privind existența unui prejudiciu, din moment ce existența sa trebuia să se raporteze strict la atitudinea subiectivă a persoanei vătămate prin articolele defăimătoare, iar nu dintr-o perspectivă personală a instanței de apel.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din data de 22 august 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatelor, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare, menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2019, completul filtru, constatând că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 701A din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 06 februarie 2020, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 27 septembrie 2019, intimata-pârâtă C. a invocat excepția nulității cererii de recurs prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) din același cod, arătând că cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate a hotărârii atacate, ci reprezintă o preluare integrală a motivelor de apel. Totodată, s-a solicitat respingerea respingerea recursului, ca nefondat. În opinia intimatei-pârâte, toate articolele și cercetările jurnalistice au stat la baza realizării unei investigații jurnalistice ce a culminat cu redactarea unor articole. Ca orice altă libertate socială, libertatea de exprimare presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Ca atare, în orice circumstanță trebuie evidențiată importanța libertății de exprimare, ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației. Constituția României apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și pe cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, ce apar pe măsura dezvoltării tehnicii și a mijloacelor de comunicare în masă. Or, din această perspectivă, a argumentat intimata-pârâtă că redactarea și publicarea articolelor a fost conformă dispozițiilor legale, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 14, art. 70, art. 75 și art. 1353 teza inițială din C. civ., precum și cu respectarea art. 30 alin. (1) și art. 31 alin. (2) din Constituția României și al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precădere în exercitarea dreptului la liberă exprimare și al libertății presei și, de asemenea, în lumina dreptului publicului de a beneficia de informații în legătură cu chestiuni de interes general. Cu referire la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a admis că acesta consacră dreptul persoanei de a-și exprima orice idee, fără ca aceasta să capete o anumită stare de convingere, chiar și pe aceea care este de natură să șocheze sau să îi deconcerteze pe cei din jur, cu excepția celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăți democratice. De asemenea, în motivarea hotărârii atacate, instanța de apel face referire la responsabilitatea celui care își exercită dreptul la liberă exprimare, așa cum este și cazul recurenților-reclamanți, de a acționa cu bună-credință și să ofere informații exacte și demne de crezare. Fundamentul afirmațiilor intimatelor îl constituie documentele ce emană de la instituțiile statului, în acest sens fiind relevantă hotărârea pronunțată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, care a statuat că documentele provenind de la instituțiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce privește conținutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente". În cauză nu sunt întrunite condițiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în ceea ce privește publicarea de către editura "E." a articolelor incriminate și reprezintă exercițiul normal al unui drept, respectiv dreptul subiectiv la libera exprimare corelativ cu dreptul la informare, consacrat de art. 30 din Constituția României și art. 10 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, intimata-pârâtă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor subiecte de interes public și nu să afecteze imaginea recurenților. Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dalban contra României, în cazul presei se acceptă o expansiune a limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, iar libertatea jurnalistică include uneori recurgerea la o posibilă doză de exagerare ori chiar de provocare (Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, Lopes Gomes da Silva contra Portugaliei) din partea jurnaliștilor. Câtă vreme nu există prejudiciu cert, obligarea intimatelor la plata daunelor morale în solidar nu este legală. Nu există nici elementul vinovăției, în condițiile în care demersul jurnalistic nu s-a realizat cu intenția de a cauza prejudicii recurentului, ci de a aduce la cunoștința publicului anumite fapte care se subsumează unui interes general legitim. De asemenea, nu s-a demonstrat în cauză că atitudinea subiectivă a intimatelor ar fi fost aceea de a afecta cu intenție și rea-credință reputația, demnitatea și onoarea recurenților. Prin majoritatea cauzelor soluționate, instanța europeană a stabilit că atunci când are de protejat reputația altora, libertatea de exprimare trebuie să acopere idei și informații dezbătute în arena politică sau în alte domenii apreciate ca fiind de interes public, în asemenea situații neexistând doar obligația de a se comunica astfel de informații, ci și dreptul publicului de a le primi (cauza Sabou și Pârcălab contra României, cauza Bjork Eiosdottis contra Islandei). Conchizând, a susținut că pe parcursul derulării procesului, recurenții nu au contestat niciunul dintre înscrisurile ce au stat la baza documentarii și ulterior la redactarea articolelor și nici nu au dovedit îndeplinirea celor patru condiții impuse de lege pentru atragerea răspunderii, conform art. 1357 din C. civ. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului și soluția pronunțată Analizând recursul în condițiile art. 499 din C. proc. civ., în raport de criticile formulate și de exigențele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia atacată este nemotivată, câtă vreme instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel cu referire la netemeinicia și nelegalitatea încheierii de ședință din 18 octombrie 2017, sub aspectul nemotivării soluției de respingere a probei cu interogatoriul intimatelor-pârâte, în condițiile în care proba cu înscrisuri și poziția exprimată de intimate în cadrul întâmpinării nu erau edificatoare în a contura conduita profesională a intimatelor la momentul realizării demersului jurnalistic. Este îndeobște cunoscut că obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., necesită stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Cum motivarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești reprezintă o garanție procesuală intrinsecă procesului echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din C. proc. civ., critica privind nemotivarea deciziei recurate nu poate fi disociată de aprecierea globală asupra existenței sau nu a procesului echitabil, astfel încât instanța de recurs apreciază că cele două aspecte invocate în susținerea recursului au a fi analizate împreună. Din perspectiva jurisprudenței europene, motivarea deficitară a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană (cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005). În acest sens, părțile litigante trebuie să se convingă că judecătorul a examinat actele dosarului și probele administrate, precum și argumentele esențiale invocate de acestea, iar expunerea considerentelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat convingerea, deci expunerea raționamentului judiciar, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs. În speță, în cadrul motivului de apel referitor la nelegalitatea și netemeinicia încheierii din 18 octombrie 2017, reclamanții au susținut că Tribunalul București a respins proba cu interogatoriul intimatelor, teza probatorie fiind reprezentată de modalitatea în care acestea au înțeles să-și exercite atribuțiile profesionale cu ocazia publicării articolelor; în opinia reclamanților, motivarea primei instanțe este eronată, în contextul în care nici înscrisurile depuse și nici poziția exprimată în cadrul întâmpinării nu erau suficiente pentru a demonstra conduita profesională a intimatelor la momentul realizării demersului jurnalistic, modalitatea în care au înțeles să-și respecte obligațiile de etică și deontologie profesională. Este de observat că, într-o redactare clară și lipsită de orice echivoc a cererii de apel, obiectul căii de atac deduse judecății instanței de prim control judiciar îl constituie - pe lângă Sentința civilă nr. 598/14.03.2018 - și încheierea din 18 octombrie 2017, prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâtelor, soluția în discuție fiind criticată pentru nelegalitate și netemeinicie. Or, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, curtea de apel nu a examinat deloc motivul de apel referitor la încheierea din 18 octombrie 2017, iar din dispozitivul deciziei lipsește mențiunea referitoare la soluția dată căii de atac formulate împotriva încheierii, acest din urmă act de procedură constituind, neechivoc, obiect al apelului reclamanților. Drept urmare, prin omisiunea instanței de prim control judiciar de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, criticile subsumate motivului de apel invocat, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 477 din același cod care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului. De asemenea, motivarea deciziei recurate s-a făcut cu neobservarea exigențelor care decurg din principiul disponibilității prevăzut de art. 9 și art. 22 din C. proc. civ., care impun judecătorului obligația de a soluționa litigiul în raport de toate cererile și apărările pe care le susțin părțile din proces, de a respecta regulile de drept aplicabile litigiului și de a stărui - prin toate mijloacele legale - pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului. Este de observat, în acest sens, că instanța de prim control judiciar s-a rezumat în a aprecia că Tribunalul București "a respectat cerințele art. 264 C. proc. civ., analizând în întreg materialul probator, atât fiecare dovadă în parte, cât și toate în ansamblul lor, scopul analizei fiind determinarea împrejurării dacă intimatele, în calitate de jurnaliste, au respectat deontologia profesională și au acționat cu bună-credință". Or, instanța de apel era ținută să examineze motivul de apel invocat de către reclamanți și să argumenteze în ce măsură raționamentul primei instanțe, de respingere a probei cu interogatoriul intimatelor, era sau nu unul corect. În absența unei atare analize, motivarea deciziei curții de apel nu este de natură să furnizeze reclamanților dovada că cererile și mjloacele de apărare formulate în apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac. Este incident, în consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care are în vedere, pe lângă neregularitățile procedurale, altele decât cele prevăzute la pct. (1) - (4) ale art. 488 din C. proc. civ., și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, cum este și cazul principiilor disponibilității, al dreptului la apărare și al dreptului la un proces echitabil. În atare condiții, s-a produs o vătămare recurenților-reclamanți care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca părțile interesate să beneficieze de garanția procesuală a motivării hotărârii și de beneficiul dublului grad de jurisdicție reglementat în această materie, soluție care este în acord cu dispozițiile art. 496 - 497 din C. proc. civ. Reținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., nu se mai impune analizarea criticilor subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va analiza criticile formulate de recurenții-reclamanți sub aspectul nemotivării hotărârii, pronunțându-se asupra motivului de apel referitor la nelegalitatea și netemeinicia încheierii din 18 octombrie 2017, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil, urmând a fi avute în vedere și celelalte critici de nelegalitate formulate prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., față de soluția adoptată și considerentele reținute anterior. Cu referire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere cele statuate cu privire la motivele admiterii căii de atac (care nu vizează fondul chestiunii litigioase), Înalta Curte reține că, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., nu pot fi acordate cheltuieli de judecată în această etapă procesuală, acestea urmând a fi avute la rejudecarea apelului. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 701A din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și va casa decizia recurată, trimițând cauza, spre rejudecarea cererii de apel, aceleiași curți de apel.