ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1172/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 RON reprezentând daune morale pentru prejudicial adus onoarei și demnității.

Prin sentința civilă nr. 1306 din 05 iunie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat reclamatul la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON reprezentând onorariul avocațial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 470 A din 16 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1306 din 05 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 470 A din 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a declarat recurs reclamantul C..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. a criticat hotărârea atacată din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 10 alin. (2) din C.E.D.O., art. 70, art. 75 din C. civ., art. 8 din Codul deontologic al medicilor, jurisprudența C.E.D.O. (cauza Jerusalem c. Austriei 2001, cauza Nilsen și Johnsen Norvegie 1999, cauza McVicar c. Regatul Unit) în sensul în care instanța de apel a considerat că afirmațiile legate de faptul că ar fi suferit de diverse boli grave au avut o bază factuală suficientă, în lipsa unei analize a caracterul ilicit al faptei intimatului prin raportare la conținutul dreptului de liberă exprimare, în condițiile în care acest drept nu este unul absolut.

Din această perspectivă, era imperios necesar a se stabili două aspecte fundamentale, și anume: 1. dacă recurentul a avut toate bolile la care a făcut referire intimatul pe perioada în care acesta i-a fost medic; 2. dacă intimatul l-a tratat de aceste boli, fiind analizat în mod eronat doar primul punct de către instanța de apel.

Pentru a considera fundamentate afirmațiile intimatului cu privire la starea sa de sănătate precară și multiplele boli de care a suferit, era necesar ca acestea din urmă să fi existat pe toată perioada în care intimatul a fost curantul său, reiterând pasaje din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al întâmpinării depuse la prima instanță .

Punctând istoricul medical prin prisma documentelor depuse la dosar (foile de observație din perioada 2005-2011, expertiza INML), cu referire la afecțiunile de care suferea (stenoza totală subglotică, sechele de accident vascular, hipertensiune), starea de sănătate și tratamentul urmat, omise a fi analizate de instanța de apel, recurentul a evidențiat faptul că actul medical emis de Spitalul Universitar, ce consemnează doar o parte din afecțiunile relevate de intimat, datează din perioada când s-a aflat sub supravegherea altor medici (toamna anului 2005, începutul anului 2006), intimatul devenind medicul său curant începând cu luna aprilie 2006, în contextul solicitării unei opinii și implicării acestuia doar pentru o decanulare, care ulterior nu s-a mai produs.

Prestația medicală la care s-a raportat instanța de apel se circumscrie tratamentului aplicat pacientului prin prisma bolilor intervenite în perioada când s-a aflat sub supravegherea medicului curant, însă specializarea intimatului (medic ORL), a impus ca și conduită terapeutică schimbarea canulei de la gât de 2 ori pe săptămână și prescrierea unor medicamente de tipul paracetamol, care nu are aptitudinea de a trata restul bolilor grave de care s-a făcut vorbire și care s-au situat în afara perioadei expuse anterior.

Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă și din modul greșit în care instanța de apel a considerat că afirmația intimatului "era o legumă" a fost fundamentată pe o bază factuală suficientă, atâta timp cât explicația justificată de intimat a fost preluată de instanță în sensul în care "legumă" în termeni medicali înseamnă o persoană care are funcțiile creierului grav afectate și care este menținută în viață cu ajutorul aparaturii. Or, probatoriul administrat în dosar (rapoarte medicale, declarația martorului D.) a dovedit că recurentul s-a recuperat neuromotor după starea de comă intervenită în luna august 2005, iar perioada 2006 (aprilie) - 2011 a denotat o stare de sănătate bună ce i-a permis să participe la diverse evenimente sportive ale nepoatei sale.

În aprecierea recurentului, este nefundamentată afirmația că "stenoza avea aspect tumoral" sugerând că recurentul ar fi avut cancer, însă contextul afirmațiilor intimatului și a celor menționate în raportul de la IML în care apare cuvântul tumoral, nu denotă o sinonimie între cei doi termeni.

Și afirmația "parcă era E." a reprezentat un afront adus recurentului câtă vreme prezentarea la intimat s-a produs de 2 ori pe săptămână într-un context medical (schimbarea canulei de la gât).

Concluzionând, recurentul a susținut că afirmațiile intimatului au fost denigratoare prin trimiterea expresă la existența unor boli grave de care ar fi suferit și a unei stări de sănătate fizică și mintală precare, care nu au avut nicio baza factuală, fiind expuse cu premeditare în cadrul unei audieri într-un dosar penal, în care a fost acuzat de malpraxis, cu scopul de a influența cursul soluționării acestuia. Aceste afirmații au depășit limitele libertății de exprimare, consecința fiind denigrarea recurentului, afectarea vieții private, a familiei și provocarea unor suferințe puternice.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât B. a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția nulității recursului, invocată în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., a apreciat că criticile formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul înțelegând să conteste hotărârea atacată sub aspectul netemeniciei și nu al nelegalității sale.

Deși, prin cererea de recurs, recurentul a precizat că înțelege să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1358 din C. civ. și cele ale art. 8 și art. 10 paragraful 2 din C.E.D.O., susținerile acestuia nu pot fi încadrate în cazul de casare invocat, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă în ce modalitate s-a produs nerespectarea prevederilor legale invocate, criticile vizând de fapt aprecierea greșită a probelor administrate în cauză de către instanța de apel, scopul fiind acela de repunere în discuție a situației de fapt, intrată sub puterea lucrului judecat.

Pe fondul recursului, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod corect că aserțiunile realizate cu ocazia audierii sale de către organele de cercetare penală au fost fundamentate raportat la documentele ce au relevat situația medicală a recurentului, analizate de către instanța de apel.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților la data de 13 aprilie 2021, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală, prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 25 mai 2021 2020, în complet de filtru, fără citarea părților.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul din perspectiva încadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, art. 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit (2) al art. 489 aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Raportându-se considerentelor de ordin teoretic expuse mai sus, Înalta Curte constată că a fost indicat ca temei juridic al memoriului de recurs art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și s-a invocat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 10 alin. (2) din C.E.D.O., art. 70, art. 75 din C. civ., art. 8 din Codul deontologic al medicilor, jurisprundența C.E.D.O. (cauza Jerusalem c. Austriei 2001, cauza Nilsen și Johnsen Norvegie 1999, cauza McVicar c. Regatul Unit) în sensul în care nu a ținut cont de limitele libertății de exprimare, apreciind că afirmațiile respective au o bază factuală, fără ca aceasta să a fie probată. De asemenea, s-a mai invocat că ilicitatea faptei intimatului trebuia analizată prin raportare la conținutul dreptului de liberă exprimare, în condițiile în care acest drept nu este unul absolut.

Totuși, observând motivarea în fapt a recursului se constată că, în realitate, criticile recurentul-reclamant față de hotărârea din apel, nu îndeplinesc cerința motivării recursului, conform prevederilor legale, atâta timp cât prin acestea recurentul urmărește să supună atenției instanței de recurs situația de fapt analizată de instanța de apel așa cum rezultă din interpretarea probelor, ceea ce presupune o analiză a temeiniciei hotărârii recurate, și nu a legalității acesteia sub aspectul verificării modului de aplicare a dispozițiilor de drept material la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Astfel, în cadrul recursului au fost reluate aspecte ce țin de situația de fapt dedusă judecății, recurentul apreciind că instanța de apel a considerat în mod eronat că afirmațiile de natură factuală ale pârâtului au fost probate și că acestea ar fi contrazise de înscrisurile reprezentate de actele medicale și celelalte probe administrate.

Din perspectiva dispozițiilor legale ce consacră caracterul extraordinar al recursului, nu este suficientă relatarea faptelor procesului, atâta timp cât recursul nu are caracter devolutiv, iar situația de fapt, astfel cum a fost determinată de instanțele de fond, rămâne câștigată cauzei.

Or, examinarea criticilor în forma expusă de recurent în argumentarea depășirii limitelor libertății de exprimare, critici prin care se tinde la o rejudecare a fondului, ar duce la o nouă apreciere asupra probațiunii pentru a se ajunge la concluzia existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, ceea ce este nepermis prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, în limitele îngăduite de legiuitor, și nu de temeinicie a hotărârii atacate.

Este de amintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul greșitei aprecieri a instanței de apel în sensul că afirmațiile intimatului, și anume, că recurentul ar fi suferit de diverse boli grave, că "era o legumă", că stenoza ar fi avut un aspect tumoral, că "parcă era E.", au fost fundamentate, existând o bază factuală suficientă.

Criticile referitoare la lipsa bazei factuale în ceea ce privește afirmațiile intimatului menționate anterior, atâta timp cât prin acestea se tinde la reinterpretarea și reaprecierea probatoriului pentru a se ajunge la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, nu se circumscriu exigențelor procedurale impuse de prevederile art. 488 din C. proc. civ., care reglementează condițiile în care poate fi exercitată această cale de atac extraordinară.

Criticile de netemeinicie ori nemulțumirile părții cu privire la judecata cauzei în fazele procesuale anterioare sau modalitatea de interpretare a probatoriului administrat, nu pot constitui motive de nelegalitate, necesare realizării controlului judiciar de către instanța de recurs. Obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, așa încât, pentru a demonstra nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, recurentul avea obligația de a expune argumente susceptibile a fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Referitor la susținerile din prima parte a recursului în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de limitele libertății de exprimare și că ilicitatea faptei intimatului trebuia analizată prin raportare la conținutul dreptului de liberă exprimare, care nu este unul absolut, se constată că recurentul nu a formulat alte motive de fapt prin care să susțină încălcarea altor criterii de apreciere a exercitării libertății de exprimare în limitele acesteia, în afară de cele legate de reținerea greșită a probării existenței unei baze factuale.

În condițiile în care aspectele deduse judecății, astfel cum au fost prezentate, prin raportare la textele legale invocate cu titlu general, nu se circumscriu cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., sancțiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, este cea a nulității, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din același cod, va constata nul recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 470 A din 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 470 A din 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr. x/2017.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.