ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 631/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

După deliberare, asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de despăgubiri - daune morale cauzate prin faptele ilicite.

Prin sentința nr. 1708 din 5 iulie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D..

Prin decizia nr. 627 A din 1 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1708 din 5 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că prin acțiunea introductivă a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru prejudiciul cauzat demnității prin următoarele fapte (săvârșite în contextul inspecției fiscale): 1. încălcarea dispozițiilor legale privind obligația de abținere (corelativ dreptului recurentului de a obține recuzarea) inspectorilor fiscali; 2. încălcarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) privind scutirea de TVA aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2007 vânzărilor de terenuri agricole; 3. încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA-ului aferent construcției imobilelor; 4. calculul greșit al bazei de impunere și al TVA-ului solicitat suplimentar la plată; 5. includerea soldului negativ de TVA la cuantumul de TVA solicitat suplimentar la plată.

Or, din cele cinci fapte ilicite imputate pârâților instanța de fond s-a pronunțat (prin dispozitivul sentinței civile nr. 1708 din 5 iulie 2019) numai cu privire la cea de la punctul 3 (încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA), omisiune criticată în apel.

Examinând această critică, instanța de apel a arătat că nu există obligația instanței de judecată de a se pronunța asupra tuturor argumentelor părților, ci numai asupra tuturor capetelor de cerere. În plus, a apreciat că toate celelalte critici (cu privire la celelalte patru fapte ilicite evocate ca temei al angajării răspunderii delictuale a pârâților) ar putea fi sintetizate în sensul tezei "greșitei determinări a creanței fiscale".

Din această perspectivă, recurentul a arătat că este eronat acest raționament, sens în care instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A mai susținut recurentul că instanța de apel a expus motive străine de natura pricinii, reținând că ordonanța de clasare din 20 ianuarie 2015 a Direcției Naționale Anticorupție prezintă relevanță în ceea ce privește lipsa existenței faptei ilicite, critică subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în mod greșit curtea a reținut că pârâții nu au săvârșit o faptă ilicită, pe motiv că nu a existat o hotărâre judecătorească anterioară în sensul angajării răspunderii disciplinare sau penale a acestora. A arătat că, din considerentele ordonanței, reținute de instanța de apel ca temei al lipsei faptei ilicite, nu reiese că pârâții C. și B. nu au săvârșit o faptă împotriva reclamantului, ci doar că fapta nu constituie infracțiune, întrucât au acționat la ordinul superiorului. În privința pârâtei D. a menționat că nu a existat un act de sesizare, deoarece aceasta nu a făcut parte, formal, din echipa de inspecție fiscală, astfel încât actul procedural penal reținut de instanță nu o exonerează de răspundere.

Recurentul a învederat, totodată, că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1239/2017 a Curții de Apel București, reținând greșit că această hotărâre nu poate fi considerată ca probă pentru susținerea ipotezei existenței faptei ilicite, întrucât în considerentele sale nu s-a menționat că intimații sunt vinovați de săvârșirea unei fapte ilicite cu ocazia efectuării inspecției fiscale.

A arătat că, prin decizia menționată s-a reținut că actul prin care pârâta D. a respins cererea de recuzare a pârâților C. și B. este nelegal, situație în care, cel puțin sub acest aspect, există vinovăția acestei pârâte. A mai susținut că s-a consemnat în considerentele acestei hotărâri că pârâții C. și B. se aflau în relații de dușmănie cu reclamantul, împrejurare care le era proprie acestora. Astfel, pârâții ar fi trebuit să formuleze cereri de abținere și să nu mai continue să efectueze acte de inspecție fiscală știind că nu au starea emoțională pentru a proceda la un act de calitate. În acest context, s-a comunicat eronat reclamantului avizul de inspecție fiscală la o adresă diferită față de cea a sediului său fiscal, deși se cunoștea adresa corectă, iar aceste aspecte au fost reținute prin decizia nr. 1239/2017 a Curții de Apel București.

A afirmat că instanța de apel a motivat lipsa culpei pârâților pentru nereținerea TVA deductibil în raport de faptul că prin decizia prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere întocmite de pârâții C. și B. s-a invocat argumentul exclusiv al înaintării tardive a înscrisurilor din care ar fi rezultat TVA deductibilă, respectiv în faza de soluționare a contestației. Or, lipsa comunicării legale a avizului de inspecție fiscală a condus la situația în care recurentul să nu cunoască dacă poate uza de dreptul de deducere a TVA și să nu înregistreze, în termenul legal, înscrisurile necesare la inspecția fiscală.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că instanța de apel a expus argumente străine de natura pricinii, apreciind greșit existența condițiilor de analogie între cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și speța pendinte. În cauza CEDO, dl Mazăre, persoana publică, era nemulțumit de tratarea superficială de către instanțele din România a prejudiciului cauzat acestuia de un raport al Agenției Naționale de Integritate. Situația reclamantului este însă una diferită, grevată de un act administrativ fiscal cu o creanță foarte mare, care l-a adus într-o situație precară. Pentru recurent, de meserie preot, simpla asociere cu faptul că datorează Statului Roman milioane de euro, a fost de natură a atrage oprobiul public, ceea ce l-a afectat foarte mult.

De asemenea, a menționat că, prin hotărârea atacată au fost aplicate greșit normele de drept material, instanța de apel golind de conținut dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora orice funcționar care este autorul emiterii unui act administrativ nelegal, cauzator de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor.

Prin întâmpinare, intimatul C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul lor, intimații D. și B. au invocat, prin întâmpinare excepția tardivității recursului, iar pe fondul căii extraordinare de atac au solicitat respingerea acesteia, ca nefondate.

Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimați.

Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimații-pârâții B. și D. și a admis în principiu recursul.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale incidente și a criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul a arătat că în apel a criticat soluția tribunalului privind nepronunțarea acestei instanțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, cât privește invocarea prin cererea de chemare în judecată a cinci fapte ilicite săvârșite de pârâți. A învederat că instanța de fond a avut în vedere doar cea de-a treia faptă ilicită imputată, legată de încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA.

În acest context, curtea de apel a apreciat că nu există obligația instanței de judecată de a se pronunța asupra tuturor argumentelor părților, ci numai asupra tuturor capetelor de cerere. În plus, a considerat că toate celelalte critici (cu privire la celelalte patru fapte ilicite evocate ca temei al angajării răspunderii delictuale a pârâților) ar putea fi sintetizate în sensul tezei "greșitei determinări a creanței fiscale".

Or, în opinia recurentului, acest raționament este eronat ceea ce conduce la încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru prejudiciul cauzat demnității prin următoarele fapte săvârșite în contextul unei inspecții fiscale: 1. încălcarea dispozițiilor legale privind obligația de abținere (corelativ dreptului recurentului de a obține recuzarea) inspectorilor fiscali; 2. încălcarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) privind scutirea de TVA aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2007 vânzărilor de terenuri agricole; 3. încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA-ului aferent construcției imobilelor; 4. calculul greșit al bazei de impunere și al TVA-ului solicitat suplimentar la plată; 5. includerea soldului negativ de TVA la cuantumul de TVA solicitat suplimentar la plată.

Prin sentința civilă nr. 1708 din 5 iulie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a reținut că ceea ce susține reclamantul este faptul finalizării unei operațiuni de control financiar fără ca pârâții inspectori fiscali să țină cont de TVA – ul deductibil înscris în deconturile TVA care ar fi fost puse la dispoziția organului financiar.

Astfel, tribunalul a constatat că "pârâții, în calitatea lor de inspectori fiscali și în legătură cu actele administrativ fiscale pe care le-au emis în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu au fost supuși vreodată oricărui tip de anchetă internă de natură disciplinară și nu au fost sancționați. Deși Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1239/17.03.2017 a apreciat că decizia ANAF nr. 324727/2013 este nefondată, conturându-se indicii cu privire la afectarea imparțialității inspectorilor fiscali generată de existența unor plângeri penale reciproce pe care părțile le-ar fi promovat, considerentele nu impun cu putere de lucru judecat niciun fel de argumente legate de o eventuală conduită ilicită a acestora în exercitarea atribuțiilor de serviciu . . . . . . . . . .Concluziile instanței relevă existența indiciilor privind imposibilitatea exercitării pe viitor, în condiții de imparțialitate a atribuțiilor de control de către pârâți și nu statuează în niciun fel asupra conduitei acestora la momentul întocmirii raportului de control".

În ceea ce privește exercitarea defectuoasă în orice mod a atribuțiilor de serviciu de către pârâți, tribunalul a avut în vedere faptul că nicio instanță competentă în materie nu a decis asupra acestei chestiuni, în lipsa promovării oricărui tip de demers în acest sens, că DNA a dispus clasarea plângerii penale formulate de reclamant în privința pârâților, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, pe motiv că fapta reclamată nu există, și că instanța civilă nu poate analiza în mod efectiv acuzațiile reclamantului, neavând competență materială procesuală în acest sens. A mai reținut că reclamantul a invocat concluziile finale ale deciziei care relevă efectuarea unui calcul al unor obligații fiscale cu nesocotirea unor principii de drept fiscal, fapt ce nu poate fi asimilat cu o veritabilă culpă în sensul dispozițiilor art. 1357 C. civ., din moment ce organul de control al deciziei inițiale nu punctează exercitarea într-un mod neprofesionist a atribuțiilor de serviciu de către pârâți, iar aceștia din urmă citează chiar observațiile echipei secunde de inspectori potrivit cărora calculul inițial a fost rezultatul nepunerii la dispoziția lor a documentelor solicitate.

În apel, examinând hotărârea apelată, precum și actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de apel invocate, în limitele stabilite de art. 477-479 C. proc. civ., curtea a constatat că prima instanță a reținut că fapta ilicită principală invocată a fost aceea a finalizării unei operațiuni de control financiar, fără ca pârâții inspectori fiscali să țină cont de TVA deductibilă înscrisă în deconturile TVA, care ar fi fost puse la dispoziția organului financiar.

În ceea ce privește celelalte pretinse fapte ilicite, care fac referire strict la aspecte ce țin de îndeplinirea sarcinilor de serviciu în exercitarea controlului fiscal: obligația de abținere, încălcarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, calculul greșit al bazei de impunere, includerea soldului negativ, instanța de apel a apreciat că au fost grupate de prima instanță în cadrul exercitării defectuoase în orice mod a atribuțiilor de serviciu de către pârâți, așa încât nu se poate reține în cauză o încălcare a dispozițiilor legale invocate de apelantul-reclamant sau o neanalizare a situației de fapt și argumentelor invocate de acesta.

În concluzie, curtea a considerat că motivul de nelegalitate a hotărârii atacate constând în încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) teza I C. proc. civ., în conformitate cu care instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, nu este incident în speță.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "hotărârea va cuprinde ... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Rezultă, astfel, că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept pretențiilor formulate de către părți, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Din economia textului legal mai sus menționat reiese obligația instanței de a-și motiva hotărârea, obligație care nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii.

De altfel, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, aceasta fiind un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În speță, critica invocată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se arată că instanța de apel a exprimat un raționament greșit, care ar conduce la nemotivarea hotărârii atacate, este nefondată.

Împrejurarea conform căreia instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea pretinsă de către recurent nu se subsumează criteriilor instituite de art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care se poate reclama absența motivării ori aspectele din hotărâre afectate de acest viciu. Prin urmare, nemulțumirile formulate în acești termeni nu pot fi cercetate în cadrul motivului de casare afirmat.

În cauză, instanța de apel a analizat și s-a pronunțat în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel asupra împrejurărilor de fapt și de drept invocate de apelantul-reclamant, iar, printr-un raționament juridic de sinteză, a concluzionat că prima instanță s-a pronunțat exclusiv pe ceea ce s-a solicitat, respectiv obligarea pârâților la repararea unui prejudiciu ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a acestora, în concret, fapta ilicită invocată fiind aceea a determinării eronate a creanței fiscale. A apreciat că nu există nicio cerere ori capăt de cerere nesoluționat, fie principal, fie accesoriu sau incidental, pretinsele cele cinci fapte ilicite, calificate de apelantul-reclamant drept capete de cerere distincte, pe care instanța nu s-ar fi pronunțat, nefiind decât aspecte ale judecății obiectului cererii cu care instanța a fost în mod real învestită, respectiv răspunderea civilă delictuală a pârâților chemați în judecată.

Înalta Curte mai reține că, în situația dedusă judecății, la baza raționamentului juridic expus de către curtea de apel a stat principiul disponibilității, întrucât critica formulată de reclamant în apel a privit obligația instanței de fond de soluționare a tuturor cererilor (omnia petita).

Rezultă, așadar, că, în cazul de față, în ceea ce privește obiectul supus examinării prin acțiune de către reclamant instanța de apel era ținută de criticile formulate prin cererea de apel, cu referire directă la soluția instanței de fond, obligația acesteia de a se pronunța cu referire la ceea ce s-a cerut fiind îndeplinită, mai mult, aceasta constituind o garanție a aplicării aceluiași principiu, al disponibilității, care, dacă ar fi fost încălcat, conducea la nulitatea hotărârii date.

O astfel de soluție nu este contrară dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât pretențiile reclamantului au fost analizate efectiv, instanțele concluzionând, contrar afirmațiilor acestuia, că a fost respectat principiul disponibilității.

De altfel, verificând legalitatea hotărârii recurate, conform art. 488 alin. (5) C. proc. civ., vizând respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a considerat că obiectul dedus judecății prin cererea de chemare în judecată îl reprezintă o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar faptele pretins vătămătoare produse de pârâți sunt elemente ce pot contura existența uneia dintre condițiile prevăzute cumulativ de art. 1357 și următoarele C. civ., respectiv fapta ilicită.

În speță, reclamantul nu a formulat mai multe capete de cerere, pentru a fi examinate în mod distinct, ci a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, prejudiciul adus acestuia urmând a fi determinat în raport de întrunirea cerințelor legii, cu privire la existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului.

Or, element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acțiune sau mai multe acțiuni care conduc la același rezultat, constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale și juridice sau o inacțiune/mai multe inacțiuni manifestate prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut.

A mai susținut recurentul că instanța de apel a expus motive străine de natura pricinii, reținând că ordonanța de clasare din 20 ianuarie 2015 a Direcției Naționale Anticorupție prezintă relevanță în ceea ce privește lipsa existenței faptei ilicite, critică subsumată, de asemenea, dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

A învederat că în mod greșit curtea a considerat că pârâții nu au săvârșit o faptă ilicită, pe motiv că nu a existat o hotărâre judecătorească anterioară în sensul angajării răspunderii disciplinare sau penale a acestora, și că, din considerentele ordonanței, reținute de instanța de apel ca temei al lipsei faptei ilicite, nu reiese că pârâții C. și B. nu au săvârșit o faptă împotriva reclamantului, ci doar că fapta nu constituie infracțiune, întrucât au acționat la ordinul superiorului. În privința pârâtei D. a menționat că nu a existat un act de sesizare, deoarece aceasta nu a făcut parte, formal, din echipa de inspecție fiscală, astfel încât actul procedural penal reținut de instanță nu o exonerează de răspundere.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că susținerile din recurs deduc spre analiză elemente ale situației de fapt rezultate din dovezile administrate în cauză, în condițiile în care se solicită reevaluarea materialului probator/reinterpretarea probelor, împrejurare incompatibilă cu structura căii de atac a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, așa cum dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Susținerile recurentului nu îmbracă forma unei critici conforme art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care să vizeze "numai motive străine de natura pricinii", ci aduc în discuție concludența și utilitatea administrării unei dovezi, chestiune ce ține de aprecierea probatoriului. Or, așa cum anterior s-a explicat, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventuale greșeli de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

În cauză, recurentul a criticat și faptul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1239/2017 a Curții de Apel București, statuând greșit că această hotărâre nu poate fi considerată o probă care susține existența faptei ilicite, întrucât în considerentele sale nu s-a menționat că intimații sunt vinovați de săvârșirea unei fapte ilicite cu ocazia efectuării inspecției fiscale.

Or, prin această decizie s-a reținut că actul prin care pârâta D. a respins cererea de recuzare a pârâților C. și B. este nelegal, situație în care, cel puțin sub acest aspect, confirmă vinovăția acestei pârâte. De asemenea, s-a statuat în considerentele acestei hotărâri că pârâții C. și B. se aflau în relații de dușmănie cu reclamantul, astfel că aceștia ar fi trebuit să formuleze cereri de abținere și să nu continue să efectueze acte de inspecție fiscală.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere ... 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". Totodată, prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, în alin. (2), că oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece doar aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

În speță, cererea dedusă judecății în dosarul nr. x/2013, soluționat prin decizia invocată, a avut ca obiect constatarea faptului că echipa de inspecție fiscală compusă din consilier C. și inspector B. din cadrul Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice București s-a aflat în conflict de interese cu reclamantul din prezenta cauză și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 324727/29.11.2013 emise de Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice București, prin care a fost soluționată notificarea formulată de reclamant având ca obiect recuzarea echipei de inspecție fiscală sus indicată.

Examinând considerentele deciziei civile nr. 1239/17.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte observă că instanța de judecată a analizat în ce măsură există un conflict de interese între reclamant și membrii echipei de inspecție fiscală, inclusiv prin raportare la imparțialitatea acestora, și a concluzionat în sensul că "la data cererii de recuzare formulată de recurent, între acesta și membri echipei de inspecție fiscală existau relații conflictuale relevate de procedurile conexe inspecției fiscale și care au determinat alterarea activității de inspecție fiscală", cu consecința anulării Deciziei nr. 324727/29.11.2013 emise de Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice București.

Astfel cum a statuat și instanța de apel, Înalta Curte constată că niciunde în cuprinsul hotărârii evocate nu se reține săvârșirea vreunei fapte ilicite de către intimații de față. Împrejurarea conform căreia în acel litigiu s-a consemnat existența unor relații de animozitate între reclamantul și pârâții din prezenta cauză la data formulării cererii de recuzare împotriva membrilor echipei de inspecție fiscală, de natură a altera activitatea de inspecție fiscală, nu presupune automat identificarea și reținerea săvârșirii vreunei fapte ilicite de către aceștia, aspectele învederate nestabilind prin conținutul lor săvârșirea unor fapte ilicite.

De altfel, instanța de judecată nu a fost învestită în acel litigiu cu vreo cerere privind răspunderea civilă delictuală, în raport de care să analizeze și existența faptelor pretins ilicite invocate în cauza pendinte, mai mult, argumentele susținute de partea reclamantă în primul dosar au vizat numai apărări legate de cererea de recuzare formulată.

În consecință, recurentul nu poate pretinde încălcarea principiului autorității de lucru judecat, conform art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefăcând dovada unor contraziceri între două hotărâri judecătorești, în sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

A mai afirmat recurentul că instanța de apel a motivat lipsa culpei pârâților pentru nereținerea TVA deductibilă în raport de faptul că, prin decizia prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere întocmite de pârâții C. și B. s-a invocat argumentul exclusiv al înaintării tardive a înscrisurilor, respectiv în faza de soluționare a contestației. Or, lipsa comunicării legale a avizului de inspecție fiscală a condus la situația în care recurentul să nu cunoască dacă poate uza de dreptul de deducere a TVA și să nu înregistreze, în termenul legal, înscrisurile necesare la inspecția fiscală.

Înalta Curte notează, în raport de situația factuală relevată de curte, că instanța de apel a constatat că neinformarea reclamantului despre efectuarea inspecției fiscale și cu privire la posibilitatea invocării dreptului de deducere a TVA nu a fost decât o eroare de procedură care a condus la aflarea cu întârziere despre inspecția fiscală și care nu se încadrează în definiția faptei ilicite, răspunderea civilă delictuală a pârâților neputând fi angajată câtă vreme aceștia au respectat prevederile legale și procedurile administrative aplicabile autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, critica anterior dezvoltată nefiind fondată.

Astfel, întrucât nu s-a dovedit în cauză, în fața instanțelor de judecată devolutive, că inspectorii fiscali și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu, nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite. Aceștia au efectuat, în virtutea atribuțiilor de serviciu ce le reveneau, un control fiscal atât înainte, cât și după formularea unei plângeri penale împotriva lor, având la bază aprobarea conducerii instituțiilor din care făceau parte, în urma căreia a fost emisă o decizie de impunere. Respectiva decizie a fost desființată într-o procedură jurisdicțională, fără ca aceasta să dovedească implicit existența vreunei fapte ilicite săvârșite de către pârâți, cu atât mai mult cu cât nu există indicii că măsura dispusă nu ar fi avut o bază sau un temei legal. Cum corect a reținut și instanța de apel, simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului ar fi fost incompletă sau părtinitoare nu poate prin ea însăși, în absența unor încălcări serioase a procedurilor inspecției fiscale, a unor abuzuri în exercitarea controlului fiscal ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul public, să indice existența unei fapte ilicite în procedura administrativ-fiscală, cu atât mai mult cu cât reclamantul a avut posibilitatea neutralizării și corectării creanței fiscale stabilite inițial într-o procedură jurisdicțională.

S-a criticat de către recurent, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și reținerea greșită a unei analogii între cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și speța pendinte.

Critica este, de asemenea, nefondată.

În cauză, nu pot fi reținute, din această perspectivă, considerente contradictorii în cuprinsul deciziei instanței de apel, curtea punctând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, într-adevăr, în considerentele deciziei nr. 1024/31 martie 2016 a avut în vedere la cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a apreciat că reclamantul a invocat încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine, iar, în opinia curții, anularea raportului de inspecție fiscală care, fiind supus contestării, nu și-a produs efectele împotriva părții reclamante, asigură prin ea însăși restabilirea drepturilor despre care partea susține că i-au fost încălcate.

Or, în atare condiții, raționamentul instanței de apel a fost însoțit și de o decizie de practică judiciară, care nu contravine celor însușite de judecătorul cauzei, pentru a face dovada existenței unor considerente contradictorii de natură a atrage nulitatea deciziei recurate.

De asemenea, recurentul a menționat că prin hotărârea atacată au fost aplicate greșit normele de drept material, instanța de apel golind de conținut dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora orice funcționar care este autorul emiterii unui act administrativ nelegal, cauzator de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor.

Înalta Curte constată însă că examinarea pe fond a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată a avut ca temei de drept dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nicidecum prevederile din Legea nr. 554/2004, așa încât critica nu subzistă prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al tuturor criticilor deduse judecății, recursul reclamantului A. formulat împotriva deciziei nr. 627 A din 1 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie urmând să fie respins ca atare, conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 627 A din 1 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2022.