ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1505/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 13 decembrie 2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 78,999,82 RON, reprezentând despăgubiri materiale, și a sumei de 105.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1111 din 24 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1111/A din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamant.

Împotriva acestei decizii, la 19 ianuarie 2025, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre competență soluționare în primă instanță, Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., susținând că soluțiile în primă instanță și în apel nu au fost pronunțate de judecătorii care apar menționați în hotărâri, ci au fost dictate de către intimata-pârâtă.

A mai invocat recurentul-reclamant motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., argumentând că instanța competentă material să soluționeze cauza în primă instanță este secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât intimata-pârâtă deține funcția de inspector-șef la Inspecția Judiciară, care este o autoritate publică centrală.

Recurentul-reclamant a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că au fost încălcate prevederile art. 8, art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22, art. 31, art. 249, art. 252 alin. (1) și art. 263 din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 3 și pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prealabil, se impune precizarea că acele critici care privesc hotărârea primei instanțe nu pot fi analizate, întrucât art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, iar art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. stipulează că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut influențarea motivării deciziei instanței de apel sau chiar redactarea acesteia de către intimata-pârâtă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură valorizează principiile continuității completului de judecată și repartizării aleatorii a cauzelor, evocând trei ipoteze distincte: hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei; hotărârea a fost pronunțată de un complet de judecată, a cărui compunerea a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Susținerile recurentului-reclamant, pe lângă faptul că sunt pur speculative, nu se încadrează în niciuna dintre cele trei ipoteze reglementate de lege. Mai mult, în urma verificării actelor dosarului, se constată că decizia recurată a fost pronunțată de completul inițial învestit, în urma repartizării aleatorii, a cărui componență nu a fost schimbată pe parcursul apelului, iar ambii judecători din complet au luat parte la dezbaterile ce au avut loc la 24 octombrie 2024.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins critica privind soluția dată excepției necompetenței materiale, învederând că instanța competentă să soluționeze litigiul este Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât intimata-pârâtă deține funcția de inspector-șef în cadrul Inspecției Judiciare, care este o autoritate publică centrală.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Motivul reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii". Prin urmare, dacă nu a fost invocată în condițiile legii, necompetența de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, nici în primă instanță, nici în căile de atac ordinare și extraordinare.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii", iar, conform prevederilor art. 131 din același Cod:

"(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a reținut, în mod corect, că primul termen de judecată în fața primei instanțe, la care părțile erau legal citate și puteau pune concluzii, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură, a fost 28 martie 2023, când prima instanță a pus în discuție competența, reclamantul susținând că Tribunalul București, secția a III-a civilă este instanța competentă a soluționa cauza, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată .

În această ordine de idei, se mai constată că, la termenul de judecată din 31 ianuarie 2023, prima instanță a prorogat discutarea competenței materiale și teritoriale, în condițiile prevăzute de art. 131 alin. (2) din C. proc. civ., după aflarea domiciliului intimatei-pârâte, iar, la termenul de judecată din 21 februarie 2023, prima instanță a dispus citarea intimatei-pârâte, cu mențiunea de a-și expune punctul de vedere cu privire la competența materială și teritorială.

Excepția necompetenței materiale a fost invocată de către partea reclamantă, în considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, abia prin cererea depusă la 6 iunie 2023, după administrarea mijloacelor de probă încuviințate în cauză, fiind depășit termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce atrage câștigarea, în mod definitiv, a competenței de către instanța pe rolul căreia a fost înregisrată cererea de chemare în judecată, după cum, în mod legal, a constatat atât prima instanță, prin încheierea de ședință din 26 septembrie 2023, cât și instanța de apel, prin decizia recurată.

În acest sens, prezintă relevanță și următoarele paragrafe din Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020:

"53. Invocarea excepției de necompetență materială procesuală după acest moment nu mai este posibilă, competența fiind câștigată, în mod definitiv, de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea. (...) 54. Chiar și în situația în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, obligatorie în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. (...) 65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. 73. Concluzionând, necompetența materială procesuală poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din C. proc. civ.. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea."

Prin urmare, instanța de apel a respins, în mod legal, critica privind soluția dată de prima instanță excepției necompetenței materiale, astfel că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. și, în consecință, nu poate fi primită cererea recurentului-reclamant privind casarea deciziei și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru a fi judecată în primă instanță.

Invocând de casare motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 8, art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22, art. 31, art. 249 și art. 252 alin. (1) și art. 263 din C. proc. civ., precum și ale art. 40 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Sub un prim aspect, se constată că recurentul-reclamant critică măsura de respingere a cererii privind obligarea intimatei-pârâte să depună la dosar sesizarea nr. x/20.09.2021 și sesizarea nr. x/12.10.2021. Or, aceste înscrisuri au fost încuviințate de către prima instanță, care a dispus, la termenul de judecată din 23 mai 2023, emiterea unei adrese către Inspecția Judiciară, cu mențiunea de a depune, în copie, cele două sesizări solicitate de către reclamant, iar Inspecția Judiciară le-a transmis prin adresa nr. x din 26 iunie 2023, ambele sesizări regăsindu-se la filele x din vol. II al dosarului de fond.

În al doilea rând, susținerile recurentului-reclamant referitoare la pertinența, concludența și utilitatea probelor, care, în aprecierea sa, fac dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează aspecte de fapt. Nu pot fi primite acele critici prin care se argumentează greșita stabilire a circumstanțelor de fapt, ca rezultat al aprecierii eronate a mijloacelor de probă administrate, întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, iar în recurs se exercită strict control de legalitate, din perspectiva concordanței deciziei recurate cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În acest sens, se reține că, potrivit art. 264 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, și, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Ca atare, aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește, în realitate, recurentul-reclamant. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentul-reclamant pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

Este adevărat că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu invocă încălcarea unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci critică modul în care instanța de apel a apreciat mijloacele de probă. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă înțelege să invoce motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviințarea unei probe pe care o socotește concludentă și utilă, această critică privește temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa.

În al treilea rând, contrar celor susținute în memoriul de recurs, nedepunerea întâmpinării nu echivalează cu recunoașterea de către pârât a pretenției deduse judecății, întrucât art. 249 din C. proc. civ. prevede că sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului (onus probandi incumbit actori), în speță recurentului-reclamant.

Conform art. 205 din C. proc. civ., întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată, iar, potrivit art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

Cu alte cuvinte, absența unei apărări din partea pârâtului nu poate, per se, să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată, întrucât art. 22 din C. proc. civ., reglementând rolul judecătorului în aflarea adevărului, impune acestuia obligația de a soluționa litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile și de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri legale, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În concluzie, se reține că instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității, astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 3 și pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1111A din 7 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.