ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2104/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a, sub nr. x/2021 la 9 decembrie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 223.164,57 RON, din care 123.164,57 RON cu titlu de despăgubire pentru paguba materială și 100.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare și a sumei rezultată din actualizarea cu indicele de inflație, calculate asupra sumei principale care va fi stabilită prin hotărârea de despăgubire, de la data prejudicierii sale (8 aprilie 2020) și până la achitarea integrală a acesteia și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de proces.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1180 din 22 iulie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. - executor judecătoresc, ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata sumei de 3.000 RON către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1044A din 24 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1180 din 22 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat. A obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimat a sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, contând în onorariu avocațial.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1044A din 24 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamantul A.. Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanța de apel a respins ca nefondat apelul său, reținând - în acord cu considerentele primei instanțe - lipsa indiciilor de nelegalitate ale actelor de executare și inexistența faptelor ilicite imputate executorului judecătoresc. De asemenea, a susținut că soluția este nelegală deoarece instanța de apel nu a analizat sub toate aspectele apelul, nici prin prisma tuturor motivelor și temeiurilor invocate. În aprecierea sa, soluția instanței de apel este totodată rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor C. proc. civ. privind procedura execuțională, a căror încălcare ar atrage răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 1349 și art. 1357 din C. civ., raportat la art. 45 din Legea nr. 188/2000, art. 55 alin. (5) din Statutul UNEJ și art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000. Ca atare, recurentul-reclamant a afirmat că faptele ilicite imputate executorului există, acestea constând în încălcarea dispozițiilor procesual-civile aplicabile executării silite. 1. Indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat următoarele critici: În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865, executorul a cunoscut sau trebuia sa cunoască faptul că apelul pe care l-a declarat la 6 decembrie 2019 era formulat în termen în raport cu data comunicării sentinței pe care a apelat-o (prin echipolență, la 4 decembrie 2019 - data comunicării somației de executare emise în dosarul nr. x/2019), având în vedere că partea a dovedit (cu copii ale tuturor actelor de identitate emise între anii 2007-2019) că titlul executoriu nu i-a fost comunicat legal decât abia la data la care a primit somația de executare (4 decembrie 209), așa încât executarea silită era suspendată de drept de la data comunicării somației de executare, intimatul având obligația să se abțină de la efectuarea de acte de executare până la soluționarea apelului său. Sub aspectul caracterului ilicit al faptelor intimatului-pârât, este relevant că, încă de la 9 decembrie 2019, executorul a avut cunoștința: de nelegala comunicare a titlului executoriu la o altă adresă de domiciliu decât cea reală, comunicarea legală a titlului fiind realizată odată cu somația de executare; de declararea apelului împotriva titlului executoriu la 6 decembrie 2019; de contestarea întregii creanțe urmărite, prin contestația la executare formulată la 6 decembrie 2019. Cu toate acestea, instanța de apel a negat caracterul ilicit al faptei. Instanța de apel a examinat în analiza motivului de apel privind încălcarea obligației executorului de a nu porni executarea silită, iar dacă a pornit-o, de a o suspenda cel puțin pe durata apelului, exclusiv dispozițiile art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865 privind efectul suspensiv al apelului, fără a examina și aplicarea art. 468 alin. (5) din C. proc. civ., temei expres invocat în apel. Această omisiune este calificată drept o încălcare a obligației instanței de a rejudeca pricina în limitele cererii de apel și ale criticilor formulate în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.. Intervine sancțiunea nulității absolute, deoarece instanța nu a soluționat integral cauza cu care a fost învestită, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., încălcând dreptul său la un proces echitabil și principiile fundamentale ale procesului civil. Considerentul că nu există nicio dispoziție legală care să legitimeze executorul să aprecieze asupra respectării termenului de declarare a apelului nu este fondat, deoarece prevederile art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865 se adresează direct și nemijlocit organului care instrumentează procedura de executare silită, acesta fiind singurul în măsură să aplice/să respecte textul normativ care îi impune abținerea de la pornirea sau continuarea executării silite în ipoteza formulării apelului împotriva titlului executoriu. Prin urmare, dacă legea prevede imperativ că apelul formulat în termen suspendă executarea silită, cel care poate și trebuie să aprecieze dacă apelul este sau nu formulat în termen este chiar executorul judecătoresc care execută hotărârea apelată, pentru că numai el poate - cu rezultat imediat și efectiv - dispune suspendarea procedurii de executare silita. Raportat la dispozițiile art. 24 din noul C. proc. civ. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, textul relevant în cauză și ignorat cu desăvârșire de instanța de apel este cel al art. 468 alin. (5) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 - sub imperiul căreia s-a pornit executarea silită abuziv adusă la îndeplinire de intimatul-parat. Simpla existență a unui termen de apel împotriva unei hotărâri judecătorești suspendă executarea acesteia pe toată durata de exercitare a acestuia - iar executorul nu a respectat această obligație legală (din datele factuale reținute și în decizie, acesta a fost înștiințat de recurentul-reclamant la 6 decembrie 2020 de depunerea apelului împotriva hotărârii judecătorești reprezentând titlul executoriu pe care-l punea în executare, informație însoțită de dovadă) și a continuat executarea silita prin înființarea popririlor asupra conturilor sale bancare. Or, chiar dacă a fost încuviințată de instanța de executare, executarea silită trebuia să respecte prevederile art. 468 (5) teza întâi din C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 701 alin. (1) din același cod. Considerentul că încheierea de încuviințare a executării silite (29 octombrie 2019) este anterioară formulării apelului împotriva titlului executoriu (6 decembrie 2019) este la fel de irelevant în fundamentarea soluției instanței de apel. În discuție este suspendarea executării silite, adică a unei executări începute care nu poate continua legal din cauza unui impediment prevăzut de lege (începutul curgerii termenului de apel de la data comunicării titlului executoriu împreună cu somația de executare și exercitarea apelului). Încuviințarea executării permite începerea executării, dar nu poate dispune și continuarea necondiționată a acesteia, câtă vreme există impedimente (legale si/sau judiciare) care pot determina suspendarea executării ulterior începerii acesteia (în speța, impedimentul ivit la 4 decembrie 2019 constând în începerea curgerii termenului de apel prin comunicarea titlului executoriu împreună cu somația de executare și apoi impedimentul ivit la 6 decembrie 2019, constând în exercitarea apelului împotriva titlului executoriu). Interpretarea dată de instanța de apel textului art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. este una greșită pentru că lipsește de finalitate dispoziția legală interpretată. A considera că executorul trebuia să aștepte până ce instanța învestită cu soluționarea apelului constată dacă apelul este sau nu formulat în termen contravine sensului și finalității textului normativ citat. Apelul declarat de parte nu doar că a fost declarat în termen, dar a și fost admis și s-a desființat titlul executoriu (la 15 iunie 2020), executarea silită s-a săvârșit împotriva sa (la 8 aprilie 2020) până la pronunțarea instanței de apel, cu consecința diminuării patrimoniului său cu suma de 123.164,57 RON prin poprirea pe conturile sale. Interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865 determină și încălcarea dispozițiilor C. civ. referitoare la forma și gradul de vinovăție cu care a fost săvârșită de către executor încălcarea dispoziției legale [culpa levissima - art. 1357 alin. (2) din C. civ..]. Imposibilitatea de apreciere a exercitării în termen a apelului - susținută de ambele instanțe de fond pentru exonerarea intimatului-parat - ține de forma de vinovăție cu care a săvârșit fapta ilicită, iar nu de existența acesteia. Temeiurile criticilor sub acest aspect - al nerespectării drepturilor ambelor părți în procedura execuțională [art. 5 din Legea nr. 188/2000 și art. 28 din Codul mondial de executare silită] - nu au fost analizate de instanța de apel. Executorul trebuia să aștepte decizia instanței de apel privind legalitatea declarării apelului pentru că de acest fapt depindea posibilitatea și legalitatea continuării executării silite. Caracterul previzibil al soluției de anulare a titlului executoriu în apelul său - mai ales pentru un profesionist al dreptului, specializat în domeniul executării silite - îi impunea executorului să adopte o atitudine prudentă și echidistantă. Aceasta pentru că, potrivit art. 1364 din C. civ., îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lese sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări, iar potrivit art. 1358, pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi cu referire la art. 16 alin. (3) din C. civ. privitor la culpă. În contextul reglementărilor normative care au impus suspendarea judecății cauzelor civile în pandemia de COVID 19 (deci și a apelului împotriva titlului pus în executare), executorul trebuia să țină seama și de poziția evident dezechilibrată a debitorului în raport cu cea a creditorilor C. în procedura execuțională: în timp ce executările silite private, pornite de creditori, si-au urmat cursul nestingherit, nefiind suspendate prin decretul prezidențial sus-citat, judecarea apelului său împotriva titlului executoriu a fost paralizată (ca și judecata contestației sale la executare, care a primit prim termen de judecată). Față de înscrisurile pe care le-a prezentat executorului, acesta era în măsura să își dea seama de legalitatea apelului său (cel puțin sub aspectul termenului de declarare a acestuia) sau cel puțin să sesizeze existența unor indicii asupra impedimentului legal de a continua executarea, însă a refuzat să suspende executarea. Este relevant pentru caracterul intenționat al încălcării săvârșite de executorul intimat faptul că acesta nici măcar nu a așteptat să execute în întregime creanța urmărită, distribuind ceea ce a putut colecta în mod rapid spre a evita efectele anularii previzibile a titlului executoriu. Chiar dacă nu ar fi încălcat intenționat obligația legală de a suspenda executarea, fapta executorului constând în continuarea executării silite după intervenirea impedimentului legal care oprea de drept procedura execuțională este una săvârșită din neglijenta sau ușurința/imprudentă, întrucât, având în vedere pregătirea sa profesională și practica în materie, trebuia și putea să își dea seama de consecințele încălcării legii prin continuarea executării în cazul declarării în termen a apelului său, care ar fi atras de drept suspendarea executării silite din momentul declarării apelului, cu consecința nelegalității actelor de executare efectuate după momentul suspendării de drept. 2. În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 883 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., respectiv a interdicției eliberării sumelor consemnate în contul de poprire către creditori până la data soluționării definitive a contestației la executare, recurentul susține că a dovedit că executorul cunoștea, încă de la 8 decembrie 2019, atât formularea și conținutul contestației sale la executare, formând obiect al dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 5, cât și a apelului său împotriva titlului executoriu. Cu toate acestea, după soluționarea contestației la executare, la 8 aprilie 2020 a virat sumele poprite atât creditorilor - prin viramentul sumei de 111.794,12 RON (anexa nr. 13 la acțiunea introductivă), cât și în contul său, cu titlu de cheltuieli de executare (11.370,45 RON - anexa nr. 14 la acțiune), încălcând în mod deliberat dispozițiile legale. Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 833 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., cu motivarea că se referă la contestația împotriva proiectului de distribuire reglementat de art. 876 din C. proc. civ., iar nu la sumele contestate în contestația la executare . Or, textul normativ în discuție nu face o asemenea trimitere, iar cele nouă norme sunt prevăzute în secțiuni distincte ale Capitolului III - "Eliberarea și distribuirea sumelor rezultate din executarea silită" din Titlul II "Urmărirea imobiliară a bunurilor debitorului". Din analiza dispozițiilor art. 883 alin. (2) din C. proc. civ. rezultă că acest text se aplică atât în cazul întocmirii proiectului de distribuire (situație în care sumele rezultate din executare se distribuie potrivit proiectului între mai mulți creditori), cât și în cazul în care nu se întocmește proiect de distribuire întrucât există un singur creditor, caz în care sumele rezultate din executare se eliberează acestuia. Pentru contestația împotriva proiectului de distribuire, legiuitorul a prevăzut o reglementare distinctă față de cea stipulată de art. 883 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., anume art. 876 alin. (3) din același cod. Distincția dintre contestația împotriva proiectului de distribuire și contestația la care se refera art. 883 alin. (2) din C. proc. civ. este clară în sensul că: - în cazul contestației împotriva proiectului de distribuire, care suspendă de drept plata creanței, instanța de executare este obligată să se pronunțe la primul termen asupra menținerii sau înlăturării suspendării, prin încheiere care se atacă cu apel. Apelul nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că, în caz de înlăturare a suspendării de drept a plății creanței dispuse prin încheierea dată la primul termen de judecată al contestației, suspendarea plății creanței nu mai operează și interdicția executorului de a plați creanțele contestate încetează la data pronunțării încheierii instanței de executare, iar nu la data rămânerii definitive a hotărârii data în contestație. - în cazul prevăzut de art. 883 alin. (2) din C. proc. civ., interdicția executorului de a elibera sau distribui sumele realizate din executarea silita se menține până la data rămânerii definitive a hotărârii date asupra contestației, plata sumelor rezultate din executare neputând fi făcută decât după acest moment, până la care executorul este obligat să consemneze sumele în contul de popriri. Prin urmare, întrucât interdicția de a nu vira sumele de bani realizate până la soluționarea definitivă a contestației la executare a fost încălcată de executor, rezultă săvârșirea de către acesta a unei fapte ilicite. Argumentul instanței de apel în sensul că interpretarea normei conform apelantului-reclamant ar echivala cu instituirea unui caz de suspendare a executării silite neprevăzut de lege se bazează pe o greșeală de interpretare a textelor normative edictate în materia suspendării executării silite (art. 701 din C. proc. civ.), respectiv pe confuzia între suspendarea prevăzută de lege și cea dispusă de instanța de executare. Interpretarea dată prevederilor art. 883 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. este că instituie un caz de suspendare de drept a executării silite, dar cu precizarea că acest caz de suspendare de drept a executării se limitează numai la plata creanțelor rezultate din executare, iar nu la întreaga executare silită. Prin urmare, executorul poate continua executarea pentru atragerea în contul de popriri a sumelor necesare satisfacerii creanțelor urmărite silit, dar nu le poate elibera sau distribui creditorului/creditorilor până la soluționarea definitivă a contestației la executare. Raportat la prevederile art. 701 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., prin caz de suspendare prevăzut de lege nu se înțelege suspendarea dispusă de instanța de executare, cum confundă instanța de apel temeiurile suspendării. Încălcând dispozițiile art. 883 din C. proc. civ., executorul l-a lipsit de garanția legală a reparației pagubei produse prin executare: dacă sumele poprite rămâneau în contul de popriri, recuperarea acestora era asigurată, având în vedere că soluția dată contestației la executare a fost aceea de admitere și desființare a executării, astfel că, potrivit normei menționate, neexistând nicio sumă care urma a fi eliberată creditorilor, întreaga suma poprită urma a-i fi restituită de executor. Potrivit art. 1359 din C. civ., este supusă reparației și prejudicierea unui interes, dacă "interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv." Or, garanția procesuală prevăzută de art. 883 din C. proc. civ. este instituită exclusiv în interesul său - debitor în procedura de executare, spre a evita riscul suportării imposibilității sau dificultății de a putea redobândi întregirea patrimoniului afectat de o executare silită nelegală, după cum reiese și din considerentele încheierii din 22 aprilie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul nr. x/2020 (atașată acțiunii și cererii de apel). 3. În ce privește interpretarea și aplicarea art. 876 alin. (3) cu referire la art. 864, art. 865 și art. 869 din C. proc. civ. - refuzul executorului de a întocmi proiect de distribuire a sumelor rezultate din poprirea conturilor sale recurentul a arătat că soluția instanței de apel se fundamentează pe interpretarea greșită a prevederilor art. 864, art. 865, art. 869, art. 870, art. 874-875 și art. 876 din C. proc. civ. Textul art. 876 din C. proc. civ. prevede obligativitatea întocmirii proiectului de distribuire în toate cazurile în care exista mai mulți creditori, fără a distinge după cum aceștia au creanțe individuale sau comune, de aceeași natura sau diferite, ori rezultate dintr-un singur titlu sau din mai multe titluri executorii. Normele procesual civile care reglementează urmărirea silită sunt clare, distingând două situații în ceea ce privește plata către creditori a sumelor rezultate din urmărirea silită, respectiv situația prevăzută de art. 864 și cea prevăzută de art. 865 din C. proc. civ., care nu face distincții precum cea menționată de instanța de apel, astfel încât interpretarea legii în alt mod decât arată expres nu este permisă -ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Dispoziția legală de a întocmi proiect de distribuire este imperativă, astfel că se aplică obligatoriu în toate situațiile premisă - când există mai mulți creditori -, iar nu în funcție de aprecierea necesității sau nu a întocmirii proiectului, cum rezultă din motivarea deciziei recurate. Contrar opiniei instanței de apel, chiar și în cazul creditorilor care au creanțe de aceeași natură, executorul este obligat să întocmească proiect de distribuire și să distribuie în mod egal între creditorii de același rang sumele rezultate din executare. Această obligație rezultă din dispozițiile art. 865 alin. (3) din C. proc. civ. În speța, creanța celor doi creditori C., fiind o creanță comună și în lipsa unui temei de solidaritate activă care să caracterizeze aceasta creanță, executorul trebuia să întocmească proiectul de distribuire prevăzut de art. 865 și să distribuie în mod egal sumele realizate din executare, pe baza prezumției de egalitate a soților la dobândirea bunurilor comune (art. 357 din C. civ.), ceea ce nu a făcut, deoarece a virat suma exclusiv creditorului D.. În concluzie, existând doi creditori urmăritori, executorul trebuia să întocmească proiectul de distribuire prevăzut de art. 869 din C. proc. civ. și să urmeze prevederile legale pentru aceasta ipoteză: art. 869 alin. (1), art. 870 alin. (1), art. 869 alin. (4), art. 874 alin. (1) art. 875 din C. proc. civ. Proiectul de distribuire va fi comunicat debitorului și creditorilor care și-au depus titlurile de creanță, potrivit dispozițiilor privitoare la comunicarea și înmânarea citațiilor. Refuzând să întocmească proiectul de distribuire și să îl comunice, spre a fi contestat, intimatul-pârât a îndeplinit un act de executare - eliberarea către creditori și către sine a sumelor rezultate din popririle înființate pe conturile sale, săvârșind și sub acest aspect o nouă fapta ilicită care l-a prejudiciat pe recurentul-reclamant. Executorul i-a încălcat dreptul de a formula contestația prevăzută de art. 876 alin. (3) din C. proc. civ. împotriva proiectului de distribuire și i-a suprimat astfel beneficiul legal al suspendării de drept a eliberării sumelor către creditori, generat de formularea contestației împotriva proiectului de distribuire. Mai mult, nu putea legalmente să dispună plata către creditori decât la expirarea termenului prevăzut de lege pentru întocmirea proiectului de distribuire. 4. Este nelegală soluția instanței de apel și în ce privește interpretarea dată dispozițiilor art. 629 alin. (1) și 783 alin. (2) din C. proc. civ., fapta imputată executorului constând în refuzul de a desființa popririle excesive înființate asupra conturilor sale bancare (conturi curente și depozite) la 5 instituții de credit și asupra veniturilor datorate cu titlu de pensie și indemnizație specială, în condițiile în care poprirea înființată la terțul poprit E. S.A. asigura integral realizarea creanței creditorilor și recuperarea cheltuielilor de executare stabilite de pârât. Banca a comunicat prin adresa din 6 decembrie 2019 (anexa nr. 18 la acțiune) indisponibilizarea întregii creanțe urmărite, inclusiv cheltuielile de executare stabilite de executor în raport cu creanța urmărită, adică în total suma de 297.276.20 RON. În consecință, existau sume de bani în conturile sale la această bancă, suficiente pentru a acoperi întreaga sumă urmărită silit; faptul că la 6 decembrie 2019 disponibilul era de 101.605,48 RON nu înseamnă că numai această sumă era urmăribilă sau poprită, ci că aceasta era suma disponibilă imediat, la momentul înființării popririi - 6 decembrie 2019. Restul până la concurența sumei indisponibilizate se disponibiliza ulterior, pe măsura ajungerii la termen a depozitelor sau a lichidării acestora înainte de termen - voluntar sau pe cale judiciară -, existând certitudinea recuperării integrale a creanței urmărite silit din conturile la aceasta bancă. În combaterea considerentelor instanței de apel privind legalitatea conduitei executorului, sub un prim aspect, a apreciat irelevanța motivării în raport cu chestiunea dedusa judecății, deoarece nu a susținut că executorul nu poate popri venituri viitoare datorate de terțul poprit în baza unor raporturi juridice stabilind în sarcina sa creanțe succesive, astfel că sunt lipsite de sens atât analiza, cât și soluționarea criticilor sale prin trimiterea la dispozițiile art. 781 și la art. 784 din C. proc. civ. A criticat încălcarea de către executor a dispozițiilor art. 629 alin. (1) și 783 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece acesta a înființat și menținut popriri la toate instituțiile de credit la care a avut deschise conturi, precum și la Casa de Pensii, deși poprirea la E. asigura realizarea acestor creanțe, chiar dacă s-ar fi produs la data scadentei depozitului (18 mai 2020). Deși legea permite indisponibilizarea/poprirea numai în limita creanței urmărite (care era de 297.276,20 RON), integral indisponibilizată la E. S.A., executorul a indisponibilizat aceeași sumă și la celelalte bănci, astfel că suma totală indisponibilizată și poprită din conturile sale a fost de 5 ori mai mare decât cea necesară realizării creanței, ceea ce reprezintă un grav abuz, ce i-a produs o vătămare însemnată deoarece i-a paralizat dreptul de dispoziție asupra tuturor fondurilor bănești, dreptul de a mai efectua orice operațiuni bancare. Soluția instanței de apel nu ține seama nici de contextul de fapt și de drept în care a avut loc executarea silită (imposibilitatea obiectiva de a obține pe cale judiciară o soluție asupra legalități titlului executoriu și executării silite din cauza efectelor stării de urgență în plan judiciar - suspendarea judecății cauzelor civile prin decret prezidențial), nici de dreptul de a nu fi executat silit câtă vreme a exercitat căile de atac ce ar fi suspendat de drept executarea silită. Așa cum a reținut instanța supremă analizând legalitatea și temeinicia unor cereri în materia executării silite, "instanța are obligația de a asigura un just echilibru între interesele debitorului și interesele creditorului" (Secția a II-a civilă, decizia nr. 192 din 31 ianuarie 2018 - obligație care revine în egală măsura și executorului ce instrumentează o procedura execuțională, potrivit art. 5 din Legea nr. 188/2000. Or, poziția sa a fost dezechilibrată în raport cu cea a creditorilor.

În ce privește fapta ilicită a executorului, constând în pornirea executării silite pentru o sumă mai mare decât cea determinată în raport cu creanța stabilită prin titlul executoriu, majorând în acest fel și cuantumul cheltuielilor de executare și producând un folos injust atât creditorilor, cât și sieși, criticile din apel au vizat mai multe chestiuni de nelegalitate a actelor executorului, după cum urmează: Referitor la modalitatea de majorare a cuantumului creanței urmărite prin modificarea valorii nominale a creanței, a arătat că titlul executoriu prevede obligația pârâților să plătească reclamanților suma de 246.328 RON (59.858 euro), reprezentând contravaloare apartament nr. x situat în București, str. x, etaj l. Prin dispozitiv nu se prevede nicio actualizare și nicio altă modificare în raport cu vreun alt criteriu a valorii nominale a sumei stabilite în sarcina pârâților debitori (între care și recurentul-reclamant), suma nominală fiind stabilită în RON, iar nu în euro la cursul BNR din ziua plății. Prin încheierea din 14 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, executorul a admis cererea creditorilor și a dispus înregistrarea dosarului de executare pentru recuperarea creanței de 59.858 euro sau echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, generând astfel o sumă mult mai mare decât cea prevăzută în titlul executoriu (285.522 RON în loc de 246.328 RON); această sumă a fost avută în vedere în cererea de încuviințare a executării silite adresată instanței de executare. Executorului nu îi este permis să modifice valoarea nominală a creanței, ci doar să o actualizeze în condițiile art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu indicele de inflație, iar nu de cursul valutar (cum au solicitat creditorii prin cererea de executare silită, admisă de executor). Astfel că, transformând - în mod nelegal și în absenta unui titlu executoriu în acest sens - suma de 59.858 euro în RON la cursul BNR din ziua întocmirii actelor de executare silită, executorul a executat o creanța nominală de 285.522 RON (stabilită la cursul valutei euro la 27 noiembrie 2019 de 4,72 RON - conform procesului-verbal din 27 noiembrie 2019), adică o creanță cu aproape 40.000 RON mai mare decât cea prevăzută în titlul executoriu, încălcând dispozițiile art. 629 alin. (1) din C. proc. civ. Motivul său de apel vizând această chestiune a fost respins cu o amplă motivare având ca idee centrală respectarea principiului legalității în faza de executare silită, precum și faptul că, pentru suma menționată de executor în încheierea din 14 octombrie 2029, instanța de executare a încuviințat executarea prin încheierea din 29 octombrie 2019 . Interpretarea dată de instanța de apel textelor normative invocate în motivarea deciziei recurate și considerentelor deciziei nr. 895/2015 a Curții Constituționale este subiectivă și nu tine seama de temeiurile de drept ce trebuiau analizate în raport cu cauza cu care a fost învestită. Analiza cadrului normativ în care se circumscrie situația de fapt dedusă judecății trebuia să pornească de la principiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a executorului judecătoresc și ținând seama de calitatea de profesionist a acestuia în îndeplinirea obligațiilor impuse de C. proc. civ. Instanța de apel trebuia să observe că legea a fost încălcată de executor, prin întocmirea încheierii din 14 decembrie 2019, stabilind un cuantum al creanței urmăribile mai mare decât cel stabilit prin titlu executoriu (aspect pe care, de altfel, instanța de apel îl recunoaște implicit. Concluzia că executorul a încălcat dispozițiile art. 622 alin. (1) și (2), art. 628 alin. (1), art. 629 alin. (1), art. 632 din C. proc. civ. - toate acestea limitând executarea la cuantumul creanței stabilit prin titlul executoriu - este evidentă și caracterizează ca fiind ilicită. Legalitatea executării silite nu înseamnă, cum greșit afirmă instanța de apel, respectarea dispozițiilor încheierii de încuviințare a executării silite, ci respectarea legii (art. 625 din C. proc. civ.). Motivarea instanței de apel pe tema controlului de legalitate al executării silite exercitat prin intermediul instanței de executare prin emiterea încheierii de încuviințare a executării silite nu este pertinentă, deoarece, pe de o parte, chestiunea de neconstituționalitate pe care a analizat-o și rezolvat-o instanța de contencios constituțional a fost cu totul alta (lipsa de legitimitate a executorului de a încuviința el însuși executarea silita). Pe de altă parte, prin raportare la reglementările în materia răspunderii civile delictuale, chiar îndeplinirea unei activități permise sau impuse de lege sau de ordinul superiorului (adică, în speța, permisiunea începerii executării data de instanța de executare) nu exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei (art. 1364 din C. civ.). În aprecierea vinovăției se ține seama, potrivit art. 1358 din C. civ., de calitatea de profesionist a executorului autor al prejudiciului produs recurentului-reclamant prin încălcarea legii, precum și de faptul că, potrivit art. 1357 alin. (2) din C. civ., autorul răspunde și pentru cea mai ușoară culpă. În plus, faptul ca încuviințarea executării silite a fost dată pentru o altă sumă decât cea stabilită prin titlul executoriu este tot rezultatul conduitei ilicite a executorului judecătoresc pentru că acesta a solicitat încuviințarea astfel, potrivit încheierii sale din 14 octombrie 2019, iar instanța de executare, din neglijenta/ușurință, nu a verificat/nu a sesizat (ne)conformitatea cererii de încuviințare cu mențiunile titlului, pronunțând încheierea din 29 octombrie 2019, astfel cum i-a fost solicitată de executor. Sub acest aspect, ambele conduite (atât a executorului, cât și a instanței de executare) au contribuit la producerea rezultatului păgubitor pentru recurentul-reclamant, generând o formă de răspundere solidară, iar nu înlăturarea răspunderii executorului pe considerentul că a pus în aplicare o încheiere a instanței (de revăzut și în acest context dispozițiile art. 1364 din C. civ.). Încheierea de încuviințare a executării silite este afectată de același motiv de nelegalitate ca și încheierea executorului din 14 decembrie 2019 (încuviințarea executării pentru o sumă mai mare decât cea stabilita prin titlul executoriu); numai că, față de dispozițiile art. 712 alin. (3) din C. proc. civ. care permit cenzurarea încheierii de încuviințare a executării exclusiv pe calea contestației la executare (a cărei judecată a fost suspendată), încheierea de încuviințare și-a produs efectele (nelegale) până când a fost anulată în procedura de soluționare a contestației la executare. Imposibilitatea de a supune controlului de legalitate încheierea de încuviințare a executării nu înseamnă că aceasta a fost legală și a determinat în acest fel și legalitatea actelor executorului încuviințate, ci că ambele acte reprezintă fapte culpabile care atrag, în solidar, răspunderea pentru prejudicierea recurentului-reclamant, în temeiul art. 1382 din C. civ. În ce privește majorarea nelegală a cheltuielilor de executare în cuprinsul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare din 27 noiembrie 2019, decizia instanței de apel este, de asemenea, nelegală. Aceleași critici de nelegalitate arătate mai-sus sunt valabile față de identitatea considerentelor pentru care instanța de apel a înlăturat motivele sale de apel. Nelegalitatea operațiunii de conversie a sumei din euro în RON a creanței urmărite s-a replicat și în cuantumul cheltuielilor de executare (onorariul executorului) pe care executorul le-a stabilit în raport cu suma nelegal rezultată din conversia valutară, majorate în mod nelegal la suma de 11.370,45 RON. Determinarea onorariului executorului prin raportare la suma de 58.958 euro la cursul BNR din ziua întocmirii procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare este nelegală, întrucât nu aceasta este întinderea obligației executate silit; stabilirea cheltuielilor de executare trebuia făcută la suma de 246.328 RON stabilită prin titlu. Așa fiind, onorariul maxim al executorului, potrivit art. 39 lit. d) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și pct. 3 din anexa la Ordinul 2550/C din 14 noiembrie 2006, este de 7.763,28 RON fără TVA, iar nu 8.155 RON fără TVA, cum a stabilit executorul. Trebuie ținut seama de faptul că poprirea înființată de executor pe conturile sale a fost pentru întreaga creanță stabilită de acesta - 285.222 RON + 11.370,45 RON cheltuieli de executare -, cu consecința că fondurile sale financiare i-au fost indisponibilizate într-o măsură mult mai mare decât cea care rezultă din executarea legală a titlului executoriu. Distinct de prejudiciul material produs prin majorarea valorii creanței urmărite, este cert că a suferit de pe urma acestei fapte ilicite o pagubă morală (care trebuie apreciată în contextul global al întregii proceduri execuționale pornita împotriva sa pe baza unui titlu obținut prin frauda creditorilor, pe care nu a putut să o împiedice prin demersurile judiciare prevăzute de lege - din cauza suspendării judecății cauzelor civile în perioada stării de urgență. În ceea ce privește celelalte sume ocazionate cu executarea silită, critica sa din apel nu a vizat caracterul rezonabil al acestor cheltuieli de executare, ci faptul că nu au fost dovedite, relevante fiind prevederile art. 670 alin. (2) și (4) din C. proc. civ.

Referitor la fapta executorului de a-și fi atribuit integral cheltuielile de executare din sumele obținute din poprirea conturilor sale (11.370,45 RON), deși a recuperat numai o parte din creanțele urmărite (mai puțin de 1/2 din suma urmărită silit), instanța de apel a apreciat licită conduita intimatului cu motivarea, fondată pe dispozițiile art. 864 din C. proc. civ., că legea stabilește un rang de preferință al cheltuielilor de executare, care se rețin de executor înaintea eliberării către creditor a sumei realizate din executare. Dispozițiile art. 864 din C. proc. civ. au fost însă aplicate greșit, în condițiile în care executarea silită a fost pornită de doi creditori: D. și F., iar distincția făcută de legiuitor prin art. 864 și art. 865 din C. proc. civ. a fost reluată și de instanța de apel în considerentele de la fila x. Este adevărat că, în cazul mai multor creditori art. 865 lit. a) din C. proc. civ. stabilește un rang de preferință al cheltuielilor de executare, însă executorul nu și le poate atribui decât după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 869 și art. 874-876 din același cod - adică obligatoriu după fixarea unui termen pentru depunerea titlurilor de creanță de către alți creditori, întocmirea proiectului de distribuire a sumelor, comunicarea acestui proiect atât creditorilor, cât și debitorului, soluționarea eventualelor contestații formulate împotriva proiectului de distribuire. Rezultă că nicio plată - nici cea având ca obiect cheltuielile de executare - nu se poate face înainte de întocmirea proiectului de distribuire și expirarea termenului de formulare a obiecțiunilor împotriva acestuia, iar în cazul în care s-a formulat contestație împotriva proiectului, după soluționarea contestației la proiectul de distribuire, contestație care suspendă de drept plata creanței potrivit art. 876 alin. (3) din C. proc. civ. În concluzie, temeiul de drept pe care se fundamentează soluția instanței de apel nu este aplicabil, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii, iar temeiul de drept aplicabil situației de fapt, art. 865 din C. proc. civ., a fost încălcat de către executor, cu consecința ilicității conduitei sale.

Cu referire la prejudiciul moral, respingerea pretențiilor recurentului-reclamant a fost motivată de instanța de apel pe considerente ținând de inexistența faptelor ilicite săvârșite de intimatul-pârât. Trecând peste afirmația referitoare la recuperarea prejudiciului pe temeiul art. 643 din C. proc. civ., din moment ce s-a dovedit insolvabilitatea constantă a creditorilor urmăritori din dosarul de executare nr. 82/2019, soluția asupra chestiunii reparației prejudiciului moral este nelegală pentru aceleași considerente pentru care a criticat și soluția de respingere a apelului său pe considerentul că faptele ilicite imputate executorului nu există. În concluzie, dacă recursul va fi admis, cu consecința constatării conduitei ilicite a executorului judecătoresc, atunci și reparația prejudiciului moral produs prin această conduită se impune, față de considerentele arătate în fata instanțelor de fond, urmând a fi avute în vedere într-o eventuală rejudecare.

Nelegală este și soluția instanței de apel și în ce privește admiterea cererii intimatului-pârât de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel (3.500 RON), reprezentând onorariul avocatului ce l-a reprezentat în fața curții de apel. În cursul dezbaterilor în fata instanței de apel, avocatul-intimatului (d-nul G.) a depus în dovedirea cheltuielilor de judecată contractul de asistență juridică încheiat între acesta și clientul sau, menționând pe originalul contractului încasarea cheltuielilor (cu motivarea că nu are asupra sa chitanța atestând plata). Avocatul recurentului-reclamant s-a opus admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu sunt dovedite (susțineri consemnate în încheierea de dezbateri din 26 septembrie 2024). Instanța de apel a admis cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, considerând că s-a făcut dovada acestor cheltuieli cu contractul de asistență juridică raportat la dispozițiile art. 281 din C. proc. civ., care însă nu sunt aplicabile. Conform dispozițiilor art. 273 din C. proc. civ., contractul de asistență juridică este un act sub semnătură privată, care face dovada între părți asupra mențiunilor pe care le cuprinde, fără a putea fi opus recurentului-reclamant - terț față de contract, prin raportare la principiul relativității contractelor prevăzut de art. 1280 din C. civ. Lipsa puterii doveditoare a acestui înscris față de recurentul-reclamant (terț față de contract) rezultă și din condiția recunoașterii înscrisului de cel căruia i se opune sau prezumției legale de a fi recunoscut de cel căruia i se opune spre a face dovada raporturilor juridice pe care le constată. Raportat la mențiunea făcută de creditor pe originalul contractului de asistență - "cheltuieli încasate", aceasta nu face nici măcar între părți dovada achitării de către debitorul obligației de plată a onorariului de avocat, ci a unor cheltuieli. Cum mențiunea olografa a avocatului se referă la încasarea cheltuielilor, iar nu la încasarea onorariului convenit, liberațiunea se produce cu privire la debitul menționat a fi încasat - cheltuieli, nu la onorariu, astfel că nici în raportul juridic obligațional dintre intimat și avocat nu se face dovada plății de către intimat a onorariului de avocat. Realitatea efectuării de către intimat a plății reprezentând onorariul avocatului ce 1-a reprezentat în apel poate fi făcută numai cu înscris autentic, în conformitate cu art. 270 coroborat cu art. 269 alin. (1) din C. proc. civ. Dovada plății onorariului de avocat se face cu înscrisurile care constituie documente justificative în evidența financiar-contabilă a avocatului, având în vedere că acesta acționează în calitate de agent economic - prestator de servicii liber profesionist, desfășurând o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă. În conformitate cu prevederile art. 109 din Codul de procedură fiscală coroborate cu punctele 24-26 din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2534/2015, întrucât facturarea era obligatorie raportat la art. 6 lit. a) din Codul de procedură fiscală, dovada efectuării cheltuielilor de judecată în raportul avocat - client (ambii profesioniști, persoane impozabile) trebuia să se facă conform normelor dreptului fiscal (factura + chitanța sau ordin de plata prin virament bancar/extras cont bancar). În susținerea acestei critici a invocat jurisprudența instanței supreme, relevante fiind: deciziile civile nr. 1378 din 23 aprilie 2010 și nr. 2676 din 30 octombrie 2009, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și decizia civilă nr. 1319 din 24 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru aceste motive, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, ținând seama de toate motivele și temeiurile invocate în legătură cu atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât B., menționând ca va solicita obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulității căii de atac, întrucât motivele formulate nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și reprezintă doar reiterări ale criticilor aduse în cererea de chemare în judecată și în apel, fără a viza legalitatea hotărârii instanței de apel. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, formulând următoarele apărări: În mod eronat a susținut recurentul-reclamant că instanța de apel nu a analizat criticile sale referitoare la dispozițiile art. 468 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că judecata cauzei a fost supusă dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, respectiv art. 284 alin. (5) a fost analizat. Hotărârea care a fost atacată cu apel de către partea recurentă era irevocabilă (sentința civilă nr. 23445/2012 era irevocabilă prin decizia civilă nr. 639R din 6 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă), astfel că executorul judecătoresc nu putea cunoaște dacă apelul declarat era în termen sau dacă va fi admis, din moment ce doar instanța sesizată cu o cale de atac ar fi putut să aprecieze asupra caracterului executoriu al titlului. Prin urmare, nicio dispoziție legală nu îl obliga să suspende executarea silită. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 883 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., criticile sunt nefondate, întrucât norma se referă la sumele creanțelor contestate sau asupra celor care s-au dispus măsuri asigurătorii în cazul întocmirii proiectului de distribuție, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât a existat o singură creanță. Sub acest aspect, recurentul-reclamant doar reiterează motivele de apel. Referitor la indisponibilizarea tuturor conturilor bancare, în mod corect E. S.A. a poprit doar suma de 101.605,48 RON, fiind realizată doar parțial creanța. Suma de 297.276,20 RON era blocată la bancă și debitor într-un depozit la termen, fiind astfel justificată poprirea pe toate conturile până la concurența sumei datorate. Cu adresa din 9 decembrie 2019 executorul i-a comunicat reclamantului situația popririlor, respectiv că a fost blocată doar suma de 101.605,48 RON. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin cererea de chemare în judecată și prin cea de executare silită, creditorii au cerut executarea sumei de 70.000 euro, ambele faze ale procesului fiind guvernate de principiul disponibilității. În ceea ce privește cheltuielile de executare silită, criticile sunt nefondate deoarece nu există vreo interdicție cu privire la conversia creanței din euro în RON, iar riscul insolvabilității este suportat de creditor. La determinarea cheltuielilor de executare în sumă de 11.370,45 RON, au fost incluse și sumele de 500 RON - avans creditori, și 600 RON reprezentând cheltuieli cu serviciile poștale și comunicarea actelor de procedură. Astfel, cheltuielile de executare au fost stabilite potrivit legii, iar eventualele greșeli se remediază pe calea contestației la executare. Criticile dezvoltate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în ceea ce privește pct. 8 al aceluiași text de lege, nu au fost indicate norme de drept material, ci doar norme de procedură civilă. De asemenea, sunt nefondate susținerile referitoare la prejudiciul moral, având în vedere că nu s-a dovedit săvârșirea unei fapte ilicite cu ocazia efectuării actelor de executare silită. Dacă executorul a săvârșit neregularități în actele de executare silită, acestea se remediază pe calea contestației la executare, fără a putea constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudicii materiale sau morale. În acest sens, se indică încheierea din 25 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul penal nr. x/2022 Concluzionând, intimatul-pârât reiterează o parte din apărările formulate și subliniază că în dosarul de executare nr. 82/2019 nu sunt aplicabile dispozițiile art. 833 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.. În dosarul civil nr. x/2019, ce a avut ca obiect contestația la executare, a fost contestată doar o parte din creanță, respectiv suma de 40.000 RON, iar nici măcar această sumă nu putea fi suspendată de la distribuire pentru că se contesta o hotărâre irevocabilă. Dacă ar fi procedat astfel, executorul ar fi fost reclamat de creditor pentru abuz în serviciu. Executorul judecătoresc nu a acționat cu intenția de a îl frauda pe debitor și a obține foloase pentru el ori pentru creditori. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în apel, precizează că a depus, în copie, chitanța privind onorariul de avocat, întrucât cea originală a fost pierdută. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de unele considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.