ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 08.04.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1), art. 71, 72, 74 lit. h), 252, 253 alin. (1) lit. c), 253 alin. (4), art. 1349, 1357, 1381, 1385-1386 C. civ., art. 30 și 53 din Constituția României, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința nr. 1539/19.12.2016, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 3.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Prin decizia nr. 271/A/19.03.2018, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței; a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința apelată, stabilind cuantumul despăgubirilor la suma de 30.000 euro. Prin aceeași decizie, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat apelantul pârât să plătească apelantului reclamant suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 80/16.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtului împotriva deciziei nr. 271/A/19.03.2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 907/A/07.09.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței; a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 5000 euro; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelantul-pârât să plătească apelantului-reclamant 50 RON, cheltuieli judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6,8 C. proc. civ., reclamantul A., care a învederat următoarele:

- Instanța de apel, în rejudecare, a analizat și s-a pronunțat asupra unor chestiuni pe care Înalta Curte nu le-a dispus, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.). Instanța de apel trebuia să se pronunțe doar pe capătul de cerere privind legătura de cauzalitate între fapta pârâtului B., fapta terților și prejudiciul recurentului, iar nu asupra libertății de exprimare și vinovăției pârâtului;

- Lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului C. încalcă normele de ordine publică și dispozițiile C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). În practicaua deciziei recurate este consemnat faptul că pârâtul este reprezentat de avocat C., fără împuternicire avocațială la dosar, iar instanța nu a pus în discuția părților excepția lipsei calității de reprezentant și nu a acordat termen pentru complinirea lipsei, cum era obligată potrivit art. 82 C. proc. civ.

- Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Instanța de apel rezumă hotărârea doar prin faptul că vizează persoane care nu au legătură cu prezenta cauză, că nu se poate identifica un raport de cauzalitate direct între aceste fapte comise de terțe persoane și faptele pârâtului. Enumerarea generică a unor stări de fapt, fără referiri concrete la apărările formulate și la probele administrate echivalează cu nemotivarea soluției și încălcă dreptul la un proces echitabil;

- Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1357 C. civ., normele de drept material privind dreptul la viață privată, dreptul la propria imagine, dreptul la onoare și demnitate, dreptul la viața de familie, dreptul la viață, la libertatea de mișcare, principiile și normele de drept material referitoare la stabilirea daunelor morale.

Referitor la dreptul la viață, recurentul arată că au fost depuse la dosar dovezi privind amenințări ale terților prin mesaje private în perioada 2014-2016-2017-2020, de care instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont, inclusiv amenințări proferate de către pârât, prin care acesta cerea opiniei publice ca recurentul să dispară de pe fața pământului.

Dreptul la viață privată a fost afectat prin aceea că recurentul a fost nevoit să se despartă de logodnica sa mai bine de 6 luni, luând hotărârea să nu mai locuiască împreună, de teamă.

Dreptul la liberă circulație a fost încălcat prin aceea că, urmare a amenințărilor primite, recurentului îi era teamă să iasă pe stradă pentru a nu fi bătut.

Dreptul la propria imagine, la onoare și demnitate, la viața de familie și la reputația profesională au fost grav afectate, cu consecințe iremediabile, pe termen lung, pârâtul incitând opinia publică împotriva sa.

Instanța de apel trebuia să se raporteze la gravitatea și impactul mediatic al afirmațiilor pârâtului, la încălcarea tuturor drepturilor enumerate, la perioada de timp în care aceste încălcări au persistat, în cauză situația de fapt nefiind pe deplin stabilită prin raportare la faptele săvârșite de pârât.

Prin diminuarea cuantumului daunelor morale rezultă că nu s-a luat în considerare atingerea adusă valorilor de definesc personalitatea umană, realizându-se o determinare în abstract a acestora, prin raportare la decizii pronunțate în materie de Înalta Curte și de CEDO.

Determinarea cuantumului despăgubirilor trebuia realizată cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și trebuia să se raporteze la circumstanțele specifice acestui litigiu.

Deși instanța de apel reține în mod legal fapta ilicită a pârâtului, nu face aprecieri privind legătura de cauzalitate dintre fapta personală a pârâtului și terți, în condițiile în care este de notorietate faptul că acesta are suporteri și acoliți care fac orice pentru el.

Nu pot fi ignorate suferințele psihice ale mamei și logodnicei recurentului, jignirile aduse, faptul că acestea au văzut pe internet caricaturi ale înmormântării recurentului.

Profesia de colonel de justiție a recurentului a fost grav afectată în ce privește credibilitatea, datorită campaniei denigratoare și defăimătoare realizată de pârât, raportat și la calitatea acestuia din urmă de om de afaceri, patron al clubului FCSB și formator de opinie.

Apreciază că proba faptei ilicite este suficientă (incitare la ură și ulterior dispariția recurentului), urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând, în mod frecvent, producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind, practic, imposibilă.

Diminuarea sumei acordate cu titlu de despăgubire nu este justificată de suplimentarea probatoriului și de o schimbare de optică în rejudecare.

La data de 15.01.2021 (data poștei), împotriva aceleiași decizii a declarat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6,8 C. proc. civ., pârâtul B..

În cadrul recursului incident, recurentul-pârât a răspuns motivelor recursului principal, după cum urmează:

- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (4) C. proc. civ., a arătat că instanța s-a pronunțat asupra aspectelor cu care a fost învestită și chiar dacă s-ar fi pronunțat și pe alte aspecte, depășirea atribuțiilor judecătorești are o cu totul altă conotație și interpretare decât cea dată de recurentul-reclamant;

- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., a arătat că în condițiile existenței contractului de asistență juridică, nu era necesară o nouă împuternicire în rejudecare, recurentul-pârât a fost reprezentat de avocat în primul ciclu procesual, excepția invocată în prezent drept nulitate putea fi invocată în fața instanței, care, în cazul în care considera întemeiată excepția, putea acorda un termen pentru a se face dovada reprezentării. Dacă s-ar fi considerat că recurentul-pârât nu a făcut dovada reprezentării, cererea de apel a acestuia ar fi fost anulată, ceea ce nu s-a întâmplat;

- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanței de apel este motivată în fapt și în drept și cuprinde raționamentul juridic pe baza căruia și-a fundamentat soluția;

- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că injuriile și amenințările despre care face vorbire reclamantul nu au legătură cu afirmațiile în privința cărora instanța de judecată este chemată a se pronunța în prezentul litigiu, ci cu un alt litigiu civil privind marca x și că nu există raport de cauzalitate între fapta pârâtului și prejudiciul invocat de reclamant, care nu a fost și nu este jurnalist și se află într-o gravă eroare cu privire la obiectul acestui litigiu.

Referitor la recursul incident propriu-zis, pârâtul a expus pe larg texte legale ce reglementează dreptul la liberă exprimare (art. 10 CEDO, art. 70 alin. (1) și (2), art. 75 alin. (1) C. civ., art. 30 din Constituția României), a evocat practica judiciară a Curții Europene în materie și a concluzionat generic că, așa cum a reținut Tribunalul București, Curtea Europeană a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

A mai susținut recurentul-pârât că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de către reclamant și afirmațiile pârâtului și că reclamantul a făcut tot posibilul de a-l provoca pe pârât.

A solicitat respingerea recursului reclamantului, menținerea deciziei instanței de apel, iar în subsidiar admiterea recursului incident.

Recursul incident nu a fost încadrat în drept.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09.06.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 06.10.2022, când cauza a fost amânată la data de 23.02.2022.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

La data de 23.02.2021 (data înregistrării), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident prin care a invocat excepția de nulitate pentru nemotivare, arătând că, în realitate, prin memoriul intitulat recurs se formulează apărări specifice actului procedural al întâmpinării, iar nu motive de nelegalitate raportate la decizia instanței de apel.

A mai arătat recurentul-reclamant că cererea de recurs incident nu este întemeiată în drept și se impune a se preciza dacă aceasta reprezintă un recurs sau o întâmpinare la recursul principal, în condițiile în care avocatul care a întocmit acest înscris precizează că "...voi încerca să răspund pe scurt motivelor de casare...".

Referitor la apărările vizând motivele recursului principal, solicită înlăturarea acestora, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, faptele reprobabile nu se datorează comportamentului violent al suporterilor, ci al lui B., care a incitat la ură, răzbunare și chiar la dispariția recurentului-reclamant.

În acest context, au fost încălcate drepturile recurentului-reclamant în trei planuri, respectiv profesional, personal și de imagine, în mod constant și pe o perioadă mare de timp.

În cauză cuantumul daunelor morale a fost diminuat în mod nejustificat, iar recursul incident este nemotivat, netimbrat și nefondat.

A solicitat admiterea recursului propriu, respingerea recursului incident potrivit celor arătate, acordarea cheltuielilor de judecată și judecata în lipsă.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

La data de 05.10.2021, numita D. a formulat cerere de intervenție accesorie, solicitând admiterea recursului reclamantului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății de partea reclamantă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru considerentele ce vor fi expuse.

- este nefondată critica prin care partea pretinde că instanța de apel, în rejudecare, a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin aceea că nu s-a limitat să examineze doar condiția privind existența legăturii de cauzalitate între faptele ilicite imputate terțelor persoane și cele imputate părții pârâte și prejudiciu, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare, ci a examinat și alte aspecte ale cauzei, critică subsumată motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Statuând prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, legiuitorul a avut în vedere încălcarea de către instanța de judecată a unui domeniu rezervat unei alte puteri în stat (legislativă, executivă).

Or, în speță, în dezvoltarea criticii, partea reclamantă pretinde că instanța de apel, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, a depășit limitele stabilite prin decizia de casarea pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, obligatorie, în rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Acest fapt nu semnifică însă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în înțelesul normei de drept prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci o încălcare a normei de procedură necesar a fi respectată de instanța de rejudecare, caz în care se critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi analizată.

Verificând lucrările dosarului, se constată că prin decizia de casare nr. 80/16.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de partea pârâtă și a casat în integralitate decizia instanței de apel, nr. 271/A/19.03.2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Soluția s-a impus argumentat de faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1357 și art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., atunci când a reținut că partea pârâtă este răspunzătoare și pentru prejudiciul cauzat de terțe persoane, fără însă a efectua o analiză proprie a raportului de cauzalitate între faptele imputate acestor persoane și cele imputate părții pârâte, respectiv, prejudiciul la a cărui reparație poate fi obligată partea pârâtă, în contextul în care prima instanță înlăturase această pretenție de despăgubire tocmai pentru lipsa legăturii de cauzalitate.

Instanța de casare a mai reținut că nu poate examina celelalte aspecte criticate de partea pârâtă, întrucât cele referitoare la existența unei provocări și la criteriile de cuantificare a prejudiciului în raport cu practica instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, presupun aprecieri de fapt, incompatibile cu structura recursului, iar cele privind cuantificarea prejudiciului, pentru că analiza este subsecventă statuării asupra existenței raportului de cauzalitate între faptele pârâtului (...) și prejudiciul material și moral rezultat din acțiunile unor terți.

În considerarea argumentelor menționate, instanța de recurs a dispus ca aceste aspecte să fie analizate de instanța de apel, ca apărări, în rejudecare.

De altminteri, decizia dată în rejudecare, recurată în prezenta cauză, evidențiază că instanța de apel a statuat explicit că va aplica considerațiile teoretice expuse în preambulul considerentelor (relative la libertatea de exprimare și a condițiilor de exercitare ale acesteia) și că va examina sentința apelată "numai în limitele prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ.., respectiv în limitele casării și ținând seama de motivele de apel invocate" acordând "prioritate apelului formulat de pârât dat fiind că prin acesta se tinde la reformarea integrală a sentinței primei instanțe."

În atare condiții, critica părții reclamante potrivit căreia, în rejudecare, instanța de apel avea a analiza exclusiv condiția privind existența legăturii de cauzalitate între faptele imputate terțelor persoane, părții pârâte și prejudiciu, nu și alte condiții ale răspunderii civile delictuale, se dovedește a fi nefondată.

Critica nu poate fi primită justificat și de faptul că prin recurs nu se indică care este interesul propriu al părții în invocarea acestui motiv de nelegalitate și în casarea deciziei recurate pentru o astfel de neregularitate procedurală, în contextul în care instanța de apel a reținut, urmare a examinării cauzei, că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a părții pârâte, sens în care a respins apelul părții pârâte.

Or, este de principiu că hotărârile judecătorești nu pot fi atacate cu recurs în interesul abstract al legii, ci doar în măsura în care partea justifică un interes propriu și numai în măsura în care a suferit un prejudiciu prin aplicarea normei de drept prin hotărârea recurată, ceea ce, în cauză, partea reclamantă nu a pretins și nici dovedit.

- nu este fondată nici critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept care reglementează reprezentarea părții de avocat și procedura în care se dezbate excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, prevăzute la art. 82 C. proc. civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, potrivit dispozițiilor art. 82 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ., se invocă în fața instanței de judecată în fața căreia se identifică lipsa dovezii și nu pentru prima oară în calea de atac.

Or, mențiunile din practicaua hotărârii recurate întocmită la 7.09.2020 consemnează prezența părții reclamante și a avocatei C. în reprezentarea părții pârâte (lipsă), precum și faptul că grefierul de ședință a referit lipsa delegației de reprezentare a avocatei, nu însă și invocarea de către partea reclamantă a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatei C. pentru partea pârâtă.

În atare condiții, invocarea excepției menționate pentru prima oară prin recurs încalcă norma de drept prevăzută la art. 82 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă, pentru identitate de rațiune, și în situația în care se pretinde lipsa dovezii de reprezentare în fața instanței de apel.

Partea reclamantă nu arată nici în acest caz care este interesul personal în formularea acestei critici de nelegalitate în condițiile în care instanța de apel, prin soluția pronunțată, astfel cum s-a arătat, a respins apelul părții pârâte, ca nefondat, iar aceasta, partea pârâtă, nu a înțeles să formuleze o astfel de critică pe cale recursului incident.

În fine, contrar afirmațiilor părții reclamante, lucrările dosarului evidențiază depunerea la dosarul cauzei a delegației avocațiale seria x nr. x/8.03.2018, prin care partea pârâtă a împuternicit-o pe avocata C. să o reprezinte în fața Curții de Apel București, instanță în fața căreia s-a rejudecat apelul, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia de casare nr. 80/16.01.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate.

- este nefondată și critica prin care partea pretinde că hotărârea recurată este nemotivată, în considerarea caracterului succint al considerentelor prin care instanța de apel a statuat că nu se identifică un raport de cauzalitate între faptele săvârșite de terțe persoane, pe de o parte, și faptele pentru care s-a angajat răspunderea părții pârâte și prejudiciul posibil a fi reparat în procesul pendinte, pe de altă parte, critică subsumată motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea criticii, partea reclamantă susține că instanța de apel se rezumă să detalieze stări de fapt, fără referiri concrete la apărările formulate și la probele administrate și că lipsa unor considerente detaliate îi încalcă dreptul la un proces echitabil.

Or, statuând prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că partea interesată poate cere casarea unei hotărâri pentru nemotivare, legiuitorul a indicat și cazurile în care devine incident acest motiv de recurs, anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Rezultă că nemotivarea presupune lipsa oricăror argumente care să sprijine soluția și, totodată, că nu se confundă cu motivarea succintă, prin care instanța exprimă pe scurt argumentele pe care își fundamentează soluția.

De altminteri, în jurisprudența instanței supreme, s-a arătat în mod constant că dreptul părții la o decizie motivată, subsumat conceptului dreptului la o instanță, drept examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și din perspectiva dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție, nu impune în sarcina judecătorului obligația de a da un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părți, ci pe aceea de a oferi părților, prin hotărârea motivată, dovada examinării aspectelor esențiale ale cauzei din perspectiva apărărilor formulate.

În speță, considerentele hotărârii recurate criticate ca fiind succint exprimate, enunță precis argumentele pentru care instanța de apel a statuat asupra inexistenței legăturii de cauzalitate între faptele imputate de partea reclamantă altor persoane (formularea de amenințări și caricaturizarea în mediul on-line, distrugerea unor bunuri ale concubinei D.) și prejudiciul suferit prin acestea (un comportament rezervat și prudent în privința aparițiilor publice, închiderea contului facebook, deplasarea cu un alt autoturism și separarea în fapt de concubină pentru a evita eventuale admonestări stradale), pe de o parte, și faptele imputate părții pârâte (formularea în public de afirmații injurioase) și prejudiciul moral la a cărei reparație se justifică obligarea acesteia în procesul pendinte, pe de altă parte.

Anume, instanța de apel a reținut că nu se identifică și nu se poate reține un raport de cauzalitate direct între faptele comise de terțe persoane și faptele pârâtului, dat fiind că afirmațiile jignitoare formulate de partea pârâtă nu conțin vreo instigare la săvârșirea de terți a unor fapte de natura celor invocate de partea reclamantă, respectiv, pentru că prin dovezile administrate nu s-a probat că terțele persoane ar fi acționat în mediul on-line în maniera reclamată ca urmare a afirmațiilor făcute în spațiul public de către partea pârâtă.

Instanța de apel a argumentat și că terțele persoane, potrivit legii, au a răspunde personal pentru faptele proprii, atât pentru modalitatea în care au înțeles/interpretat afirmațiile părții pârâte, cât și pentru propriile acțiuni ilicite îndreptate împotriva părții reclamante.

Așa fiind, critica părții bazată pe nemotivare se dovedește a fi nesusținută de considerentele deciziei recurate, care sunt explicite și suficiente pentru a oferi părții reclamante argumentele pentru care nu a fost primită pretenția de despăgubire de către partea pârâtă și pentru faptele altor persoane.

- criticile formulate în privința daunelor morale acordate de instanța de apel care vizează, în esență, cuantificarea acestora, au caracter nefondat atât din perspectiva susținerii privind neobservarea de către instanța de apel multitudinii de drepturi încălcate (la viață privată, la propria imagine, la onoare și demnitate, la viața de familie, la viață, la libertatea de mișcare), cât și din perspectiva susținerii privind încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că prin decizia recurată, instanța de apel nu a redus cuantumul daunelor morale, cum eronat pretinde partea reclamantă ci, dimpotrivă, l-a majorat, în urma admiterii apelului pe care aceasta, partea reclamantă, l-a declarat și a schimbării sentinței primei instanțe, de la suma de 3000 euro, la suma de 5000 euro.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază că instanța de apel a identificat scopul acestei instituții, a daunelor morale, ca fiind acela de asigurare a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale, cu doza de aproximare, de apreciere a instanței, în absența unui sistem legal care să repare pe deplin astfel de daune constând în lezarea demnității, onoarei, consecință a faptelor săvârșite de partea pârâtă.

De asemenea, instanța a făcut referire la principiile degajate din jurisprudența instanței europene în materia daunelor morale, referitoare la statuarea în echitate și la păstrarea raportului rezonabil de proporționalitate între despăgubiri și paguba suferită, așa încât, fără a fi o sursă de îmbogățire pentru victimă, sumele acordate să acopere prejudiciul de imagine suferit.

În continuare, instanța de apel a făcut aplicarea acestor principii la circumstanțele factuale ale speței reținând că majorarea despăgubirii se impune în considerare statutului părții reclamante (militar de carieră care se bucură de recunoaștere publică a demnității) și cel al părții pârâte (persoană care activează în politică și fotbal, cu statut financiar superior și cu luări de poziție mediatizate în diferite domenii, care se bucură de influență asupra unei anumite categorii de public) respectiv, în aprecierea modalității concrete în care faptele ilicite au fost săvârșite (în public, repetitiv, cu virulență și un ton inadecvat) și a potențialului vătămător al acestora, cu luarea în considerare și a reperelor relevate de practica judecătorească în materia daunelor morale.

Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că susținerea părții reclamante privind determinarea de către instanța de apel în abstract a cuantumului daunelor morale, cu ignorarea circumstanțelor particulare ale cauzei și a principiului proporționalității, nu este susținută de considerentele hotărârii recurate care, dimpotrivă, evidențiază contrariul.

Nici susținerea contradictorie formulată de partea reclamantă potrivit căreia, în astfel de litigii, proba faptei ilicite este suficientă, în timp ce prejudiciul și raportul de cauzalitate se impun a fi prezumate din acest fapt, al săvârșirii unei fapte ilicite, nu poate fi primită în considerarea normei de drept prevăzute la art. 1357 C. civ. care impune dovada tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază, deopotrivă, și faptul că instanța de apel nu a avut în vedere prejudiciul cauzat părții reclamante prin faptele terțelor persoane (care au fundamentat în primul ciclu procesual majorarea daunelor morale la suma 30000 euro prin hotărârea casată de instanța de recurs), dată fiind lipsa legăturii de cauzalitate între faptele respectivelor persoane și faptele imputate părții pârâte și prejudiciul cauzat prin aceste fapte și cu privire la care se impune a fi obligată a-l repara.

Pentru același argument, al lipsei raportului de cauzalitate, instanța de apel a reținut că nu poate fi avut în vedere nici faptul formulării a două plângeri penale de terțe persoane, înregistrate în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2016, apreciate de partea reclamantă a fi fapte de hărțuire generate de conduita părții pârâte.

Așa fiind, susținerea părții reclamante potrivit căreia instanța de apel a ignorat la momentul cuantificării daunelor morale multitudinea de drepturi nepatrimoniale care i-au fost încălcate, cu referire însă la faptele terțelor persoane (pretins acoliți ai părții pârâte), se dovedește a fi nefondată, în condițiile în care instanța de apel, în rejudecare, a statuat cu privire la lipsa raportului de cauzalitate dintre faptele terților și prejudiciul posibil a fi reparat în procesul pendinte de partea pârâtă, în considerarea consecințelor păgubitoare ale propriilor fapte ilicite.

În acest context al analizei se impune și mențiunea că în rejudecare, contrar susținerilor părții reclamante, instanța de apel avea a reevalua cuantumul daunelor morale în raport de situația de fapt reținută în urma evaluării probatoriilor prin prisma noilor statuări asupra raportului de cauzalitate dintre faptele terțelor persoane și prejudiciu, motiv pentru care susținerea părții reclamante potrivit căreia instanței nu îi era permisă diminuarea sumei acordate inițial prin hotărârea casată nu este fondată.

Cât privește suferințele psihice ale mamei și logodnicei părții reclamante, este de observat că în lipsa unor pretenții de despăgubire formulate de aceste persoane pentru prejudicii proprii, personale, solicitarea părții reclamante de acordare în favoarea sa s despăgubirilor cuvenite acestora se dovedește lipsită de suport legal.

Ca atare, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept care reglementează răspunderea civilă delictuală și evaluarea daunelor morale, Înalta Curte va reține că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.

La data de 15.01.2021 (data poștei), împotriva aceleiași decizii a declarat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., partea pârâtă.

Prin memoriul de recurs, partea a expus pe larg texte legale care reglementează dreptul la liberă exprimare (art. 10 CEDO, art. 70 alin. (1) și (2), art. 75 alin. (1) C. civ., art. 30 din Constituția României), a evocat practica judiciară a Curții Europene în materie și a concluzionat generic că, așa cum a reținut prima instanță, Curtea Europeană face distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

A mai susținut că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de către partea reclamantă, care a făcut tot posibilul să provoace, și afirmațiile pe care le-a făcut, apreciind că se impune respingerea recursului principal și menținerea deciziei instanței de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului incident (fără încadrarea în drept a criticilor)

Prin încheierea de ședință din 9 iunie 2021, Înalta Curte a constatat neîncadrarea criticilor recursului incident declarat de partea pârâtă în motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., situație în care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se constata nulitatea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 907/A din 07 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată nul recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2022.