Decizia nr. 108/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1727/2022 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 31 ianuarie 2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pronunțarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale pentru condiții necorespunzătoare de detenție. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1727 din data de 11 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1727 din data de 11 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că: a admis în parte cererea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale. L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2022, la data de 17 septembrie 2024, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. II.2. Motivele de recurs Recurentul-pârât a apreciat că hotărârea curții de apel este, în parte, netemeinică și nelegală, fiind pronunțată, în opinia sa, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a admis acțiunea în mod eronat în privința sa, având în vedere că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Astfel, a arătat că răspunderea statului este reglementată în mod expres în Constituția României la art. 52 alin. (3), unde se prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare." Prin urmare, a considerat că statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și nu și pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc delegație de suveranitate, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. În raport cu prevederile art. 224 C. civ., a apreciat că imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Totodată, a subliniat că niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a statului pentru fapta proprie, în condițiile în care fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii statului. A menționat că, în prezenta cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, intimatul-reclamant nejustificând calitatea procesuală pasivă a Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor, prin aceea că, în baza dispozițiilor legale, are obligația să asigure condiții minime de cazare a persoanelor care execută pedepse privative de libertate. Recurentul-pârât a mai susținut și că, din afirmațiile intimatului-reclamant, reiese faptul că această acțiune vizează un presupus prejudiciu constând în tratamente inumane și degradante suferite în perioada încarcerării, ceea ce nu vizează o faptă a statului. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1349 C. civ., a arătat că esențial, pentru calitatea de comitent și prepus, este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voință dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ținut să urmeze îndrumările primite. A învederat că, în speță, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și celelalte instituții, care ar putea răspunde în prezenta cauză, nu există niciun fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. În opinia recurentului-pârât, prin folosirea sintagmei "statul", intimatul-reclamant nu lămurește cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, respectiv, care organ al statului are obligația asigurării, garantării, administrării, alocării etc. a condițiilor de cazare în locurile de detenție, precum și cărui organ al statului îi revine obligativitatea inițierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare și alocare a fondurilor și a resurselor în sensul menționat. A subliniat că, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanțelor stă în judecată în numele statului, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, iar față de prevederile H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, deopotrivă cu cele ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/C/2013, în mod evident Ministerul Finanțelor nu poate reprezenta statul, care nu asigură condițiile din spațiile de detenție. În același sens, a arătat că Ministerul Finanțelor răspunde în numele statului numai în condițiile normelor speciale, respectiv conform art. 538-541 C. proc. pen. sau potrivit unor legi speciale de reparație, situații care nu se regăsesc în speță. De asemenea, recurentul-pârât a afirmat și că intimatul-reclamant nu a indicat care este fapta Ministerului Finanțelor, în reprezentarea statului, care i-a adus un prejudiciu, respectiv în ce condiții (legale) acesta era obligat la asigurarea spațiului util din penitenciare. În plus, a menționat că Ministerul Finanțelor nu este ordonator de credite pentru organele atribuite cu organizarea condițiilor de detenție, legile speciale de organizare, antemenționate, prevăzând expres procedura finanțărilor. Ca atare, a pretins că, în conținutul raportului juridic dedus judecății, dreptului intimatului-reclamant, de a i se asigura spațiul minim legal de cazare și condiții corespunzătoare de detenție, îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții. În opinia recurentului-pârât, din perspectiva calității procesuale pasive, în prezenta cauză, interesează dacă statul român este subiectul pasiv al raportului juridic litigios, respectiv titularul obligației de a asigura intimatului-reclamant condiții corespunzătoare de detenție. Astfel, a arătat că dispozițiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuții exprese și distincte în acest sens în sarcina unităților de detenție. A menționat că, potrivit art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Totodată, recurentul-pârât a evidențiat faptul că, prin O.M.J. nr. 2772 din data de 17 octombrie 2017, au fost aprobate Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condițiile pe care trebuie să le îndeplinească spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate, iar, prin art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 2772/2017 s-a prevăzut, ca regulă generală, că aceste spații trebuie să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cont de condițiile climatice și, în special, de suprafață, în continuare fiind reglementate cerințe referitoare la spațiul minim pentru fiecare deținut, instalații de iluminat și încălzire, dotarea și echiparea camerelor, amenajarea grupului sanitar etc. De asemenea, a indicat recurentul-pârât că, prin art. 2 din O.M.J. nr. 2772/2017 s-a stabilit exclusiv că "Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente". A precizat și că, în ceea ce privește măsurile pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, prin art. 48 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, s-a stabilit în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor obligația de a lua toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, iar în cazul în care capacitatea legală de cazare a penitenciarului este depășită, directorul acestuia are obligația de a informa directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor în vederea transferării persoanelor condamnate în alte penitenciare, dispoziții similare regăsindu-se și în Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016. În opinia recurentului-pârât, din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că penitenciarele la care intimatul-reclamant a fost încarcerat sunt titulari ai obligației de a asigura persoanelor private de libertate condiții corespunzătoare de detenție, legiuitorul stabilind obligații directe în sarcina acestora, inclusiv în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare. De asemenea, a arătat că nu au fost prevăzute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, atribuții cu privire la organizarea activității penitenciarelor, iar acesta nu reprezintă în instanță penitenciarele. A considerat că asigurarea finanțării unităților de detenție, inclusiv din subvenții acordate de la bugetul de stat, nu pot constitui elemente cu relevanță la aprecierea calității procesuale pasive, față de atribuțiile expres prevăzute de lege În sarcina acestora, iar potrivit dispozițiilor art. 224 alin. (1) din noul C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice". În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligației de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților, a susținut că, atât timp cât nu se invocă existența unei hotărâri prin care Curtea să fi constatat, în cazul concret al intimatului-reclamant, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, argumentele acestuia nu pot fi primite. A precizat și că antrenarea răspunderii Statului Român în cauzele în care Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție a intervenit în contextul procedurii specifice desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, care se desfășoară în contradictoriu cu statele membre care au ratificat Convenția și nu poate justifica reținerea de plano a legitimității procesuale a pasive a Statului Român în astfel de litigii. Ca atare, a solicitat respingerea acțiunii față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluția dată pe fondul cauzei, apreciind că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv de art. 1357 C. civ. și art. 1531-1532 C. civ. În esență, a arătat că pentru a opera în cauză răspunderea civilă delictuală, se impunea a fi făcută dovada că penitenciarele, în care a fost deținut intimatul-reclamant, nu au asigurat condiții de detenție satisfăcătoare, împrejurare care a produs un prejudiciu moral intimatului-reclamant, or, o asemenea dovadă nu a fost produsă, întrucât, nu există o hotărâre pronunțată de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în condițiile Legii nr. 254/2013, prin care să se constate încălcarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare. De asemenea, a apreciat că, în prezenta cauză, nu se poate pune problema producerii unui prejudiciu, atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada ca i-a fost încălcat vreun drept în perioada de detenție, omițând să precizeze care sunt sau în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin încălcarea prevederilor legale. A subliniat că toate afirmațiile intimatului-reclamant trebuie dovedite în concret, în raport cu situația acestuia, și nu invocate la modul general, or, prin cererea de chemare în judecată, acesta nu probează cum condițiile de detenție au afectat starea sa de sănătate fizică și psihică, care a fost starea sa de sănătate înainte de executarea pedepsei privative de libertate și ulterior acesteia, dacă există o legătură de cauzalitate între condițiile de detenție și anumite afecțiuni medicale. În opinia recurentului-pârât, nerespectarea condițiilor de detenție nu poate fi apreciată strict numai sub aspectul suprafețelor camerelor de detenție, aceasta fiind de fapt un concept mai vast, care presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum încearcă să sugereze partea adversă. Totodată, a menționat că instanța europeană a clarificat faptul că, atunci când se examinează dacă un tratament este degradant în sensul art. 3 din Convenție, trebuie ținut cont dacă obiectivul este de a umili sau de a înjosi persoana respectivă și dacă, în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului. A arătat că s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că suntem în prezența unui tratament inuman atunci când acesta a fost premeditat, aplicat ore în șir și a cauzat fie o vătămare corporală, fie suferințe fizice și psihice profunde persoanei, ceea ce, în opinia sa, nu s-a probat în speța de față. Recurentul-pârât a subliniat și că dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul moral și nici la un anumit cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție. Din această perspectivă, a pretins că intimatul-reclamant nu a făcut dovada existenței prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a persoanelor vinovate, deci a condițiilor răspunderii civile delictuale, context în care, a apreciat că acțiunea este neîntemeiată și, prin urmare, se impune a fi respinsă ca atare. O altă critică a recurentului-pârât vizează obligarea sa la plata sumei de 1.500 euro în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, apreciind că pretențiile reclamantului trebuiau respinse ca neîntemeiate. A susținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă în primul rând un scop patrimonial. Recurentul-pârât a precizat că, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport cu circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. A menționat că, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor. În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a arătat că, în materia despăgubirilor morale, criteriul echității are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici în venituri nejustificate pentru victime. Ca atare, pentru ipoteza în care s-ar aprecia că sunt anumite elemente factuale care pot contura un prejudiciu moral cauzat intimatului-reclamant, a solicitat, cu titlu subsidiar, să se cenzureze cuantumul acestora, avându-se în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și criteriul echitații în materia despăgubirilor morale. Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, atât timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală în ceea ce îl privește, întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a susținut că, în speță, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat față de complexitatea și dificultatea litigiului, motiv pentru care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli de către instanța de recurs, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prevedere legală care abilitează instanța de judecată să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistentă legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect. În opinia recurentului-pârât, o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât cheltuielile de judecata urmează a fi suportate de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale. Recurentul-pârât a precizat că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care, cu ocazia soluționării pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, s-a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 și cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008). A arătat că, pentru a se reține caracterul rezonabil al cheltuielilor, se impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acestea să nu fie exagerate. De asemenea, a afirmat că, la aprecierea cuantumului onorariului instanța trebuie să țină seama nu numai de valoarea pretențiilor, ci și de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate redusă), precum și de munca depusă de avocat. A apreciat că obligarea sa la plata unei sumei de 8.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, este o soluție nedreaptă în raport cu demersurile efectuate și munca prestată de către avocat și a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată. Ca atare, față de cele dezvoltate în susținerea recursului, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în parte hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de intimatul-reclamant A. ca neîntemeiate. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii recurate, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a apreciat că se impune înlăturarea criticilor formulate de partea adversă cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând, în esență, că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării finanțelor pentru asigurarea condițiilor de detenție, acesta fiind singurul responsabil pentru dotarea centrelor de detenție cu spații suficiente și corespunzătoare pentru asigurarea necesarului prevăzut de legislația națională dar și de cea europeană în materia în discuție, pe care acesta s-a angajat să o respecte. Totodată, a arătat că Ministerul Finanțelor reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații, precum și în orice alte situați în care acesta participă nemijlocit în nume propriu, în raporturi juridice dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, și, prin urmare, doar Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție, astfel încât să se evite orice neajuns din penitenciare, lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. A subliniat intimatul-reclamant că, întrucât în litigiul pendinte, faptele ilicite reclamate vizează condițiile din penitenciar, în conținutul raportului juridic dedus judecății dreptului său de a i se asigura condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții, iar, din această perspectivă, în mod legal și corect instanța de apel a reținut că în cauză se impune analiza aspectului dacă recurentul-pârât este titularul obligației de a asigura reclamatului condiții corespunzătoare de detenție. Intimatul-reclamant a susținut că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate precum și acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor private de libertate revine penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Autorității Naționale a Penitenciarelor, subordonate Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Făcând referire la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Iacov Stanciu contra României, a arătat că, din perspectiva statuărilor Curții, răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție, și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție. Prin urmare, având în vedere statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, răspunderea revine Statului Român, urmând a fi atrasă prin Ministerul Finanțelor, acesta din urmă reprezentând statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ; dreptul de reprezentare al Statului Român de către Ministerul Finanțelor izvorăște din lege, statul fiind chemat să răspundă pentru încălcarea art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru condițiile de detenție necorespunzătoare în care a executat pedeapsa privativă de libertate. A precizat că în același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (ex.: deciziile nr. 1692/2020 și nr. 1200/2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă). Intimatul-reclamant a solicitat și înlăturarea criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la fondul cauzei, apreciind că instanța de apel a constatat în mod legal atragerea răspunderii statului în prezentul litigiu, analizând întrunirea cumulativă a condițiilor acestei răspunderi. Totodată, a considerat că, în speță, cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit a fost realizată în mod corect, fiind avute în vedere și reperele oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral determinat de condițiile improprii de deținere, precum și faptul că, printr-un demers judiciar anterior, a obținut recunoașterea încălcării drepturilor sale și obligarea părții adverse la asigurarea anumitor condiții de detenție. Totodată, a menționat că, indiferent de cuantumul sumei pe care a solicitat-o în cuprinsul acțiunii introductive, instanța de fond, prin cenzurarea sumei solicitate în raport cu probatoriul administrat, a pronunțat o soluție justă, cu care a fost de acord, neexercitând nicio cale de atac în prezenta cauză. În combaterea criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, a arătat că prezentul litigiu vizează dreptul la viață, ceea ce nu poate determina concluzia unei complexități scăzute a pricinii, iar, din cauza condițiilor improprii de detenție, a fost supus unor tratamente inumane și degradante, de natură să lezeze demnitatea umană. Intimatul-reclamant a subliniat că munca avocatului s-a concretizat, pe lângă redactarea și depunerea înscrisurilor la sediul instanțelor anterioare, și în culegerea de înscrisuri care au fost folosite în probatoriu, astfel că nu se poate reține că în cauză avocatul ales nu a desfășurat o activitate corespunzătoare intereselor sale. În plus, a solicitat a se avea în vedere și cele statuate prin decizia nr. 2075 din data de 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că aprecierea muncii desfășurate de avocat cade în competența instanței în fața căreia a avut loc prestația avocatului, fără a putea face, așadar, obiect al controlului de legalitate în recurs. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare În cauză, întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A. a fost comunicată recurentului-pârât, iar acesta nu a depus răspuns la întâmpinare. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 octombrie 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 21 ianuarie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înalte Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât, în esență, a susținut că în mod greșit a fost reținută calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză. Cu referire la această critică, Înalta Curte notează că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin întâmpinarea formulată în fața primei instanței, iar tribunalul, prin sentința civilă nr. 1727 din data de 11 noiembrie 2022, a respins-o, ca neîntemeiată, reținând că în susținerea acesteia au fost invocate chestiuni ce țin de analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel doar intimatul-reclamant A., calea de atac astfel promovată vizând soluția dată pe fondul cauzei. Recurentul-pârât nu a formulat un apel incident pe calea căruia să fi criticat modul de soluționare a excepției lisei calității sale procesuale pasive, astfel că, nefiind atacată cu apel, soluția de respingere a acesteia de către tribunal a rămas definitivă, recurentul formulând critici împotriva ei direct în faza procesuală a recursului. Or, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului, Înalta Curte constată că motivul de recurs ce vizează soluția dată excepției lisei calității procesuale pasive a pârâtului nu poate fi analizat, fiind formulat omisso medio. Consacrând regula inadmisibilității criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, în care se realizează exclusiv o verificare a legalității hotărârii atacate. Totodată, cum efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care vizează judecata instanței de apel, numai în acest fel respectându-se principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări sau susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac. În privința criticilor formulate pe fondul cauzei, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, ca urmare a nedovedirii existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a persoanelor vinovate, precum și din perspectiva modului de evaluare a daunelor morale stabilite de instanța de apel. Este nefondată critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. proc. civ., ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale, de vreme ce titularul obligației pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și pentru asigurarea condițiilor minime de detenție este Statul Român. El este răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului judiciar, privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil. Astfel, Înalta Curte constată că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esențială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului și condițiile necorespunzătoare de detenție), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia față de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecății, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la dispozițiile Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/C/2017, la prevederile art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale. În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod judicios îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate - pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu, reținând existența situației de supraaglomerare carcerală și a condițiilor inadecvate de detenție. Cum instanțelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurentul-pârât susține că partea adversă nu a făcut dovada susținerilor formulate în cauză nu este aptă a constitui suportul unei evaluări în cadrul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului. În ceea ce privește fapta ilicită, astfel cum s-a reținut și de către instanța de apel, aceasta constă în nesocotirea dispozițiilor prevăzute de art. 1 alin. (3) și art. 5 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/C/2017, respectiv în omisiunea de a asigura pentru intimatul-reclamant condițiile minime de spațiu, temperatură, iluminare, hrană, intimitate și igienă (invocându-se de parte supraaglomerarea, lipsa intimității pentru grupul sanitar, calitatea și programul de furnizare a apei potabile, temperatura de 10-12 grade din timpul iernii, existența șobolanilor/ploșnițelor/păduchilor/gândacilor, starea improprie a spațiului de deținere, lipsa obiectelor de curățat, insuficiența spațiului de plimbare, lenjeria veche, lipsa mobilierului și a spațiului de depozitare corespunzător pentru alimente, hrana necomestibilă, iluminatul inadecvat, lipsa apei calde curente în grupurile sanitare și accesul ocazional pentru îmbăiere). În plus, instanța de apel, pentru a stabili caracterul ilicit al faptei, a avut în vedere și standardul stabilit de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența acesteia în care a fost analizată încălcarea art. 3 din Convenție (cauza Rezmiveș și alții contra României). Răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligația care revine statului, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție. În privința vinovăției, Înalta Curte reține, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă, și, pe de altă parte, că, fiind în prezența unui drept ocrotit de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie și cea mai mică ingerință a statului. Având în vedere legislația națională în materie, obligațiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condițiile improprii de detenție, recurentul-pârât avea obligația de a lua măsuri apte să asigure în concret condiții minime de detenție pentru intimatul-reclamant, prin remedierea deficiențelor constatate și recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnității umane. Răspunderea pentru neasigurarea condițiilor de detenție apare ca fiind una obiectivă, astfel că, odată dovedită fapta ilicită, nu se impune analizarea cerinței vinovăției. În privința prejudiciului, ca element esențial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul/efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani. Ca atare, Înalta Curte reține că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu moral, prejudiciul suferit reieșind din însăși materialitatea faptelor, motiv pentru care instanța de apel a analizat gravitatea acestuia, precum și împrejurarea dacă este necesară acordarea unei sume de bani pentru repararea sa. La modul general, se are în vedere că prejudiciul moral nu poate fi dovedit prin probe materiale, motiv pentru care, la stabilirea cuantumului daunelor solicitate, sunt avute în vedere criterii variabile, precum: circumstanțele concrete în care s-a produs fapta ilicită, consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata și intensitatea acțiunilor ori inacțiunilor ilicite, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Totodată, trebuie precizat că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important și central în sistemul apărării drepturilor omului încât autoritatea sau instanța națională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare și serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral (cauza Iacov Stanciu contra României, parag. 199). În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, Înalta Curte, reține că, în speță, prejudiciul constă în suferințele morale provocate intimatului-reclamant de condițiile improprii de detenție, fiind, așadar, consecința directă a faptei ilicite a recurentului-pârât, și nu sunt inerente regimului de detenție, astfel că în mod legal instanța de apel a constatat îndeplinirea acestei condiții în raport cu nerespectarea de către recurentul-pârât a obligației de a asigura condițiile minime de detenție, garantate de lege și convențiile internaționale la care România este parte, în respectarea demnității umane, conduită care a produs, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului-reclamant. Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite de instanța de apel, Înalta Curte observă că recurentul-pârât, deși face ample trimiteri la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu indică în concret care dintre criteriile de apreciere relevate de aceasta nu au fost avute în vedere de către instanța de apel. Cu toate acestea, pentru a răspunde și acestei critici, Înalta Curte arată că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, intensitatea suferinței, influențarea vieții luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor și eventualele traume psihice. Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferința pricinuită trebuie avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive, astfel încât "reparația" bănească să nu conducă la o îmbogățire fără just temei a beneficiarilor. Înalta Curte reține că prin valoarea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Așadar, instanța de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă, în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. În speță, instanța de apel a reținut că fapta ilicită imputată recurentului-pârât a fost dovedită pentru un număr de 314 zile, iar, în aplicarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, acesta a beneficiat de 12 zile considerate ca fiind executate în baza acestui act normativ, astfel că, prin acest mijloc nepatrimonial a fost compensat prejudiciului suportat de intimatul-reclamant pentru un număr de 60 de zile de detenție în condiții necorespunzătoare. La evaluarea despăgubirilor datorate intimatului-reclamant, instanța de apel, a avut în vedere criteriul stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 41 din Convenție, conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă, precum și principiul conform căruia, în materia daunelor morale, regula reparării integrale a prejudiciului și a repunerii părții în situația anterioară producerii acțiunii ilicite, nu poate avea decât un caracter aproximativ. La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, curtea a avut în vedere consecințele negative, suferite pe plan psihic și fizic de către intimatul-reclamant pe perioada detenției în condiții necorespunzătoare, importanța valorilor morale astfel lezate, precum și durata acțiunii ilicite, apreciind că valoarea daunelor morale la suma de 100.000 euro pretinsă de intimatul-reclamant nu are un caracter rezonabil, ci suma de 1.500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, reprezintă o compensație echitabilă pentru prejudiciile morale încercate de acesta. Ca atare, analiza efectuată de instanța de apel relevă respectarea principiilor ce rezultă din jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia acordării daunelor morale, astfel că, nici sub acest aspect, nu poate fi reținut vreun motiv de nelegalitate a deciziei recurate. Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă, susținând, în principal, că nu se află în culpă procesuală și, ca atare, nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar că suma la plata căreia a fost obligat este nejustificată în raport cu complexitatea cauzei și cu munca depusă de avocatul ales al părții adverse. Prioritar, Înalta Curte reține că, deși partea a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile care vizează obligarea părții la plata cheltuielilor de judecată se referă la norme de procedură civilă și, ca atare, aceste susțineri se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu excepția celor care vizează cuantumul acestora, care nu sunt apte de încadrarea în vreunul dintre motivele de casare reglementate de lege. Înalta Curte constată că soluția instanței de apel, sub acest aspect, este în concordanță cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." Or, în raport cu soluția dată de instanța de apel, partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât, cu privire la care s-a reținut că este răspunzător de prejudiciul cauzat intimatului-reclamant, ca urmare a conduitei sale, respectiv a omisiunii de a asigura condiții de detenție conforme cu respectarea demnității umane. Ca atare, fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a recurentului-pârât, conduita acestuia fiind cea care l-a determinat pe intimatul-reclamant să inițieze procesul. În ceea ce privește nemulțumirea recurentului-pârât în legătură cu cuantumul sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, cu referire la care susține că trebuia redus, Înalta Curte reține că aceasta nu vizează legalitatea soluției instanței de apel, ci temeinicia ei, aspect care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din data de 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2), asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, reținând că în speță nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Față de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, astfel cum a fost anterior arătată și care are drept consecință validarea soluției date de instanța de apel, Înalta Curte reține că partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, astfel că, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON (dovedite prin chitanța nr. x din data de 26 septembrie 2024, aflată la dosarul de recurs), către intimatul-reclamant A., reținând și că această sumă este justificată de gradul de complexitate al pricinii și de munca depusă de către avocatul ales al acestuia din urmă, care a formulat întâmpinare în cauză, în susținerea intereselor intimatului-reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE,