ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1077/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26.02.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 480.000 RON (echivalentul a 100.000 Euro la cursul BNR), după cum urmează: - daune materiale în cuantum de 172.080 RON (echivalentul a 35.850 Euro la cursul BNR), reprezentând cheltuielile generate de procedurile judiciare/cercetare penală/termene acordate în instanțele de judecată, pe nedrept, pentru săvârșirea a mai multor infracțiuni, respectiv abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, instigare la fals în înscrisuri - acțiuni oficiale, ucidere din culpa a unei persoane, vătămare din culpa a 17 (șaptesprezece) persoane, distrugere din culpa cu consecințe deosebit de grave prin distrugerea imobilului din str. x Municipiul Sighetu-Marmației, județul Maramureș și blocarea activității mai multor instituții publice (Judecătoria Sighetu-Marmației, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu-Marmației și Trezoreria Sighetu-Marmației), fiind ulterior achitat, - cheltuieli constând în contravaloarea onorariilor avocațiale achitate, contravaloarea cheltuielilor de transport cu mai multe mijloace (tren, autoturism, avion), contravaloarea cazărilor, contravaloarea diurnelor/mesele ocazionate de deplasări; - actualizarea sumei datorată de pârâtă cu titlu de daune materiale cu rata inflației, de la data producerii cheltuielilor si până la data recuperării efective a debitului, în măsura în care rata inflației este pozitivă, și aplicarea la suma datorată de pârâtă cu titlu de daune materiale a dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la data producerii cheltuielilor și până la data recuperării efective a debitului; daune morale în cuantum de 307.920 RON (echivalentul a 64.150 Euro, la cursul BNR) pentru prejudiciul de ordin moral, psihic cauzat, afectarea imaginii publice, destituirea, în luna aprilie a anului 2012, din funcția de Vicepreședinte al Autorității Naționale de Reglementare a Energiei - ANRE, pierderea funcției de Director General la Departamentul de Control și Protecția Consumatorului și punerea pe o simplă funcție de execuție, grave repercusiuni sub aspect personal (divorțul de soția sa, numita B., marginalizarea și traumele psihice suferite de cei trei copii minori pe care îi avea în întreținere la momentul reținerii, agravarea stării medicale precare a părinților săi vârstnici), deteriorarea raporturilor cu persoanele din cercul de cunoștințe (ca o consecință a faptului că îl priveau cu suspiciune, ca pe un infractor), deteriorarea stării de sănătate și tulburări de ordin fizic, dar și psiho-emoțional (acutizarea hipertensiunii arteriale, dereglări de somn nocturn, mărirea dioptriilor oculare, atacuri de panica), imposibilitatea achitării ratelor bancare până la rambursarea integrală a contractului ipotecar încheiat cu C., (prin care este ipotecat apartamentul cu două camere în care locuiește), figurând cu debit restant și în prezent; actualizarea sumei datorată de pârâtă cu titlu de daune morale cu rata inflației, de la data introducerii acțiunii si până la data recuperării efective a debitului, în măsura în care rata inflației este pozitivă; aplicarea la suma datorată de pârâtă cu titlu de daune morale a dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, dobândă ce se va aplica la suma datorată, de la data introducerii acțiunii și până la data recuperării efective a debitului; obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces, în raport de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Reclamantul a depus cerere precizatoare prin care învederează că acțiunile exercitate împotriva sa au generat acte de cercetare penala și măsuri preventive care l-au prejudiciat în mod evident, fiind nevoit ulterior să își facă apărări (deci și cheltuielile de rigoare) în cadrul unui dosar penal, unde era realizata o cercetare judecătoreasca, fiind dovedita, în final, nevinovăția, în sensul ca a fost achitat prin decizia penala nr. 857/A/2018 de Curtea de Apel Cluj. A precizat că apreciază că, în raport de dispozițiile art. 33 noul C. proc. civ., justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în formularea prezentei cereri de chemare în judecată, faptele ilicite enunțate anterior producând efecte și în prezent, chiar dacă a fost achitat în luna iulie a anului 2018, conform deciziei penale data de Curtea de Apel Cluj.

De asemenea, a arătat că, așa cum a indicat și în cererea introductivă, înțelege să se judece cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, această entitate având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în condițiile în care toate actele/faptele etc. prin care s-a acționat împotriva sa au fost realizate prin instituții ale Statului, ca entitate juridică, acesta urmând să răspundă, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru prejudiciul care i-a fost adus, atât sub aspect material, cât și sub aspect moral, consecințele fiind deosebit de grave atât pentru el, cât și pentru membrii familiei sale

Prin sentința civilă nr. 896/22.06.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins capătul de cerere având ca obiect pretenții (daunele morale) solicitate pentru condițiile din centrul de reținere și arest preventiv, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 997A din 20 iulie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 896/22.06.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că: a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 94.827,52 RON, reprezentând despăgubiri materiale - cheltuieli aferente procedurilor penale, precum și la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a menținut soluția respingerii pretențiilor reprezentând daune morale pentru condițiile din centrul de reținere și arest preventiv, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și soluția respingerii în rest a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A dispus obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel către apelantul reclamant în cuantum de 6430 RON, onorariu avocațial și taxa de timbru.

Împotriva deciziei nr. 997A din 20 iulie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 17 septembrie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 10.

Recursul exercitat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivarea căii de atac promovate, întemeiate, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul reclamant a învederat următoarele chestiuni:

Sub un prim aspect, a criticat decizia curții de apel din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate.

În dezvoltarea acestei critici, partea recurentă a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale nu oglindește prejudiciul creat, dovedit prin mijloacele de probă depuse la dosar reprezentate de înscrisuri dar și de declarațiile martorilor audiați. Chiar și în ipoteza în care prejudiciul ar fi fost probat în parte, se impunea ca instanța să țină seama în cuantificarea despăgubirilor acordate de impactul negativ al derulării procedurilor din cursul procesului penal în viața reclamantului.

Astfel, în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate, instanța de apel a ignorat împrejurarea că iminența unei posibile hotărâri de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate a determinat ca reclamantul să sufere unele modificări la nivel psiho-emotional. De asemenea, instanța nu a ținut seama de riscul la care acesta a fost expus în perioada reținerii în arest, de a contracta o boală venerică, nevindecabilă, având în vedere că a fost încarcerat alături de o persoană căreia i-a fost confirmat diagnosticul de virus HIV, fiind un spațiu mic, insalubru, de cea 10-12 mp, unde erau reținuți 7 persoane, de cheltuieli generate de procedurile judiciare în care a fost implicat, de reducerea veniturilor realizate, aspect care s-a repercutat asupra mijloacelor de subzistență, având în întreținere, la acel moment, trei copii minori, ce a determinat antrenarea unui stres constant și a unei reale stări de panică, de pierderea funcției de conducere deținute la acel moment și imposibilitatea cultivării unor raporturi normale, colaboratorii săi, dar și de repercusiuni asupra calități vieții (excluziunea socială urmare a mediatizării excesive a calității de inculpat pe care o avea și pericolul public pe care îl reprezenta pentru ordinea publică, separarea de familie, prin intervenirea divorțului, deteriorarea stării de sănătate a părinților, afecțiunile de ordin medical determinate de trauma suferită sub aspect psiho-emoțional, pierderea imobilului apartament în care locuia în cadrul executării silite demarate ca urmare a imposibilității de rambursare a împrumutului contractat la C. în anul 2008.

Sub un alt aspect, a invocat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererilor accesorii privind actualizarea sumelor acordate cu rata inflației și cu dobânda legală penalizatoare și cea remuneratorie, reglementate de O.G.. rr. 13/2011, și acordarea acestora începând cu data efectuării cheltuielilor și până la data plății lor efective, respectiv de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și până la plata efectivă a daunelor morale.

Recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel din perspectiva obligării sale la plata către reclamant a sumei de 94.827,52 RON reprezentând despăgubiri materiale-cheltuieli judiciare suportate de către reclamant in cadrul procedurilor penale.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul pârât a invocat următoarele:

Pentru fi acordate cheltuielile de judecată, este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată fiind întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat părții adverse.

Răspunderea delictuală a Statului în temeiul art. 453 C. proc. civ. nu poate fi antrenată, întrucât dispozițiile procesuale civile reglementează numai răspunderea părții care a pierdut procesul, însă Statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen., este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Având în vedere temeiul de drept invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție care să fi cauzat pârtii adverse un prejudiciu constând în cheltuieli de judecată. Or, nu se poate reține că în cazul achitării, Statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 Cod procedură civilâ, acesta prin organele de urmărire penala având obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept.

Faptul că finalitatea procesului penal nu a fost marcată de o soluție de condamnare, nu poate conduce la concluzia că pașii procedurali urmați de organele de cercetare penală reprezintă prin ei inșiși fapte ilicite, atâta timp cât au fost oferite garanțiile procesuale impuse de lege și au avut ca suport juridic un minim de probe apte a determina începerea urmăririi penale, respectiv trimiterea în judecatî.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și al intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanșează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare in judecată, este apreciat a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată. Scopul statului este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului, și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că Statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care Statul și magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul Judecătorilor și procurorilor, prin art. 96.

Rezultă, astfel, că Statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru fapta proprie ori în calitate de comitent, întrucât Statul Român nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 52 din Constituția României coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, rezulta ca în speță nu sunt incidente prevederile art. 1357 C. civ. câtă vreme Statul răspunde doar în condițiile expres prevăzute de lege, condiții care nu sunt intrunite in cauza, relevantă în acest sens este decizia civilă nr. 413 din 31 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul Dolj și sentința civilă nr. 939 din 20 august 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Judecătoria Urziceni.

În aprecierea cuantumului cheltuielilor solicitate, instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurata de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Cum textul nu distinge, acesta are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-au efectuat, cât și atunci când sunt solicitate pe calea unei acțiuni separate, în realitate, dispozițile legii privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat consacrând principul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modificâ, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsura onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se afla în culpă procesuală.

O asemenea prerogativa este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința însușirii sale de către instanță prin hotărârea judecătorească, creanța dobândind astfel caracter cert, lichid si exigibil. In același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Modalitatea de desfășurare a unei cercetări penale nu se poate constitui într-o acțiune de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală, chiar dacă procesul penal s-a soluționat printr-o hotărâre de achitare, soluție confirmată de jurisprudența C.E.D.O., care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real făcute in limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 și cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008, potrivit căreia cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare și efectuate real în limita unui cuantum rezonabil.

În cauza pendinte, obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamant în cursul procesului penal, cu titlu de despăgubiri materiale - cheltuieli de judecata este o soluție nedreaptă, întrucât în cauzele penale, asistența juridică este obligatorie, iar reclamantul A. putea beneficia de serviciile avocaților din oficiu, fără a fi necesar a apela la serviciile unor avocați aleși, care percep onorarii care nu suportă plafonate de dispoziții legale.

Conform CEDO, noțiunea de "proces echitabil" impune ca acuzatul să beneficieze de asistența unui avocat încă din primele ore ale acuzării iar a nega această posibilitate, apare ca fiind incompatibilă cu drepturile garantate acuzatului de art. 6 din Convenție. Totodată, dispozițiile internaționale arată că dacă acuzatul nu are mijloace pentru a remunera un apărător, se poate recunoaște dreptul la asistență juridică gratuită, asistență ce va fi asigurată de un avocat numit din oficiu, în condițiile art. 272 din C. proc. pen.

O a doua critică a vizat obligarea la plata cheltuielilor de judecată, efectuate de reclamant în fond și apel din perspectiva inexistenței unei culpe procesuale în declanșarea procesului. Or, în absența vreunei culpe procesuale, principiu consacrat de dispozițiile art. 451 din C. proc. civ. și neexistând temei legal, pârâtul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În privința cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de instanța de apel, în cuantum de 3.000 RON - onorariu avocat redus - la fond, precum și suma de 4.930 RON, onorariu avocat în apel, acesta este nejustificată în raport de complexitatea și dificultatea litigiului, motiv pentru care se impune cenzurarea de către instanță, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

În raport de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistență legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect, câtă vreme instanța de judecată trebuie să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți a desfășurării unui proces echitabil.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să ii fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanța de judecată, aspect tranșat și de C.E.D.O., care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 și cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008).

În analiza onorariului de avocat, instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menține în integralitatea sa; instanța în realitate nu mărește sau micșorează onorariile avocaților, ci doar micșorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

Obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat în cuantumul stabilit de curtea de apel este nelegală în raport cu demersurile efectuate și munca prestată de către avocat.

În cauză, nu au fost depuse întâmpinări la recursurile formulate.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din 18 decembrie 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 09 aprilie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

II. 1. Recursul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei, astfel cum au fost stabilite de către instanțele devolutive, se reține că, prin acțiunea introductivă dedusă judecății, reclamant A. a solicitat instanței obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material și moral suferit determinat de privarea sa de libertate pentru o perioadă de 5 zile dispusă în cadrul procesului penal în care a fost implicat și care s-a finalizat prin soluția de achitare,

În drept, acțiunea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357-art. 1359 și art. 1547 din C. civ.

Susținând nelegalitatea deciziei atacate, în raport cu soluția curții de apel de obligare a sa la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată efectuate de recurentul-reclamant în procesul penal, recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel, sub un prim aspect, cu privire la reținerea calității sale procesuale pasive și îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Criticile recurentului-pârât, astfel cum au fost dezvoltate, sunt apte de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu care urmează a fi analizate.

În argumentarea criticii privitoare la reținerea calității sale procesuale pasive în prezenta pricină, recurentul-pârât a susținut că angajarea răspunderii sale obiective și deci, legitimarea procesuală în cauză, poate avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârșirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situații, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție și ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 este recunoscută angajarea unei astfel de răspunderi, condiții care, în opinia sa, nu sunt întrunite în cauză.

Prin raportare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că această primă critică este una nefondată pentru următoarele considerente.

Este de necontestat că cererea dedusă judecății a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile legale de drept comun, privitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale cuprinse în art. 1357-art. 1359 din C. civ.

În apel, însă, invalidând raționamentul juridic al primei instanțe, instanța a reținut că analiza cererii de chemare în judecată efectuată de tribunal din perspectiva condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii comitentului pentru prepus, precum și a celor din materia erorii judiciare reglementate de art. 96 alin. (1)-(5) din Legea nr. 303/2004, excedează cadrului procesual obiectiv configurat prin cererea de chemare în judecată, ce nu s-a întemeiat pe aceste norme de drept substanțial, și a statuat că indicarea de către reclamant, ca temei juridic al pretențiilor sale, a prevederilor legale generale din materia răspunderii civile delictuale nu constituie, în sine, un fine de neprimire a acțiunii, în condițiile în care coordonatele de analiză a situației de fapt reflectă ipoteza juridică vizată de normele speciale ale art. 539 C. proc. pen.. care au făcut obiectul controlului de constituționalitate ulterior promovării acțiunii și care au fost amendate în consecință.

Ca atare, curtea de apel a apreciat că situația de fapt relevată impune analiza cererii deduse judecății din perspectiva dezlegărilor obligatorii ale instanței de contencios constituțional prin decizia nr. 136/2021 și cele ale instanței supreme, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a pronunțat Decizia nr. 1/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 142 din data de 20 februarie 2023, ce statuează cu privire la angajarea unei forme de răspundere obiectivă a statului care îl obligă la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză ca urmare a privării sale de libertate, având ca temei obligația acestuia de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele și faptele deduse judecății implică, pe de o parte, stabilirea realității faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menționate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calitățile hotărârii judecătorești (temeinicia și legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce

În atare context, pornind de la aceste dezlegări ale curții de apel, necontestate prin motivele de recurs de către recurentul-pârât, se reține că art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]."

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie). Dacă însă pretinsele erori judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară prin art. 538 din C. proc. pen., respectiv de art. 539 din același cod în ipoteza privării nelegale de libertate ori în alte cazuri; dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Așadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în condițiile Legii nr. 303/2004, așa cum, în mod nefondat, se afirmă prin memoriul de recurs, ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși.

Astfel, prin ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (conform Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție), statul român și-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale.

În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă și judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acțiunii deduse judecății prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Tot astfel, cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - în condițiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, cât și prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

Analizând, în continuare, susținerile recurentului-pârât prin prisma criticilor privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, de persoană căzută în pretenții în raport cu obligația stabilită în sarcina sa, de achitare către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că, în esență, ceea ce s-a învederat a fost interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că nu se poate reține că în cazul achitării, Statul este cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. pen.

Așadar, recurentul-pârât a susținut că, în condițiile în care nu a avut calitate de parte în procesul penal, fiindu-i recunoscută doar calitatea de participant, în condițiile art. 29 din C. proc. pen., Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, nefiind reținută vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica astfel formulată este nefondată.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluția de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte.

Cu referire la obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol, că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reține că acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu și a fost finalizată prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu, investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat.

În acest context, Înalta Curte reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva Statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității -principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești-întrucât, în acest caz particular, inculpatul față de care se pronunță o soluție de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, criticile vizând posibilitatea/obligația Statului de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în dosarul sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

În privința susținerii recurentului-pârât conform căreia obligarea sa la plata de despăgubiri reprezentate de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal constând în onorariu de avocat este nelegală în contextul în care în procesul penal asistența juridică prin avocat este obligatorie iar reclamantul avea posibilitatea de a fi asistat și reprezentat de un avocat din oficiu, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:

Inculpatul are dreptul fundamental la apărare, iar alegerea unui avocat este o componentă esențială a acestui drept. În acest sens, în dreptul penal român, inculpatul are prerogativa să își aleagă un avocat pentru a-l asista și reprezenta în tot cursul procesului penal, de la urmărirea penală până la judecată.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, asistență juridică în procesul penal nu este obligatorie în toate situațiile. Astfel, art. 90 din C. proc. pen. reglementează cazurile de asistență juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, aceste ipoteze vizând situația în care suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, respectiv cazul în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar cauza se află în cursul judecății.

De asemenea, art. 91 alin. (1) din C. proc. pen. instituie în sarcina organului judiciar obligația de a asigura prezența unui avocat din oficiu, numai în ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, în cazurile în care asistența juridică este obligatorie.

Pornind de la aceste prevederi legale, printr-o interpretare sistematică și teleologică, ratio legis, rezultă că în ipoteza în care asistența juridică este obligatorie, conform art. 90 din C. proc. pen., avocatul din oficiu va fi numit numai în măsura în care suspectul sau inculpatul nu este asistat sau reprezentat de un avocat ales, legiuitorul recunoscând dreptul inculpatului sau a suspectului de a-și desemna propriul avocat, iar numirea unui avocat din oficiu intervenind numai în situația în care partea nu este reprezentată sau asistată de un apărător ales, scopul normei fiind acela de a respecta și a asigura pe deplin dreptul suspectului sau a inculpatului la apărare, printr-o persoană calificată în acest sens, iar nu acela de a configura un mecanism de asistență juridică prin avocat numit din oficiu, așa cum acreditează recurentul -pârât prin criticile formulate.

În cauza pendinte, se constată că reclamantul, în cursul procesului penal, a beneficiat de o apărare calificată din partea unor apărători aleși, așa cum reiese din dovezile aflate la filele x din vol. I al dosarului nr. x/2020 al Tribunalului București, secția a IV a civilă.

Prin urmare, în contextul celor anterior relevate, nu i se poate reproșa reclamantului faptul alegerii, în cursul procesului penal, a unui apărător, și nici imputa împrejurarea că nu a fost reprezentat sau asistat de un avocat numit din oficiu, așa cum se susține de către recurentul-pârât, fără a-i fi afectat aestuia însuși dreptul fundamental la apărare.

În privința trimiterilor pe care recurentul-pârât le-a făcut în cuprinsul cererii de recurs la diferite hotărâri judecătorești, (decizia civilă nr. 413 din 31 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul Dolj și sentința civilă nr. 939 din 20 august 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Judecătoria Urziceni), acestea nu pot fi primite având în vedere că fiind decizii de speță, invocate pentru a exemplifica practica instanței în litigii asemănătoare, acestea nu au caracter obligatoriu în soluționarea altor cauze, așa cum se întâmplă în cazul hotărârilor pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii, în raport de prevederile art. 521 din C. proc. civ., jurisprudența neconstituind izvor de drept în dreptul român.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu cuvenit avocatului care a reprezentat partea în procesul penal cât și cel acordat de curtea de apel pentru soluționarea pricinii pendinte, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în nici un motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

În fine, se impune respingerea și a argumentului prin care se critică de către pârât lipsa cenzurării cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat - ocazionate de soluționarea atât a procesului penal cât și a pricinii de față, având în vedere că nu se poate reține o culpă a acestuia în promovarea acțiunii, nefiind dovedită reaua-credință sau neglijență în declanșarea procesului.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din dispozitivul ambelor hotărâri de fond, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost admisă, singura parte căzută în pretenții fiind pârâtul.

Așadar, în condițiile în care, în faza procesuală a apelului, r