ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 29 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanta A. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor daune materiale reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj și în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Zalău și al Curții de Apel Cluj, în sumă de 14.500 RON și la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale, în vederea reparării prejudiciului produs, precum și actualizarea sumelor de bani stabilite prin hotărârea instanței de judecată cu titlu de daune morale și materiale cu indicele de inflație și obligarea la plata dobânzii legale de la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu și până la data plății efective. În drept a invocat art. 1349 C. civ. și toate dispozițiile legale indicate în cuprinsul acțiunii. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 643 din 30 iulie 2024, Tribunalul Sălaj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să achite reclamantei suma de 14.420 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei, moment de la care se va actualiza suma datorată de 14.420 RON cu indicele de inflație. Totodată, a respins ca nefondată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 382R din 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 643 din 30.07.2024 a Tribunalului Sălaj, pronunțate în dosarul nr. x/2023, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca nefondate cererile reclamantei A. de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata de daune materiale și la plata de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe. A menținut în rest sentința atacată. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, precum și apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva încheierii civile din 04.04.2024 a Tribunalului Sălaj, pronunțate în dosarul nr. x/2023. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 382R din 4 decembrie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 17 februarie 2025, sub nr. x/2023 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului de judecată C9, astfel cum rezultă din fișa ECRIS și din procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar. Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material incidente în speță. Astfel, a susținut că acțiunea ce face obiectul dosarului se întemeiază în esență pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar nu pe dispozițiile art. 538 și 539 C. proc. pen., care reglementează dreptul la repararea prejudiciilor produse în caz de eroare judiciară, respectiv dreptul la repararea prejudiciilor produse în cazul privării nelegale de libertate. Distinct de procedura prevăzută de aceste din urmă dispoziții legale, în temeiul dispozițiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., persoana prejudiciată de un proces penal derulat împotriva sa și al cărui drept la un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil a fost încălcat, are posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată în vederea recuperării prejudiciilor materiale și morale produse. Invocând prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1381 alin. (1) C. civ., art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că încălcarea unor drepturi și libertăți recunoscute de convenție conferă titularului acestora un "drept de recurs efectiv în fața instanțelor naționale și statele sunt obligate să prevadă o cale de atac internă pentru a face față substanței unei "plângeri" credibile conform Convenției și să acorde reparații corespunzătoare pentru orice încălcare constatată. Nu se poate reține, cu temei, faptul că organele statului au acționat în exercitarea atribuțiilor lor legale, fapt care îi exonerează de la răspundere, fiind imperios ca reclamanta să aibă parte de repararea integrală a prejudiciului suferit în urma unui astfel de demers judiciar, numai astfel, legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 6 din CEDO, care instituie dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de o instanță independentă și imparțială. Ca atare, acțiunea civilă promovată de reclamantă împotriva Statului Român este admisibilă. În cauză, recurenta-reclamantă nu reclamă existența unei erori judiciare, aceasta fiind achitată chiar de către instanța de fond, însă solicită a-i fi reparate atât prejudiciile morale cauzate de procesul penal derulat împotriva sa, constând în atingerea adusă pe plan psihologic demnității și imaginii sale, cât și cele materiale, constând în onorariul avocațial achitat în vederea asigurării apărării. Aceste prejudicii au fost produse din culpa Ministerului Public, care a efectuat acte de urmărire penală împotriva sa și care a dispus și trimiterea ei în judecată. Astfel, prin punerea sa sub acuzare și prin trimiterea în judecată, reclamanta a fost denigrată în mediul online, a pierdut încrederea și respectul apropiaților, colegilor de muncă și persoanelor din anturajul său, a pierdut sentimentul de confort psihic și siguranță, asigurat anterior de ideea că legiuitorul a instituit un nivel de protecție a persoanelor care nu se implică în activități infracționale. Art. 1349 alin. (1) C. civ. instituie în sarcina oricărei persoane obligația de a respecta regulile de conduită impuse de lege și de obiceiul locului, precum și aceea de a nu aduce atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. În cazul nerespectării prevederilor mai sus enunțate, persoana vinovată de producerea prejudiciului, are obligația de a-l repara integral. Prin art. 1531 C. civ., legiuitorul reglementează principiul potrivit căruia creditorul are dreptul la reparația integrală a prejudiciului suferit, inclusiv a celui nepatrimonial, principiu ce stabilește în sarcina persoanei vinovate de producerea prejudiciului, obligația de a înlătura toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii, pe cât posibil, a situației anterioare. Astfel cum rezultă din dispozițiile legale incidente în cauză, condițiile angajării răspunderii delictuale a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sunt: existența unei fapte ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, existența unui prejudiciu și existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Potrivit art. 285 C. proc. pen. "(1) Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată". Rezultă, așadar, că procurorul este obligat să efectueze cercetarea penală în situația în care se sesizează prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege, cu privire la săvârșirea unei fapte penale. Însă, în situația în care, ulterior efectuării urmăririi penale, se constată că fapta cercetată nu constituie infracțiune, soluția procesuală ce trebuie pronunțată într-un dosar penal este cea de clasare. Cu toate că procurorul de caz a administrat toate probele necesare în faza de urmărire penală în vederea conturării unei stări de fapt, a decis trimiterea recurentei-reclamante în judecată. În faza de judecată nu au fost administrate alte mijloace de probă care, în final, să determine instanța să dispună o soluție de achitare, soluția de clasare s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât toate probele din faza de urmărire penală reliefau aceeași stare de fapt avută în vedere și la pronunțarea soluției de achitare. Fapta ilicită a pârâtului constă în greșita continuare a urmăririi penale față de recurenta-reclamantă, trimiterea sa în judecată, precum și din exercitarea în continuare a acțiunii penale de către procuror, respectiv formularea unor concluzii de condamnare în fața instanței, urmată, după pronunțarea unei soluții de achitare, de declararea de către Parchet a apelului, precum și de susținerea acestuia de către procurorul de ședință. Prejudiciul cauzat reclamantei este unul cert, atât de natură materială - cheltuielile de judecată efectuate în vederea asigurării apărării, cât și de natură morală - prejudiciile psihice cauzate de activitatea penală derulată împotriva sa. Există și raport de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului și prejudiciile care au fost cauzate, deoarece în situația în care procurorul ar fi analizat în mod corect informațiile și probele administrate în cauză, nu ar fi dispus continuarea urmăririi penale și mai apoi trimiterea în judecată a recurentei-reclamante și în acest mod ar fi evitat producerea prejudiciilor materiale și morale. Prin pronunțarea unei soluții de achitare, instanțele penale au stabilit implicit și existența unei culpe procesuale a organelor de urmărire penală care au dispus trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate, cu atât mai mult cu cât la momentul emiterii rechizitoriului, procurorul de caz trebuia și putea să aibă reprezentarea că reclamanta este nevinovată, respectiv că nu a comis faptele de care era acuzată, atât timp cât nici probatoriul administrat în cursul urmării penale nu releva existența vreunei fapte penale, cu atât mai puțin a vinovăției recurentei-reclamante. Prin urmare, culpa procurorilor este una evidentă, neexistând nicio probă care să susțină temeinicia și necesitatea soluției de trimitere în judecată. Mai mult, chiar dacă în fața instanței de fond au fost readministrate probele administrate în cursul urmăririi penale, probe care nu au fost apte de a susține acuzația, procurorul de ședință a formulat concluzii de condamnare a recurentei-reclamante. În ceea ce privește reținerea instanței de apel referitoare la faptul că instanța penală a dispus achitarea reclamantei în baza dispozițiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., solicitarea inculpatei de achitare în baza dispozițiilor art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru lipsa vinovăției fiind explicit înlăturată de către instanța penală, recurenta-reclamantă a susținut că este binecunoscut faptul că în situația în care sunt incidente mai multe temeiuri care împiedică punerea în mișcare sau continuarea acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 C. proc. pen., se va da eficiență primului temei incident, respectiv, în cazul recurentei, celui prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I care prevede că "fapta nu este prevăzută de legea penală", nefiind necesar a se analiza temeiul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza II-a C. proc. pen. "fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege". De altfel, în dosarul penal, s-a solicitat achitarea întemeiată pe prevederile acestui articol în terțiar. Cu privire la daunele materiale, recurenta-reclamantă a susținut că a făcut o serie de cheltuieli de judecată în vederea asigurării apărării în dosarul penal, cheltuieli constând în onorariu avocațial. Astfel, în virtutea dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul achitat prin hotărâre definitivă, ce a efectuat cheltuieli judiciare proprii și nu se află în situația de a-i fi restituite de partea civilă sau persoana vătămată, se poate adresa instanțelor civile în vederea recuperării prejudiciului material cauzat, solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului cauzat. Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanță, creditorul având obligația de a dovedi, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu. Creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acțiunea penală exercitată de Statul român prin organele abilitate, respectiv reprezentanții Ministerului Public. Or, dacă inculpatul nu este vinovat și s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorității judiciare, astfel încât statul va suporta cheltuielile efectuate de inculpatul nevoit să își asigure apărarea într-un proces penal, deși era nevinovat. Pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credință în activitatea juridică penală sau o acțiune civilă nefondată, atât timp cât aceasta a fost ulterior dovedită ca neîntemeiată, pronunțându-se o soluție de achitare. Astfel, în măsura în care statul, prin organele de urmărire penală, este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluții de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la stat. În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat, cu titlu de jurisprudență, decizia civilă nr. 374/2023 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2022 și a susținut că, pentru identitate de rațiune, în prezenta cauză, cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat trebuie să-i fie restituite, interpretarea făcută de către Curtea de Apel Cluj cu privire la dispozițiile legale la care a făcut referire fiind una eronată. Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. Intimatul-pârât a susținut că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu a arătat în concret de ce hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. De asemenea, a susținut că nu s-au identificat motive care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar instanța de apel nu a încălcat nicio normă de drept material. Mai mult, recurenta-reclamantă și-a manifestat nemulțumirea față de decizia recurată, afirmând că aceasta este nelegală, prin reiterarea argumentelor din acțiunea civilă. Prin decizia atacată, instanța de apel a dat o dezlegare corectă asupra cauzei, reținând, în mod legal, că în cauză nu se poate constata săvârșirea unei fapte de natură ilicită în ipoteza în care o instituție a statului își îndeplinește atribuțiile impuse de lege, respectiv întocmirea unor acte de inculpare așa cum este rechizitoriul și trimiterea în judecată a unei persoane, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, ori atunci când această instituție informează opinia publică în legătură cu procedurile judiciare. Așadar, modalitatea de desfășurare a unei cercetări penale nu se poate constitui într-o faptă ilicită prejudiciatoare, ci are natura unei activități reglementate și permisă de prevederile legale pentru a se realiza urmărirea penală și tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracțiuni, iar cercetarea penală presupune administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenței sau nu a elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor prevăzute de legea penală. Principiul dreptului la un proces echitabil este strâns legat de respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să se constate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni. Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile, care intervine când printr-o faptă păgubitoare se încalcă o obligație instituită prin lege. Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta altuia, în literatura de specialitate și în practica judiciară, s-a arătat că este necesar să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 C. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauza de față aceasta nu a făcut dovada faptei ilicite în persoana Statului român prin Ministerul Finanțelor. Prin urmare, prima instanță, în mod corect a constatat că pretențiile reclamantei ce au ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale, nu sunt întemeiate, întrucât nu se face dovada îndeplinirii condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 alin. (1) și 1357 C. civ. În acest sens, a indicat și o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 3450 din 5 octombrie 2018. În ceea ce privește petitul referitor la obligarea pârâtului la plata unor daune materiale reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj și în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Zalău și al Curții de Apel Cluj, în sumă de 14.500 RON, în temeiul dispozițiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., intimatul-pârât a susținut că soluția Curții de Apel Cluj este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. Așa cum a reținut constant în jurisprudența sa Înalta Curte de Casație și Justiție, în acest tip de acțiuni, răspunderea pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în dosarul penal nu se poate fundamenta pe răspundere civilă delictuală de drept material, reglementată de art. 1349 C. civ.. S-a arătat că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, a cărei sferă nu se identifică cu cea a răspunderii civile delictuale. Prin urmare în analiza culpei nu se recurge la elemente ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate) așa cum sunt acestea definite în art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care în materie civilă se înscriu în noțiunea de parte căzută în pretenții, reglementată de norma procesuală din art. 453 C. proc. civ.. În cauzele penale cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea procesului penal nu pot fi decât cele prevăzute de art. 276 C. proc. pen., cu respectarea ipotezelor descrise în textul de lege menționat. Din aceste motive, față de existența unor norme speciale ce constituie sediul materiei în privința cheltuielilor de judecată, nu ar putea fi primită o acțiune fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, în contradictoriu cu Statul pentru recuperarea cheltuielilor de judecată avansate în procesul penal finalizat cu achitare. Drept urmare, solicitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului penal în contradictoriu cu Statul este nejustificată, fiind fundamentată pe răspunderea civilă delictuală de drept substanțial, respectiv art. 1349 C. civ. Or, așa cum s-a reținut, răspunderea statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare nu se poate fundamenta pe săvârșirea unei fapte ilicite de către organul judiciar penal, neputându-se reține un caracter ilicit al faptei atunci când se îndeplinesc activități impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta, cum ar fi întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată. În consecință, nu se poate reține că organul judiciar a săvârșit o faptă ilicită pentru care s-ar impune să răspundă statul. Mai mult, acest tip de cheltuială nu poate fi acordat cu titlu de despăgubire materială deoarece prevederile art. 10 alin. (5) coroborate cu art. 275 alin. (6) C. proc. pen. instituie garantarea de către Statul român în aplicarea principiului dreptului la apărarea suspectului sau a inculpatului în cadrul unui proces penal. Astfel, opțiunea reclamantei de a își alege apărătorii în cauză în temeiul art. 83 lit. c) teza I C. proc. pen. este incompatibilă cu solicitarea obligării statului la plata cheltuielilor astfel efectuate cu onorariile avocaților, atât timp cât legea reglementează principiul garantării dreptului la apărare în cazurile de asistență obligatorie numindu-se un avocat din oficiu plătit cu precădere din fondurile publice ale statului conform art. 272 C. proc. pen. Reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare pentru a putea solicita despăgubiri în acest sens. Pretențiile recurentei-reclamante referitoare la obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 14.500 RON reprezentând contravaloarea cheltuitelor ocazionate în soluționarea dosarelor penale în discuție este netemeinică având în vedere că Statut român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitatea de parte în procesul penal nr. 1373/337/2020, nici în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020, părti în procesul penal fiind, conform art. 32 alin. (2) C. proc. pen., doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente; statul român nu ar putea fi obligat așadar la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu poate constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceste dispoziții legale reglementează doar cheltuielile de judecată din cadrul procesului civil. Aceste dispoziții au în vedere părțile participante la proces, și nu ceilalți participanți la proces. Potrivit art. 29-34 C. proc. pen., organele judiciare sunt organele specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară; acestea nu au calitatea de părti, în sensul art. 32 C. proc. pen., și nici pe cea de subiecți procesuali, așa cum sunt ei definiți de art. 33-34 din același cod. Pe cale de consecință, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. (calitatea de părti în proces), nu sunt întrunite condițiile pentru reținerea ca temei legal a acestor dispoziții legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) C. proc. pen., pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. Referitor la capătul de cerere ce privește obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, se impune respingerea acestuia ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele și în limitele ce urmează fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă reclamanta, în privința căreia s-a desfășurat un proces penal finalizat cu o hotărâre judecătorească definitivă de achitare, a solicitat plata de despăgubiri pentru prejudiciul material constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj și în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Zalău și al Curții de Apel Cluj, în sumă de 14.500 RON, precum și plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs prin desfășurarea în privința sa a acestui proces penal. În justificarea acestor solicitări, s-au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Soluționând cauza, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 14.420 RON, cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, moment de la care se va actualiza suma datorată de 14.420 RON cu indicele de inflație, reprezentând cheltuielile cu onorarii avocațiale realizate în procesul penal. Totodată, prima instanță a respins ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a reține netemeinicia demersului reclamantei cu privire la acordarea de daune morale, instanța a constatat că partea nu a dovedit îndeplinirea condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru repararea prejudiciului moral, neexistând fapta ilicită a acestuia, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreo nerespectare a vreunui drept procesual pe parcursul procesului penal, precum și că activitatea de cercetare nu a avut caracter abuziv, întrucât organele de cercetare penală s-au sesizat datorită unui fapt concret săvârșit de reclamantă, respectiv emiterea unui act oficial având o dată falsă, faptul că în urma administrării probatoriului a rezultat că reclamanta nu a pus în circuit dispoziția emisă neconferind activității de cercetare penală caracter ilicit. În ceea ce privește temeinicia demersului reclamantei cu privire la daunele materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarele penale, prima instanță a reținut că partea are dreptul la restituirea acestora, având în vedere soluția de achitare dată în respectivele dosare, Statul fiind cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, în calitatea sa de gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni. Soluționând apelurile declarate de ambele părți, instanța de apel a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, schimbând în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins ca nefondate cererile reclamantei la plata de daune materiale și la plata de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe și a menținut în rest sentința atacată. De asemenea, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva încheierii din 4 aprilie 2024 a Tribunalului Sălaj. În argumentarea deciziei recurate, instanța de apel a reținut că obligarea pârâtului la plata daunelor morale, pe temeiul invocat, este vădit nefondată, întrucât critica reclamantei tinde la o angajare directă a răspunderii Statului, fără să se fi stabilit în prealabil existența erorii judiciare, respectiv o exercitare a funcției procurorului de natură să-i angajeze răspunderea pentru o faptă penală ori disciplinară în legătură cu procesul. Or, răspunderea Statului este una subsidiară, câtă vreme reclamanta nu a indicat dispoziția legală expresă care stabilește că pârâtul răspunde în mod direct în cazul de față. În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune materiale, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată atunci când a stabilit obligația de plată a pârâtului în virtutea obligației de garanție a acestuia pentru riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, care nu implică ideea de culpă procesuală, că nu există temei legal potrivit căruia Statul trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate fără rea-credință, precum și că nu există în legislația civilă actuală o dispoziție expresă care să prevadă în sarcina Statului obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de inculpatul achitat, în baza răspunderii civile obiective a Statului. Prin memoriul de recurs formulat, reclamanta afirmă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că normele de drept material referitoare la răspunderea pârâtului pentru trimiterea sa în judecată au fost greșit interpretate de către instanța de apel. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă susține că prejudiciile au fost produse din culpa Ministerului Public, care a efectuat acte de urmărire penală împotriva sa, dispunând, totodată, și trimiterea sa în judecată. Astfel, fapta ilicită a pârâtului constă în greșita continuare a urmăririi penale, trimiterea reclamantei în judecată, precum și exercitarea în continuare a acțiunii penale, respectiv formularea unor concluzii de condamnare în fața instanței, urmată, după pronunțarea unei soluții de achitare, de declararea de către Parchet a apelului și de susținerea acestuia de către procuror. Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce succed. Art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Ca element al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită în doctrină și jurisprudență ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului, noțiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct și nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1. Astfel, fapta ilicită este, prin definiție, o conduită contrară dreptului obiectiv. Or, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără și exercițiul unui drept, după cum rezultă din art. 1353 C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care a săvârșit fapta cu intenția de a-l vătăma pe altul. Procedând la analizarea primei condiții pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale - fapta ilicită - instanța de fond și instanța de apel au statuat în mod legal că nu se poate reține caracterul ilicit al faptei de întocmire a rechizitoriului și trimiterea în judecată a reclamantei pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale, întrucât activitatea respectivă este concretizată în exercițiul normal al îndeplinirii unei activități impuse sau permise de lege, precum și că nu a fost identificată vreo încălcare a limitelor normelor de procedură sau a normelor de drept substanțial. Recurenta-reclamantă, bazându-se pe o atingere a drepturilor sale nepatrimoniale dedusă din soluția de achitare dispusă de instanța de judecată, nu a invocat niciun fel de activități concrete săvârșite de pârât, care să poată fi analizate din perspectiva existenței unei fapte ilicite, limitându-se a susține greșita continuare a urmăririi penale față de aceasta, trimiterea sa în judecată, exercitarea în continuare a acțiunii penale de către procurorul de ședință, formularea de către acesta a unor concluzii de condamnare a recurentei-reclamante, precum și declararea și susținerea apelului împotriva sentinței de achitare. În acest sens, se reține că nu se invocă o anume atitudine/acțiune a organelor de cercetare penală, care, în exercitarea atribuțiilor funcției și în limitele permise de lege, au efectuat cercetarea penală și au dispus trimiterea recurentei-reclamante în judecată, au formulat concluzii de condamnare și au exercitat calea de atac prevăzută de lege, sens în care nu pot fi calificate ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit, jurisprudența statuând că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive de achitare a reclamantei, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată. Desigur, exercitarea acțiunii penale este o prerogativă de putere publică și chiar o obligație, însă esențial este că ea constituie exercițiul unei conduite permise de lege și, ca atare, nu poate avea în sine caracter ilicit. Pe de altă parte, nici soluția de achitare nu presupune, prin ea însăși, o confirmare a unei exercitări abuzive a atribuțiilor de către organele de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât pentru achitarea reclamantei a fost necesară administrarea unui probatoriu, pe baza căruia s-a pronunțat această soluție. Prin urmare, din cele ce preced rezultă caracterul nefondat al criticilor referitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea pârâtului pentru trimiterea în judecată a reclamantei, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident. Nu poate fi primită nici susținerea referitoare la faptul că art. 13 CEDO impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face față substanței unei "plângeri" credibile conform Convenției și să acorde reparații corespunzătoare pentru orice încălcare constatată. Potrivit art. 13 CEDO, ce prevede dreptul la un recurs efectiv (cale de atac efectivă), "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Scopul acestui text de lege este de a oferi un mijloc prin intermediul căruia justițiabilii pot obține, la nivel național, reparație pentru încălcările drepturilor lor garantate de Convenție, înainte de activarea mecanismului internațional de plângere în fața Curții (Kudla împotriva Poloniei (MC), 2000, pct. 152). Așadar, acest text privește, în principiu, capete de cerere referitoare la încălcarea materială a dispozițiilor Convenției. Eficacitatea unei căi de atac în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluții în favoarea reclamantului (Sindicatul Suedez al Mecanicilor de Locomotivă împotriva Suediei, 1976, pct. 50; Kudla împotriva Poloniei (MC), 2000, pct. 157). Aceste dispoziții garantează o cale de atac, dar nu și soluționarea favorabilă a acesteia (R. împotriva Regatului Unit, decizia Comisiei, 1984). Cât privește remediul în sine, acesta nu înseamnă o cale de atac menită succesului, ci pur și simplu posibilitatea exercitării unei căi de atac la o autoritate competentă să examineze temeinicia acțiunii (C. împotriva Regatului Unit, decizia Comisiei 1983). Așa fiind, art. 13 garantează că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale. Acesta nu instituie automat dreptul la despăgubiri, ci se referă doar la o procedură efectivă în dreptul intern prin care o persoană să poată reclama încălcarea drepturilor sale și, eventual, să obțină o reparație. Or, în cazul de față, recurenta-reclamantă s-a adresat instanței civile cu o acțiune în despăgubire împotriva Statului, prin care a solicitat acordarea de daune materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, precum și acordarea de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, a administrat probe, și-a susținut argumentele, a exercitat împotriva hotărârii primei instanțe și a hotărârii instanței de apel căile de atac pe care le-a considerat utile, instanțele analizându-i și soluționându-i cauza pe fond. Așadar, recurenta-reclamantă a avut la dispoziție o cale de atac efectivă în sensul art. 13 CEDO, respectiv tocmai procedura pendinte. Distinct de aceasta, se observă că motivele de recurs tind la deplasarea atenției către o pretinsă încălcare a unor drepturi fundamentale prevăzute și protejate de CEDO. Or, analizând cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., afirmând că solicitarea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită constând în greșita continuare a urmăririi penale și trimiterea în judecată, deși în privința sa nu erau întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii penale. Prin urmare, instanțele nu au fost învestite cu o acțiune prin care, în acord cu art. 13 CEDO, reclamanta să ceară repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor sale protejate de Convenție. Chiar dacă se face vorbite în acțiune și despre drepturile protejate de Convenție - încălcarea prevederilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care ocrotesc dreptul la viață privată - fundamentul juridic al acțiunii reclamantei a fost aplicarea prevederilor art. 1349 și urm. C. civ. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a mai susținut că organele statului nu sunt exonerate de răspundere pe motiv că au acționat în exercitarea atribuțiilor lor legale, astfel că este necesar să i se repare integral prejudiciul suferit, legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de o instanță independentă și imparțială apreciind, în consecință, că acțiunea pe care a promovat-o împotriva Statului Român este admisibilă. Prin această critică, recurenta-reclamantă pretinde, în realitate, o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă această susținere nu poate fi primită, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată nu s-a reclamat o încălcare a acestor dispoziții. Invocarea pentru prima dată în recurs a încălcării acestor dispoziții, echivalează cu formularea unei critici noi, întemeiate pe împrejurări de fapt ce nu au fost deduse judecății instanțelor fondului, ceea ce contravine caracterului exclusiv de legalitate al recursului. Înalta Curte constată, totodată, că instanțele fondului nu au afirmat că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, ci, dimpotrivă, au respins excepția inadmisibilității invocată de pârât, având în vedere fundamentul de drept al pretențiilor deduse judecății, ce constituie dreptul comun pentru repararea unui prejudiciu. În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la trimiterea sa în judecată în lipsa probelor, la modul în care procurorii au apreciat probele, la faptul că nu exista infracțiune, la greșita continuare a urmăririi penale, Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate reglementat de art. 483 și următoarele C. proc. civ., pentru că ele nu vizează aplicarea legii, ci temeinicia deciziei recurate, din conținutul acestora neputând fi desprinsă nicio critică concretă de nelegalitate a acesteia susceptibilă de a fi încadrată în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ori în vreun alt caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căreia să poată fi exercitat controlul judiciar. Este fondat însă motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel și sub aspectul obligării pârâtului la plata de despăgubiri materiale constând în cheltuielile efectuate în procesul penal pentru apărarea prin avocat, criticile formulate vizând, sub incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a prevederilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. (văzut ca fundament al solicitării de despăgubire din cauza de față). În cauza de față, argumentele care au sprijinit soluția instanței de apel au avut în vedere faptul că nu poate fi angajată răspunderea Statului, întrucât nu există temei legal potrivit căruia Statul trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate fără rea-credință, că nu există în legislația civilă actuală o dispoziție expresă care să prevadă în sarcina Statului obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de inculpatul achitat, în baza răspunderii civile obiective a Statului, că stabilind obligația de plată a pârâtului în virtutea obligației de garanție a acestuia pentru riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, care nu implică ideea de culpă procesuală, prima instanță a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată, deși reclamanta nu și-a fundamentat pretențiile pe obligația de garanție a Statului, precum și că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu sunt suficiente pentru fundamentarea răspunderii statului conform considerentelor Deciziei HP nr. 20/2018, incidența prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1349 alin. (1) C. civ., din perspectiva culpei procesuale și a faptei ilicite invocate prin acțiune, fiind explicit înlăturată de prima instanță, hotărârea nefiind atacată sub acest aspect, considerentele acesteia definitivându-se. Aceste statuări ale instanței de apel sunt eronate prin raportare la cadrul legal și la situația de fapt reținută în cauză. În speță, obiectul cererii de chemare în judecată privește dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluționat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acesteia. Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Prin raportare la obiectul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speță sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli au fost efectuate. Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: "(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile". În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării dispuse în procesul penal, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., alin. (6) al textului prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanșat în speță nu în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă. Înalta Curte apreciază că "legea civilă" la care face trimitere alin. (6) al art. 276 C. proc. pen. este reprezentată atât de dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 și urm.), cât și de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale. Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ.: "Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare". În același sens, trebuie avut în vedere că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Din această perspectivă, este lipsit de relevanță dacă partea care a căzut în pretenții își exercită doar atribuțiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituție publică. Este adevărat argumentul intimatului-pârât că Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. pen., dar aceasta nu poate schimba concluzia asupra chestiunii analaizate. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni și, așa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen., ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantei, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acesteia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, atât timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv. Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat. În acest context, Curtea reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc. A nega dreptul reclamantei de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare p