Decizia nr. 980/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 08 mai 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.613 RON, compusă din suma de 150.000 RON, reprezentând daune morale pentru durata nejustificat de mare a procesului penal și suma de 50.613 RON, reprezentând daune materiale. Prin încheierea de ședință din data de 26.09.2023, pronunțată de către Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, instanța a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată raportat la valoarea sumelor pretinse, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității acțiunii, excepții invocate de către pârât, prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată pe fond Prin sentința civilă nr. 604/19.12.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 13.750 RON, reprezentând daune materiale și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Olt, reclamanta A. și pârâtul Statul Român.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 214 din 14 iunie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul pârât Statul Român împotriva încheierii de ședință din data de 26.09.2023, pronunțată de către Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, ca nefondat. A admis apelurile formulate de către apelantul Parchetul de lângă ÎCCJ - DIICOT, apelantul pârât Statul Român și apelanta reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 604 din data de 19.12.2023, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023. A anulat în tot sentința civilă apelată și a reținut cauza spre rejudecare. În rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 18.250 RON cu titlu de daune materiale. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul de fond. A respins cererea apelantei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 214 din 14 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2023 a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs formulată, recurenta a solicitat admiterea recursului și casând decizia recurată să se dispună, în principal, în temeiul art. art. 498 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, rejudecând cauza, admiterea în totalitate a cererii sale de chemare în judecată. Consideră că hotărârea instanței de apel este parțial nelegală și parțial netemeinică, în speță fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii. Arată că judecătorii căii de atac devolutive nu au efectuat o cercetare judicioasă a litigiului, existând rețineri contradictorii ale instanței de apel, rețineri ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, încălcându-se prin aceasta exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a asigura o bună administrare a justiției și posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele superioare. Astfel, la pagina 13 alin. (4) din hotărâre "Curtea constată, că, în cauză, nu s-ar putea reține un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, nu poate fi vorba despre o eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 noul C. proc. pen..(...)". Această constatare, ce constituie o premisă a soluției pronunțate, este nelegală, întrucât, în speță, este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Nelegală este constatarea instanței de apel și în ceea ce privește faptul că nu ar fi solicitat, în mod expres, despăgubiri în privința zilei de reținere. Or, această solicitare, chiar dacă nu este formulată expressis verbis, rezultă intrinsec din cererea sa. De altfel, în concret, nu a fost vorba despre "o zi de reținere", reținerea efectivă durând cca. 36 de ore. Astfel, așa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, a fost reținută la ora 11:00 a zilei, condusă la Craiova, unde a rămas în așteptare, în stare de reținere, cca. 12 ore, până când a fost audiată, iar ordonanța de reținere a fost emisă după audiere, cu valabilitate din momentul emiterii, încălcându-se dispozițiile exprese și imperative ale art. 144 alin. (1) C. proc. pen.. vechi, care era în vigoare la momentul respectiv. De asemenea, trebuie observat că motivarea instanței de apel este și contradictorie. Astfel, deși instanța de apel reține expressis verbis că "tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Baddaert împotriva Belgiei, p. 36)", totuși își restrânge analiza și își rezumă motivarea exclusiv la etapa de procedură de cameră preliminară. Procedând în acest mod defectuos, cu încălcarea principiului anterior reținut, Curtea a constatat că, în cauză, a fost depășită durata rezonabilă a dosarului penal, dar nu în raport de întreaga sa întindere, respectiv pe parcursul a aproximativ 10 ani. Instanța omite să ia în calcul durata excesivă, perioada mai- octombrie 2016, în care reține că "dosarul (...) a suferit amânări și ca urmare a declinărilor succesive de competență, până când s-a stabilit, în mod definitiv, care este judecătorul competent să soluționeze cauza, pe fond". Or, această întârziere este imputabilă în întregime statului și organelor penale și judiciare, care nu au fost în măsură să aplice normele legale de competență, decât după unele "bîlbîieli". Este evident că aceste ezitări în stabilirea competenței nu îi pot fi imputabile reclamantei. De asemenea, faptul că hotărârea instanței de fond a fost desființată în calea de atac a apelului, ceea ce a condus la rejudecare, nu îi poate fi imputat. Or, este clar că și această rejudecare face parte din depășirea nejustificată a termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale. Tot o întârziere nejustificată, care nu îi poate fi imputată, o constituie și soluționarea apelului în complet de divergență care a contribuit la întârzierea soluționării cauzei în perioada 23.10.2020-07.04.2022. Deși, instanța de apel reține că "angajarea răspunderii se poate realiza exclusiv în ipoteza în care procedura a trenat ca efect al comportamentului autorităților (...)", nu dă eficiență acestui principiu cu privire la aspectele mai sus arătate, ci doar cu privire la "fapta de cercetare a cauzei în procedura camerei preliminare". În pofida aspectelor arătate mai sus, instanța de apel reiterează la pag. 23, alin. (4), și mai explicit, faptul că"(...) la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (...). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși, totuși, un termen rezonabil (Dobbertin împotriva Franței, par. 44)". Tot în acest sens, reține instanța de apel că "în plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine (exact ceea ce a reclamat recurenta) pentru lung timp (a se vedea în acest sens cauzele Constantin Florea împotriva României din 19.06.2012, Ardelean împotriva României, hotărârea din 30.10.2012)". Or, tocmai aceste principii sunt încălcate de instanța de apel, care analizează, singular, o singură etapă procesuală, cea a procedurii de cameră preliminară. Mai mult, instanța reține că "daunele cuvenite (...) cu titlu de principiu "că acestea trebuie stabilite astfel încât să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între despăgubire și prejudiciu, impunându-se a fi avute în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic", dar tocmai acest principiu îl încalcă prin diminuarea daunelor solicitate. De asemenea, este încălcat și "principiul judecării în echitate reținut ca aplicabil de instanța de apel, "principiul a cărui aplicabilitate rezultă atât din jurisprudența internă în materie, cât și din cea a Curții Europene a Drepturilor Omului". Motivarea profund contradictorie, prin ignorarea și neaplicarea acestor principii reținute ca fiind incidente în speță, rezultă și din faptul că instanța de apel reține "consecințele pe care prelungirea duratei procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-a avut asupra reclamantei, Curtea a apreciat că este incontestabil că viața acesteia a suferit schimbări radicale raportat la durata globală de aproape 10 ani a procesului penal (...)ceea ce a creat în mod cert efecte negative asupra vieții cotidiene a acesteia și, de asemenea, asupra stării sale psihice, incertitudinea (...) fiind de asemenea de natură a produce un disconfort emoțional puternic". În ceea ce privește soluția adoptată de instanța de apel cu privire la respingerea cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată din faza de apel, arată că este profund nelegală, având în vedere că încalcă tocmai prevederile legale invocate de instanța de apel (art. 453, alin. (1) C. proc. civ.), dar mai ales pentru că lipsește cu desăvârșire orice motivare în acest sens. În drept, recurenta și-au întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost invocate motive de recurs de ordine publică.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în numele și pentru pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, argumentând că recurenta a invocat cazurile de casare în mod formal, deoarece nu se aduce nicio critică de nelegalitate concretă deciziei atacate, ci exclusiv critici de netemeinicie.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. Cererea de recurs a fost comunicată Administrației Județene a Finanțelor Publice Olt, în numele și pentru pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la datele de 30 și 31 octombrie 2024 și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Biroul Teritorial Olt la data de 30 octombrie 2024 . Prin rezoluția din 10 februarie 2025 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Invocând motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut, în principal, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei întrucât instanța a reținut că nu poate fi vorba despre o eroare judiciară în sensul art. 538-539 C. proc. civ. pen, fiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. A mai susținut că soluția din apel este nelegală și în ceea ce privește reținerea că nu ar fi solicitat în mod expres despăgubiri în privința zilei de reținere, care ar rezulta intrinsec din cererea sa. A mai expus și că motivarea este contradictorie, întrucât a reținut pe de o parte că evaluarea procedurii se face pe grade de jurisdicție, iar pe de altă parte că își rezumă motivarea exclusiv la etapa de procedură de cameră preliminară, întârzieri nejustificate fiind și perioada mai- octombrie 2016, ezitările din stabilirea competenței, desființarea hotărârii de fond în calea de atac, soluționarea apelului în complet de divergență (erori în modul de apreciere a duratei procedurii judiciare). Mai susține că reducerea daunelor în rejudecare a condus la încălcarea principiului proporționalității între prejudiciu și despăgubire, ceea ce conduce la caracter contradictoriu al motivării deciziei. Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă A. a formulat critici referitoare la faptul că s-a reținut greșit în decizia recurată că nu ar fi solicitat în mod expres despăgubiri în privința zilei de reținere, care ar rezulta intrinsec din cererea sa. Instanța de apel a reținut că "Împotriva reclamantei acțiunea penală s-a pus în mișcare prin ordonanța din data de 12.12.2012, aceasta fiind reținută pentru o zi (până la data de 13.12.2012), perioadă pentru care nu a solicitat acordarea de daune morale în cauza de față." Analizând actele și lucrările dosarului, se reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 08 mai 2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.613 RON, compusă din suma de 150.000 RON, reprezentând daune morale pentru durata nejustificat de mare a procesului penal și suma de 50.613 RON, reprezentând daune materiale. Acțiunea a fost admisă în parte prin sentința civilă nr. 604/19.12.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Tribunalul Olt, secția I civilă, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei suma de 80.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 13.750 RON, reprezentând daune materiale și 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prima instanță a evaluat pretenția reclamantei de a fi despăgubită pentru durata excesivă a procedurii judiciare penale și nu s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 539 C. proc. civ..pen. - temeiul substanțial al solicitării de reparare a prejudiciului moral pentru arestarea preventivă nelegală sau nedreaptă. Prin motivele de apel, reclamanta A. nu a criticat sentința pronunțată la fond sub aspectul solicitării exprese a despăgubirilor în privința zilei de reținere. Astfel, soluția primei instanțe - care nu s-a considerat învestită cu o cerere întemeiată pe art. 539 C. proc. civ..pen. - nu a fost criticată în apelul reclamantei, aspectele expuse în motivele de apel nefiind circumscrise argumentelor menționate în această privință de prima instanță. Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac. În concluzie, întrucât judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel deși ele puteau fi invocate, nu este permisă, iar în speță critica invocată în cadrul acestui motiv de recurs nu a fost supusă dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel că ea nu poate fi examinată în calea de atac extraordinară a recursului. În ceea ce privește nemotivarea și motivarea contradictorie, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările părților și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este prevăzută în scopul bunei administrări a justiției și întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune realizarea unui silogism logic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumentele principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. În pofida susținerilor recurentei reclamante, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale. Instanța de apel, constatând că, din considerentele sentinței civile apelate lipsesc în totalitate argumentele pentru care instanța de fond a ajuns la concluzia nerespectării duratei rezonabile de soluționare a procesului penal, prin prisma criteriilor ce trebuie analizate pentru stabilirea desfășurării procesului penal într-un termen rezonabil, în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a anulat sentința apelată și, având în vedere că niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, a procedat ea însăși la rejudecarea cauzei. Instanța de apel a avut în vedere criteriile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în evaluarea caracterului rezonabil, din perspectiva duratei, al procedurii judiciare, și anume complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată, evidențiind și hotărârile în care aceste criterii au fost reliefate. De asemenea, instanța de apel a subliniat că tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși, totuși, un "termen rezonabil" (Dobbertin împotriva Franței, par. 44), conchizând că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară dispozițiilor convenției. Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a indicat în concret acțiunile sau inacțiunile imputate autorităților care se circumscriu, în opinia sa, unui comportament nediligent care să fi avut drept consecință întârzierea procedurilor judiciare, expunând istoricul dosarului penal și imputând generic că derularea unui proces penal pe durata a aproximativ 10 ani a fost de natură să-i încalce drepturile, aceasta fiind prezentă la toate termenele de judecată care s-au întins pe zeci de ani, în apel cauza suferind foarte multe amânări și având o durată excesiv de mare. Apoi a reanalizat cererea de chemare în judecată în raport de înscrisurile atașate la dosar și de cuprinsul dosarului penal nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, constatând că, în cauză, a fost depășită durata rezonabilă de soluționare a dosarului penal, dar nu în raport de întreaga sa întindere, respectiv pe parcursul a aproximativ 10 ani. Așadar, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a raportat în analiza sa la toată perioada de 10 ani pe care s-a întins cercetarea cauzei, însă în reținerea temeiniciei cererii, a apreciat că "termenul de aproximativ 10 ani apare a fi nejustificat raportat la criteriile enunțate doar în ceea ce privește etapa cercetării cauzei în camera preliminară", expunând și considerentele avute în vedere, în sensul că "dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj, secția Penală a durat ca soluționare în procedura camerei preliminare o perioadă de aproximativ trei ani și șase luni, durată care a depășit caracterul rezonabil de soluționare a cauzei penale în această etapă procesuală, în contextul în care încheierea prin care s-a verificat legalitatea actului de sesizare al instanței (în speță, rechizitoriul) și s-au respins excepțiile și apărările formulate de către părți a fost desființată de trei ori." A mai reținut că, în ceea ce privește judecarea dosarului penal nr. x/2014 al Tribunalului Dolj în procedura camerei preliminare, "o perioadă de aproximativ trei ani și jumătate nu se poate reține că a respectat durata rezonabilă de soluționare a cauzei din perspectiva respectării garanțiilor instituite de art. 6 CEDO, fiind cu mult depășit chiar termenul de recomandare instituit de C. proc. pen. în cuprinsul art. 343". Acest articol prevede că "Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță." În ceea ce privește judecata pe fond, instanța de apel a apreciat că aceasta s-a judecat cu celeritate, fiind acordate aproximativ 21 de termene acordate la intervale de o săptămână sau două, în care au fost audiați nouă martori și s-a dispus efectuarea unei expertize fiscale și, împreună cu pronunțarea și redactarea, conchizând că dosarul finalizat cu sentința penală nr. 712/13.12.2017, a avut o durată rezonabilă de soluționare de aproximativ un an și șase luni. În ceea ce privește judecata în faza apelului, s-a reținut că respectiva cale de atac a fost admisă prin decizia penală nr. 320/07.03.2019 a Curții de Apel Craiova, sentința penală nr. 712/13.12.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017, fiind desființată parțial și disjunse apelurile formulate cu privire la 10 inculpați, printre care s-a aflat și reclamanta din cauza de față, formându-se astfel dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Craiova. În faza judecății în apel, s-a relevat că s-au acordat 50 de termene, la care au fost audiați aproximativ opt martori, unii inculpați, s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză fiscală și s-au încuviințat numeroase cereri de amânare pentru lipsă de apărare sau pentru prezentarea unuia dintre inculpați, Cauza a fost reținută în pronunțare, după ce, la data de 18.06.2020, s-a dispus schimbarea încadrării juridice prin încheierea din data de 23.07.2020, apelul a fost repus pe rol și soluționat în complet de divergență, aspect care a presupus readministrarea întregului probatoriu deja administrat (având în vedere dispozițiile procedurale exprese prevăzute de art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen.) și, din nou, punerea în discuție și schimbarea încadrării juridice a faptelor prin încheierea din data de 19.11.2021, la data de 07.04.2022 fiind pronunțată decizia penală nr. 556 a Curții de Apel Craiova. După analizarea acestui probatoriu, instanța de apel a conchis că "în faza procesuală a apelului, nu se constată intermitențe nejustificate." A concluzionat instanța de apel că "în cadrul fazei procesuale a apelului nu se poate reține un comportament nediligent al autorității judiciare în modul de instrumentare și soluționare a dosarului penal, instanța de judecată fiind obligată să respecte toate dispozițiile procedurale anterior expuse (readministrarea tuturor probelor în apel, în cazul soluției de achitare la fond, readministrarea probelor în apel, în cazul judecării în complet de divergență sau pronunțarea hotărârii judecătorești odată cu redactarea acesteia), tocmai pentru respectarea tuturor drepturilor procesuale ale persoanelor inculpate și a tuturor garanțiilor procesuale impuse de legislația în vigoare și de principiile CEDO, în vederea pronunțării unei soluții care să corespundă adevărului juridic. Cum angajarea răspunderii statului se poate realiza exclusiv în ipoteza în care procedura a trenat ca efect al comportamentului autorităților, iar în procesul penal în care reclamanta a avut calitatea de inculpată nu poate fi imputat autorităților judiciare un comportament nediligent decât pentru faza de cercetare a cauzei în procedura camerei preliminare și până la disjungerea acesteia și formarea dosarului în care s-a soluționat pe fond cauza în care a avut această calitate de inculpată și reclamanta, nu se poate reține că întreaga procedură pe parcursul căreia s-a desfășurat dosarul penal a depășit o durată rezonabilă, motiv pentru care nu se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată." Așadar, nu se identifică vreo contradicție în cele reținute de instanța de apel, care a expus un raționament coerent și just și nici o restrângere a analizei doar cu privire la faza camerei preliminare, având în vedere considerentele expuse supra; în pofida susținerilor recurentei, instanța a procedat la analiza tuturor etapelor procesuale, făcând referire inclusiv la aspectele privind stabilirea competenței, desființarea hotărârii de fond în calea de atac, soluționarea apelului în complet de divergență, menționate de aceasta ca fiind nesupuse analizei. Deși analiza s-a realizat și separat, defalcat pe etape ale procesului penal, scopul instanței de apel a fost acela de a determina unde s-au produs întârzieri nejustificate, iar concluzia a fost că, apreciat global, procesul penal a avut o durată excesivă, dar nu în măsura apreciată de prima instanță. Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel că nu a realizat o apreciere a întregii durate a procesului penal, deoarece soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantei a fost determinată tocmai de durata integrală a procedurii ce a privit-o pe reclamantă. Totodată, se observă că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reținute de prima instanță, în ceea ce privește mărirea daunelor morale și micșorarea daunelor morale și a expus motivarea proprie care justifică soluția pronunțată în apel, respectiv aceea de admitere în parte a acțiunii. Prin urmare, nu se constată pretinsa nemotivare sau motivare contradictorie invocată de către recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a expus mai sus, considerentele deciziei recurate cuprind motivele de fapt și de drept care conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, respectivele considerente având legătură directă cu aceasta. Mai susține recurenta că reducerea daunelor în rejudecare a condus la încălcarea principiului proporționalității între prejudiciu și despăgubire, ceea ce conduce la caracter contradictoriu al motivării deciziei, aceste critici având, de asemenea, caracter nefondat. În analiza sa, instanța a avut în vedere principiul judecării în echitate în aceste cauze, a relevat că viața acesteia a suferit schimbări radicale raportat la durata globală de aproape 10 ani a procesului penal, fiind nevoită să se supună rigorilor procedurale pe toată durata procesului penal sau să se prezinte în instanță, ceea ce a creat în mod cert efecte negative asupra vieții cotidiene a acestuia și, de asemenea, asupra stării sale psihice, iar, deși a invocat întinarea reputației, reclamanta nu a dovedit prin nicio probă administrată în cauză că a suferit un astfel de prejudiciu de imagine. De asemenea, a mai concluzionat că din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat că a existat vreo vătămare a onoarei și demnității reclamantei sau o lezare a poziției sale sociale pe parcursul derulării procedurii judiciare penale, în afara suferinței inerente (și recunoscute, de altfel) a oricărei persoane supuse unei de acest fel. Cu privire la suspendarea din funcție a reclamantei, a reținut că legislația în vigoare prevede o astfel de măsură în cazul trimiterii în judecată a unui funcționar public, motiv pentru care măsurile luate de angajator în acest sens au fost legale și nu rezultă că i-ar fi produs vreo vătămare reclamantei, acesta având posibilitatea să se pensioneze și să încaseze salariile datorate pe perioada suspendării, după definitivarea procesului penal cu soluția de achitare definitivă în privința sa. Instanța de apel a considerat că suma de 35.000 RON reprezintă o reparație pecuniară ce corespunde criteriilor evocate și este de natură a repara prejudiciul cauzat în concret reclamantei, ca urmare a duratei excesive a procedurii penale derulate împotriva sa, din care în faza camerei preliminare, aceasta s-a întins pe parcursul a aproximativ trei ani și șase luni, respectiv câte 10 000 RON pentru fiecare an în care această procedură a fost considerată nerezonabilă, fără a reprezenta, astfel, o îmbogățire fără justă cauză a acesteia. Înalta Curte consideră că, de vreme ce legea nu oferă criterii matematice de evaluare a despăgubirilor materiale cuvenite pentru prejudiciile de natură morală, Curtea de apel nu era ținută a justifica o formulă de calcul a acestora; cu toate acestea, față de împrejurarea că durata totală a procesului a fost considerată excesivă ca efect direct al întârzierii produse în etapa camerei preliminare, raportarea la durata concretă a acesteia este pertinentă și nu se caracterizează prin contradictorialitate sau ca un considerent străin cauzei. Cât privește despăgubirile materiale, acestea i-au fost acordate reclamantei în cuantum de 18.250 RON, fiind realizată o analiză detaliată a cheltuielilor de judecată (onorariu avocat, onorariu expert, în ceea ce privește cheltuielile de natură medicală nefiind apreciată ca demonstrată legătura de cauzalitate dintre afecțiunea de care suferă și durata procedurii judiciare penale în care a fost implicată în calitate de inculpată). Or, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Din analiza acestui motiv de recurs rezultă că nu există nicio critică vizând modalitatea de aplicare a normelor juridice de drept procedural sau material de către Curtea de Apel Craiova în privința cererii de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit. În concret, recurenta nu a criticat ignorarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci a adus în discuție modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate, precum și aspecte subsumate situației de fapt, care însă nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite de lege pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși acestea sunt indicate în cuprinsul recursului, nu se identifică expunerea niciunei critici circumscrise acestui viciu de nelegalitate. Prin motivul de recurs care critică respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din faza de apel, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se argumentează încălcarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., lipsind motivarea instanței în acest sens. Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte reține caracterul fondat al acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, " (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." În cauză, instanța de apel, în rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 18.250 RON cu titlu de daune materiale. În acest context, ca urmare a anulării sentinței primei instanțe și a rejudecării, despăgubirile pentru prejudiciul de natură morală au fost micșorate de la suma de 80.000 RON la suma de 35.000 RON, iar despăgubirile pentru prejudiciul de natură materială au fost majorate de la suma de 13.750 RON la suma de 18.250 RON. Având în vedere modul de soluționare a acțiunii deduse judecății de reclamantă, instanța de apel a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul de fond, însă a respins cererea apelantei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată, deși apelul acesteia fusese admis, iar calea de atac declarată Deși prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. permit instanței a aprecia asupra măsurii în care se cuvin cheltuielile de judecată atunci când pretențiile sale sunt admise în parte (mutatis mutandis atunci când criticile formulate prin apel sunt admise numai în parte), o asemenea determinare nu a avut loc și nici nu a fost explicată în contextul cauzei, unde au fost admise toate cererile de apel pe motivul formal al absenței motivării sentinței atacate, reclamanta fiind singura care a solicitat plata cheltuielilor aferente judecării în calea de atac. În aceste condiții, din hotărârea recurată lipsind orice apreciere cu privire la aceste aspecte și la modul de aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat și recursul va fi admis exclusiv sub acest aspect, pentru ca instanța de apel să procedeze la evaluarea modului de soluționare a cererii accesorii pentru etapa apelului prin raportare la dispoziția evocată. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 214 din 14 iunie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, a casa în parte decizia și a trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea cererii apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, păstrând decizia în rest. În ceea ce privește solicitarea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, în cuantum de 3000 RON onorariu avocat, potrivit dovezii atașate la dosar, aceasta urmează a fi în vedere de instanța de apel în rejudecare, corespunzător limitelor admiterii recursului. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmează a fi evaluate de instanța de rejudecare în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei în raport de soluția care va fi pronunțată. Cât privește cererea de restituire către recurenta-reclamantă A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1258,63 RON, achitată cu chitanța nr. x/05.11.2024, emisă de Primăria Municipiului Slatina, instanța de recurs urmează a o admite. Potrivit dispozițiilor art. 45 din Ordonanța de urgență nr. 80/2013 "(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în următoarele situații: a) când taxa plătită nu era datorată; (…)" În cauză, prin încheierea din 15 ianuarie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2023 a fost admisă cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru formulate de petenta A. în dosarul nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și s-a dispus scutirea petentei de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 1258.63 RON. Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență nr. 80/2013, potrivit cărora taxa de timbru nu era datorată, soluția care se impune fiind de admitere a cererii de restituire a taxei respective.