Constantin Florea împotriva României

La baza cauzei se află o cerere (nr. 21534/05) împotriva României introdusă de un cetățean al acestui Stat, d-l Constantin Florea ("reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 6 mai 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-na I. Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține în special că durata procedurii penale împotriva sa a fost derizonabilă și că principiul presupunerii de nevinovăție a fost încălcat.

Pe 15 februarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de altfel, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului.

Ca urmare a recuzării d-lui Corneliu Bîrsan, judecător ales al României (art. 28 al regulamentului), președintele camerei a desemnat d-na Kristina Pardalos să stea în sedință în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 ale Convenției și 29 § 1 ale regulamentului). PE FAPT I.

Era asociatul unic al unei societăți comerciale care avea un abator situat în comuna Damienești. Pentru carnea obținută din abatajul de animale cumpărate din ferme locale, societatea a încasat între ianuarie și iunie 1996 subvenții din partea Direcției Județene pentru Agricultură (în continuare "Hotărârea").

La finalizarea unui control efectuat în iunie 1996, Hotărârea a apreciat că reclamantul falsificase documente contabile prin înscrierea unui număr mai mare de animale abatate pentru a beneficia de subvenții mai mari. Hotărârea a apreciat că societatea încasase astfel neindreptat aproximativ 245 de milioane de lei români (ROL), și anume echivalentul a aproximativ 7500 de dolari americani (USD). Parchetul lângă tribunalul de prim-instanță Bacău, sesizat de Direcție, a deschis o anchetă pentru infracțiunile de înșelăciune, falsificare și uzul de documente oficiale false.

Între 9 și 19 octombrie 1996, reclamantul a fost plasat în arest preventiv prin ordin al parchetului. Pe 19 octombrie 1996, bunurile societății au fost puse sub sechestru.

Anchetatorii au audiat mai mult de 400 de fermieri și au ordonat realizarea unei expertize contabile.

Prin rechizitoriu din 5 decembrie 1996, parchetul a trimis reclamantul în judecată pentru infracțiunile menționate mai sus.

Tribunalul de prim-instanță Bacău a trimis dosarul la tribunalul județean Bacău, care l-a returnat tribunalului de prim-instanță. Curtea de apel Bacău a atribuit dosarul tribunalului județean.

Pe 18 septembrie 1997, tribunalul județean, fără a administra noi probe, a trimis dosarul parchetului județean pentru continuarea anchetei și realizarea unei noi expertize contabile. Parchetul județean a trimis dosarul parchetului lângă tribunalul de prim-instanță.

Pe 20 august 1998, parchetul a pronunțat o noncedare de curs pentru reclamant pe motiv că nu comisese nicio infracțiune. Noncedarea de curs a fost anulată de parchetul județean care a continuat ancheta. A fost efectuată o nouă expertiză contabilă.

Pe 21 decembrie 2000, parchetul a pronunțat o noncedare de curs pe motiv că faptele reprășate fusesera comise fără intenție frauduloasă. Pe 12 aprilie 2002, parchetul lângă curtea de apel Bacău a anulat noncedarea de curs și a trimis dosarul parchetului județean pentru continuarea anchetei.

O a patra expertiză contabilă a concluzionat că reclamantul încasase neindreptat aproximativ 169 de milioane ROL, și anume aproximativ 5.000 EUR. La cererea reclamantului, o nouă expertiză a fost efectuată în octombrie 2002. Ea a concluzionat că prejudiciul se ridica la aproximativ 103 de milioane ROL, și anume aproximativ 3.000 EUR.

Prin rechizitoriu din 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată devant tribunalul de prim-instanță Bacău pentru infracțiunile de înșelăciune, falsificare și uzul de documente oficiale false. Hotărârea s-a constituit parte civilă pentru suma de 624 de milioane ROL reprezentând prejudiciul susținut.

Tribunalul a audiat mai mulți martori și a respins o cerere a reclamantului privind realizarea unei noi expertize pe motiv că nu era necesară.

Printr-o sentință din 12 mai 2004, tribunalul a considerat că faptele pentru care reclamantul era urmărit penal corespundeau definiției penale a infracțiunilor de înșelăciune, falsificare și uzul de documente false sub semnătură privată, din moment ce aceste documente nu proveneau de la o autoritate publică.

Examinând dosarele din dosar, a apreciat că de la ianuarie 1996, reclamantul, cu scopul de a beneficia de subvenții mai mari, falsificase documente contabile prin înscrierea unui număr de animale abatate superior realității. A concluzionat în felul următor: "Între ianuarie și mai 1996, în virtutea aceleiași voințe doloase, reclamantul, administrator al societății comerciale "M" a falsificat documentele de cumpărare a animalelor și [...] a încasat ilegal din bugetul Statului, în mai multe tranșe, suma de 103.200.500 ROL cu titlu de subvenții pentru carnea pusă pe piață [...]; Aceste fapte constituie infracțiunea de înșelăciune [și] faptul de a falsificat documentele de cumpărare constituie infracțiunea de falsificare a actelor sub semnătură privată care include cea de uzul de fals."

A constatat apoi că acțiunea publică pentru totalitatea acestor fapte era prescrisă din noiembrie 2003 și, prin urmare, a pus capăt urmăririi penale.

Cu privire la aspectul civil al cauzei, în conformitate cu art. 998 al codului civil, tribunalul l-a condamnat pe reclamant să ramburseze statului suma de 103.200.200 ROL. Tribunalul a considerat că elementele responsabilității civile delictuale erau caracterizate, în felul următor: "Existența prejudiciului este sigură și complet dovedită de expertizele realizate [...] Actul care a provocat acest prejudiciu rezultă din faptele expuse, și anume că reclamantul, prin falsificarea documentelor de achiziție, a înșelat partea civilă pentru a obține pentru sine avantaje nedrepte [...] Fapta este intenționată și susținerile sale privind responsabilitatea angajaților Direcției (...) nu pot fi reținute. Există de asemenea un raport de cauzalitate directă între act și prejudiciul provocat [...]"

Reclamantul a formulat apel și un recurs în casație susținând nevinovăția sa. Sentința pronunțată în prim-instanță a fost confirmată de două hotărâri definitive ale tribunalului județean și ale curții de apel Bacău din 7 octombrie și 16 decembrie 2004, pe motiv că "s-a constatat cu siguranță că acuzatul comisese infracțiunile pentru care era acuzat". II.

Potrivit articolului 121 al codului penal, prescripția elimină din faptele urmărite caracterul penal și se opune exercitării acțiunii publice. Termenul de prescripție variază de la trei la cincisprezece ani, în funcție de infracțiunea urmărită. 26. art. 124 al codului penal prevede o formă de prescripție specială, care intervine indiferent de numărul de întreruperi, din moment ce termenele de prescripție ordinare sunt depășite de un interval de timp egal cu jumătatea lor. ÎN DREPT I.

Curtea constată că acest motiv nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea observă de altfel că nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că cauza prezenta o anumită complexitate datorită gravității faptelor, numărului de martori audiați și naturii probelor. Cât privește conduita autorităților, Guvernul adaugă că nu existaseră perioade de inacțiune completă sau lentori nejustificate. În sfârșit, consideră că reclamantul a contribuit la prelungirea duratei procedurii prin cereri de reamânare destinate pregătirii apărării, o cerere de recuzare și absența la una din expertise.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

În cazul de față, Curtea observă că perioada de luat în considerare a început în iunie 1996 și s-a încheiat pe 16 decembrie 2004. A durat prin urmare aproximativ opt ani și cinci luni pentru trei grade de jurisdicție.

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea din cazul de față, în care a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (Pélissier și Sassi, anterior citat).

După ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. În particular, ea observă că procedura a fost prelungită fie din cauza incompetenței materiale a tribunalelor și a termenului necesar pentru rezolvarea conflictului de competență, fie prin retrimiteri multiple între jurisdicții și diverse parchet uri, până la constatarea prescripției responsabilității penale. Or, nu este derizonabil de gândit că aceste chestiuni legate de competența instantelor și casațiile repetate au cauzat întârzieri care nu ar putea fi imputate reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska c. Polonia, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, SC Concept Ltd SRL și Manole c. România, nr. 42907/02, § 51, 22 noiembrie 2007 și Didu c. România, nr. 34814/02, § 29, 14 aprilie 2009).

Ținând seama de cele de mai sus și ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Guvernul contestă această teză. A. Privind admisibilitatea

Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate ratione materiae a acestui motiv, estimând că alegațiile reclamantului privind încălcarea principiului presupunerii de nevinovăție sunt consecința unei interpretări eronate a dreptului intern.

La această privință, expune că jurisdicțiile interne trebuie mai întâi să stabilească existența responsabilității penale pentru a anula apoi consecințele acesteia din cauza intervenției prescripției. Prin urmare, estimează că a fost cu dreptate că jurisdicțiile interne au stabilit vinovăția reclamantului și au judecat că acesta comisese infracțiunile pentru care era acuzat.

Guvernul subliniază că încetarea procesului penal nu afectează aplicarea unei sancțiuni civile și că în cazul de față, analizând aspectul civil al cauzei, tribunalele au constatat că condițiile responsabilității civile delictuale erau îndeplinite și, prin urmare, l-au condamnat pe reclamant să repare prejudiciul suferit de partea civilă.

Guvernul susține de altfel că reclamantul nu poate pretinde că este victimă a unei încălcări a dreptului la respect al presupunerii de nevinovăție din moment ce vinovăția sa a fost stabilit legal sub aspectele penal și civil ale cauzei.

Reclamantul susține că condamnarea sa în ciuda constatării prescripției responsabilității penale a dăunat dreptului la respect al presupunerii de nevinovăție.

Curtea reamintește că presupunerea de nevinovăție consacrată de §2 al articolului 6 se numără printre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală necesitat de §1 (Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) și trebuie interpretată în lumina jurisprudenței Curții în materia aceasta. Curtea a examinat deja cereri sub unghiul celor două paragrafe combinate (Bernard c. Franța, 23 aprilie 1998, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, și Janosevic c. Suedia, nr. 34619/97, § 96, CEDO 2002-VII) și judecat că art. 6 § 2 reglementează întreaga procedură, indiferent de rezultatul urmăririi și inclusiv în cazul în care acestea au fost suspendate din cauza prescripției (Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, §§ 25 și urmări, seria A nr. 62 și Didu, anterior citat, § 41).

În cazul de față, reclamantul susține că prescripția se opune stabilirii responsabilității sale penale și condamnării civile pentru aceleași fapte. Curtea apreciază că chestiunea aplicabilității articolului 6 § 2 al Convenției și a calității de victimă a reclamantului, contestate de Guvern, se confundă de fapt cu fondul, în cadrul căruia trebuie examinată.

Prin urmare, Curtea constată că această parte a cererii nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea observă de altfel că aceasta nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Guvernul afirmă că reclamantul a beneficiat de toate garanțiile procesului echitabil în cadrul căruia drepturile apărării au fost respectate. Expune că reclamantul a putut face administra toate probele pe care le considera relevante în fața parchetului și tribunalelor interne care, pe baza setului integral al dosarului și după un examen aprofundat al cauzei, au răsturnat presupunerea de nevinovăție cu privire la reclamant și au stabilit vinovăția sa penală și civilă.

Cu privire la aspectul civil al cauzei, Guvernul subliniază că tribunalul judecase că prejudiciul era sigur și era consecința faptei ilicite a reclamantului, și anume falsificarea documentelor contabile pentru a obține beneficii ilegale pentru sine în detrimentul părții civile.

În sfârșit, reamintește că bunul-fond al sentinței pronunțate în prim-instanță a fost confirmat pe apel și recurs al reclamantului, tribunalul județean și curtea de apel estimând, la rândul lor, că reclamantul era vinovat de faptele care i se imputau.

Reclamantul contestă poziția Guvernului. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că presupunerea de nevinovăție este încălcată dacă, fără stabilire legală prealabilă a vinovăției unui inculpat și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia de a exercita drepturile apărării, o decizie judecătorească care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat. Aceasta poate fi cazul chiar și în absența unui constat formal; este suficientă o motivație dând de gândit că judecătorul consideră persoana în cauză ca fiind vinovată (a se vedea, printre altele, Minelli, anterior citat, § 37).

Curtea reamintește de altfel că a judecat în cauza Didu anterior citată, că faptul că jurisdicția statuând în ultimă instanță casează deciziile de achitare pronunțate de jurisdicții inferioare și constată vinovăția persoanei în timp ce închide urmărirea din cauza prescripției responsabilității penale încalcă art. 6 § 2 al Convenției, în măsura în care drepturile apărării nu au fost respectate în procedura desfășurată în fața sa, atunci când era prima jurisdicție care l-a judecat pe reclamant ca pe un vinovat. La fel, în cauza Giosakis c. Grecia (nr. 3), (nr. 5689/08, § 41, 3 mai 2011), Curtea a sancționat ca fiind contrară articolului 6 § 2 al Convenției, faptul ca Curtea de Casație să anuleze hotărârea de achitare pronunțată de curtea de apel, în timp ce, în același timp, constatase încetarea urmăririi din cauza prescripției, și aceasta chiar dacă nu se gândise deloc la vinovăția persoanei în cauză.

Din această jurisprudență rezultă că o problemă apare sub unghiul articolului 6 § 2 al Convenției atunci când jurisdicția care încheie procedura din cauza prescripției anulează simultan achitările pronunțate de jurisdicții inferioare și, de altfel, se pronunță pentru prima dată cu privire la vinovăția persoanei, fără ca drepturile apărării să fie respectate în procedura desfășurată în fața sa. Cu toate acestea, Curtea consideră că această jurisprudență nu este aplicabilă în cazul de față din motivele expuse mai jos.

Curtea constată că tribunalul de prim-instanță a cunoscut din fapt și din drept și a studiat în totalitate chestiunea vinovăției penale și civile a reclamantului. Bazandu-se pe probele administrate anterior în cadrul unei proceduri contradictorii și care respectă drepturile apărării, a apreciat că reclamantul comisese infracțiunile pentru care era acuzat, în timp ce constata prescripția responsabilității penale.

Guvernul recunoaște că este vorba de un constat formal de vinovăție penală, dar estimează că nu era incompatibil cu respectul presupunerii de nevinovăție din moment ce fusese stabilit la finalizarea unei proceduri echitabile. Reclamantul nu contestă modalitatea în care procesul s-a ținut devant tribunalul de prim-instanță, dar se plânge de faptul că acest tribunal a examinat și a concluzionat vinovăția sa în ciuda expirării termenului de prescripție.

Curtea observă că tribunalul de prim-instanță a examinat mai întâi existența elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru a se gândi apoi la prescripție și responsabilitate civilă delictuală. La această privință, Curtea nu va înlocui propria sa apreciere a faptelor și dreptului cu a lor în absența arbitrarului, cu excepția cazului și în măsura în care ar putea fi prejudiciat drepturile și libertățile salvgardate de Convenție.

Cu certitudine, urmăririle penale direcționate împotriva reclamantului fiind stinse din cauza prescripției, examinarea acestei chestiuni cu titlu preliminar ar fi putut face inutilă analiza fondului vinovăției penale a reclamantului. Cu toate acestea, Curtea reamintește că este, în principiu, sarcina jurisdicțiilor interne să veghe la buna desfășurare a propriilor proceduri, dreptul la un proces echitabil neavând nevoie de examinarea mijloacelor într-o anumită ordine (Cortina de Alcocer și de Alcocer Torra c. Spania (hotărâre), nr. 33912/08).

De altfel, Curtea observă că vinovăția penală a reclamantului a fost stabilit în cadrul unei proceduri a cărei echitate nu a fost judecată contrară Convenției și în care nici o încălcare a drepturilor apărării nu a fost observată. Cât privește aspectul civil al cauzei, Curtea constată că tribunalul de prim-instanță a statuut asupra acțiunii civile și l-a condamnat pe reclamant după ce a stabilit că elementele constitutive ale responsabilității delictuale erau caracterizate. Curtea apreciază că tribunalul a motivat suficient această condamnare, care nu poate fi considerată ca arbitrară.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției. III.

Curtea observă că reclamantul nu a contestat ordonanța parchetului, pe motiv că aceasta nu i-ar fi fost comunicată. Cu toate acestea, rezultă din dosarele din dosar că această ordonanță i-a fost comunicată, chiar dacă reclamantul afirmă că semnătura pe proces-verbal nu-i aparține. Or, nu a contestat această semnătură nici în cursul urmăririi penale direcționate împotriva sa, nici printr-o acțiune civilă separată, dar a ridicat acest motiv pentru prima dată în fața Curții.

Rezultă că acest motiv trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției. IV.

Reclamantul cere 10 milioane de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care susține că l-a suferit, din care 8,4 milioane de euro pentru suferințele experimentate în cursul procedurii și 1,6 milioane pentru pierderea de venituri datorită încetării activității societății sale.

Guvernul apreciază că se cuvine să se respingă cererea reclamantului și, cu titlu subsidiarmă, consideră că suma cerută este excesivă.

Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurii penale direcționate împotriva reclamantului. Prin urmare, nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Cu toate acestea, consideră că se cuvine să-i acorde reclamantului 1.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Frais și dépens

Reclamantul cere, fără a furniza justificări, 50.000 EUR pentru frais și dépens suportate în fața Curții.

Guvernul consideră că cererea trebuie respinsă ca nefondată.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind frais și dépens. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază adecvat să se modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la motivele ținând de articolele 6 §§ 1 și 2 ale Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1.200 EUR (o mie două sute euro), de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data decontării, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 iunie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefierer Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 21534/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Constantin Florea (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 mai 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier que la durée de la procédure à son encontre a été déraisonnable et que la présomption d’innocence a été méconnue.

Le 15 février 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du règlement), le président de la chambre a désigné M me Kristina Pardalos pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Il était l’associé unique d’une société commerciale qui possédait un abattoir situé dans la commune de Damienești. Pour la viande issue de l’abatage d’animaux achetés dans des fermes locales, la société encaissa entre janvier et juin 1996 des subventions de la part de la Direction départementale pour l’agriculture (ci-après « la Direction »).

A l’issue d’un contrôle effectué en juin 1996, la Direction estima que le requérant avait falsifié des documents comptables en déclarant un nombre plus élevé d’animaux abattus afin de bénéficier de subventions plus importantes. La Direction estima que la société avait ainsi indument perçu environ 245 millions de lei roumains (ROL), à savoir l’équivalent d’environ 7500 dollars américains (USD). Le parquet près le tribunal de première instance de Bacău, saisi par la Direction, ouvrit une enquête des chefs d’accusation d’escroquerie, de falsification et d’usage de faux documents officiels.

Entre les 9 et 19 octobre 1996, le requérant fut placé en détention provisoire par ordre du parquet. Le 19 octobre 1996, les biens de la société furent mis sous séquestre.

Les enquêteurs entendirent plus de 400 fermiers et ordonnèrent la réalisation d’une expertise comptable.

Par un réquisitoire du 5 décembre 1996, le parquet renvoya le requérant en jugement des chefs d’accusation susmentionnés.

Le tribunal de première instance de Bacău renvoya le dossier au tribunal départemental de Bacău qui le retourna au tribunal de première instance. La cour d’appel de Bacău attribua le dossier au tribunal départemental.

Le 18 septembre 1997, le tribunal départemental, sans administrer de nouvelles preuves, renvoya le dossier au parquet départemental pour la poursuite de l’enquête et la réalisation d’une nouvelle expertise comptable. Le parquet départemental renvoya le dossier au parquet près le tribunal de première instance.

Le 20 août 1998, le parquet rendit un non-lieu en faveur du requérant au motif qu’il n’avait commis aucune infraction. Le non-lieu fut annulé par le paquet départemental qui continua l’enquête. Une nouvelle expertise comptable fut effectuée.

Le 21 décembre 2000, le parquet rendit un non-lieu au motif que les faits reprochés avait été commis sans intention frauduleuse. Le 12 avril 2002, le parquet près la cour d’appel de Bacău annula le non-lieu et renvoya le dossier au parquet départemental pour la poursuite de l’enquête.

Une quatrième expertise comptable conclut que le requérant avait indument encaissé environ 169 millions ROL, à savoir environ 5 000 EUR. Sur demande du requérant, une nouvelle expertise fut effectuée en octobre 2002. Elle conclut que le préjudice s’élevait à environ 103 millions ROL, à savoir environ 3 000 EUR.

Par un réquisitoire du 1er novembre 2002, le requérant fut renvoyé devant le tribunal de première instance de Bacău des chefs d’escroquerie, de falsification et d’usage de faux documents officiels. La Direction se constitua partie civile pour la somme de 624 millions ROL représentant le préjudice allégué.

Le tribunal entendit plusieurs témoins et rejeta une demande du requérant concernant la réalisation d’une nouvelle expertise au motif qu’elle n’était pas nécessaire.

Par un jugement du 12 mai 2004, le tribunal considéra que les faits pour lesquels le requérant était poursuivi correspondaient à la définition pénale des infractions d’escroquerie, de falsification et d’usage de faux documents sous seing privé dès lors que ces documents ne provenaient pas d’une autorité publique.

Examinant les pièces du dossier, il estima qu’à partir de janvier 1996, le requérant, afin de bénéficier de subventions plus importantes, avait falsifié des documents comptables en inscrivant un nombre d’animaux abattus supérieur à la réalité. Il conclut en ces termes : « Entre janvier et mai 1996, en vertu de la même volonté dolosive, le requérant, administrateur de la société commerciale « M » a falsifié les documents d’achat des animaux et [...] a encaissé illégalement du budget de l’Etat, en plusieurs tranches, la somme de 103 200 500 ROL au titre de subventions pour la viande mise sur le marché [...] ; Ces faits constituent l’infraction d’escroquerie [et] le fait d’avoir falsifié les documents d’achat constitue l’infraction de falsification d’actes sous seing privé qui inclut celle d’usage de faux. »

Il constata ensuite que l’action publique pour l’ensemble de ces faits était prescrite depuis novembre 2003 et, par conséquent, mit fin aux poursuites pénales.

Sur le volet civil de l’affaire, en vertu de l’article 998 du code civil, le tribunal condamna le requérant à rembourser à l’Etat la somme de 103 200 200 ROL. Le tribunal considéra que les éléments de la responsabilité civile délictuelle étaient caractérisés, en ces termes : « L’existence du préjudice est certaine et pleinement prouvée par les expertises réalisées [...] L’acte qui a provoqué ce préjudice ressort des faits exposés, à savoir que le requérant, en falsifiant les documents d’acquisition, a trompé la partie civile afin d’obtenir pour soi des avantages indus [...] La faute est intentionnelle et ses allégations concernant la responsabilité des employés de la Direction (...) ne peuvent pas être retenues. Il y a également un rapport de causalité direct entre l’acte et le préjudice provoqué [...] ».

Le requérant forma un appel et un pourvoi alléguant son innocence. Le jugement rendu en première instance fut confirmé par deux arrêts définitifs du tribunal départemental et de la cour d’appel de Bacău des 7 octobre et 16 décembre 2004 au motif qu’il « a été constaté avec certitude que l’accusé avait commis les infractions dont il était accusé ». II.

En vertu de l’article 121 du code pénal, la prescription ôte aux faits poursuivis le caractère délictueux et fait obstacle à l’exercice de l’action publique. Le délai de la prescription varie de trois à quinze ans, en fonction de l’infraction poursuivie.

L’article 124 du code pénal prévoit une forme de prescription spéciale, qui intervient indifféremment du nombre d’interruptions, dès lors que les délais de prescription ordinaires sont dépassés d’un intervalle de temps égal à leur moitié. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’affaire présentait une certaine complexité en raison de la gravité des faits, du nombre de témoins interrogés et de la nature des preuves. Quant à la conduite des autorités, le Gouvernement ajoute qu’il n’y a pas eu de périodes d’inaction complète ou de lenteurs injustifiées. Enfin, il considère que le requérant a contribué à l’allongement de la durée de la procédure par des demandes d’ajournement visant la préparation de la défense, une demande de récusation et l’absence à l’une des expertises.

La Cour rappelle d’emblée que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

En l’espèce, la Cour note que la période à considérer a débuté en juin 1996 et s’est terminée le 16 décembre 2004. Elle a donc duré environ huit ans et cinq mois pour trois degrés de juridiction.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Pélissier et Sassi , précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, elle note que la procédure a été prolongée soit en raison de l’incompétence matérielle des tribunaux et du délai nécessaire à la résolution du conflit de compétence, soit par les multiples renvois entre les juridictions et les divers parquets, jusqu’au constat de la prescription de la responsabilité pénale. Or, il n’est pas déraisonnable de penser que ces questions liées à la compétence des instances et les cassations répétées ont causé des retards qui ne sauraient être imputés au requérant (voir, mutatis mutandis , Wierciszewska c. Pologne , n o 41431/98, § 46, 25 novembre 2003, SC Concept Ltd SRL et Manole c. Roumanie , n o 42907/02, § 51, 22 novembre 2007 et Didu c. Roumanie , n o 34814/02, § 29, 14 avril 2009).

Au vu de ce qui précède et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’incompatibilité ratione materiae de ce grief estimant que les allégations du requérant concernant la violation du principe de la présomption d’innocence sont la conséquence d’une interprétation erronée du droit interne.

A cet égard, il expose que les juridictions internes doivent d’abord établir l’existence de la responsabilité pénale pour ensuite écarter les conséquences de celle-ci en raison de l’intervention de la prescription. Dès lors, il estime que c’était à juste titre que les juridictions internes ont établi la culpabilité du requérant et ont jugé qu’il avait commis les infractions dont il était accusé.

Le Gouvernement souligne que la cessation du procès pénal n’affecte pas l’application d’une sanction civile et qu’en l’espèce, se penchant sur le volet civil de l’affaire, les tribunaux ont constaté que les conditions de la responsabilité pénale délictuelle étaient réunies et, par conséquent, ont condamné le requérant à réparer le préjudice subi par la partie civile.

Le Gouvernement plaide également que le requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation du droit au respect de la présomption d’innocence dès lors que sa culpabilité a été légalement établie sous les volets pénal et civil de l’affaire.

Le requérant soutient que sa condamnation malgré le constat de la prescription de la responsabilité pénale a porté atteinte au droit au respect de la présomption d’innocence.

La Cour rappelle que la présomption d ’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments de la notion de procès équitable en matière pénale exigé par le paragraphe 1 ( Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 56, série A n o 35) et doit être interprétée à la lumière de la jurisprudence de la Cour en la matière. La Cour a déjà examiné des requêtes sous l’angle des deux paragraphes combinés ( Bernard c. France , 23 avril 1998, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, et Janosevic c. Suède , n o 34619/97, § 96, CEDH 2002 ‑ VII) et jugé que l’article 6 § 2 régissait l’ensemble de la procédure, indépendamment de l’issue des poursuites et y compris dans le cas où celles-ci ont été arrêtées pour cause de prescription ( Minelli c. Suisse , 25 mars 1983, §§ 25 et suiv., série A n o 62 et Didu, précité, § 41).

En l’espèce, le requérant soutient que la prescription s’oppose à l’établissement de sa responsabilité pénale et à la condamnation civile pour les mêmes faits. La Cour estime que la question de l’applicabilité de l’article 6 § 2 de la Convention et de la qualité de victime du requérant, contestées par le Gouvernement, se confond en réalité avec le fond, dans le cadre duquel elle doit être examinée.

Partant, la Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement affirme que le requérant a bénéficié de toutes les garanties du procès équitable dans le cadre duquel les droits à la défense ont été respectés. Il expose que le requérant a pu faire administrer toutes les preuves qu’il estimait pertinentes devant le parquet et les tribunaux internes qui, sur la base de l’ensemble des pièces et après un examen approfondi du dossier, ont renversé la présomption d’innocence à l’égard du requérant et ont établi sa culpabilité pénale et civile.

S’agissant du volet civil de l’affaire, le Gouvernement souligne que le tribunal avait jugé que le préjudice était certain et qu’il était la conséquence du fait illicite du requérant, à savoir la falsification des documents comptables afin d’obtenir des bénéfices illégaux pour soi-même au détriment de la partie civile.

Enfin, il rappelle que le bien-fondé du jugement rendu en première instance a été confirmé sur appel et pourvoi du requérant, le tribunal départemental et la cour d’appel estimant, à leur tour, que le requérant était coupable des faits qui lui étaient reprochés.

Le requérant conteste la position du Gouvernement. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la présomption d’innocence se trouve méconnue si, sans établissement légal préalable de la culpabilité d’un prévenu et, notamment, sans que ce dernier ait eu l’occasion d’exercer les droits de la défense, une décision judiciaire le concernant reflète le sentiment qu’il est coupable. Il peut en aller ainsi même en l’absence de constat formel; il suffit d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable (voir, parmi beaucoup d’autres, Minelli , précité, § 37).

La Cour rappelle également qu’elle a jugé dans l’affaire Didu précitée, que le fait pour la juridiction statuant en dernier instance de casser les décisions d’acquittement rendues par les juridictions inférieures et de constater la culpabilité de l’intéressé tout en clôturant les poursuites pour cause de prescription de la responsabilité pénale méconnaissait l’article 6 § 2 de la Convention, dans la mesure où les droits de la défense n’avaient pas été respectés dans la procédure déroulée devant elle, alors qu’elle était la première juridiction à avoir jugé le requérant coupable. De même, dans l’affaire Giosakis c. Grèce (n o 3) , (n o 5689/08, § 41, 3 mai 2011), la Cour a sanctionné comme étant contraire à l’article 6 § 2 de la Convention, le fait pour la Cour de cassation de casser l’arrêt d’acquittement rendu par la cour d’appel, alors qu’en même temps elle avait constaté l’extinction des poursuites pour cause de prescription, et cela bien qu’elle ne se fût aucunement penchée sur la culpabilité de l’intéressé.

Il ressort de cette jurisprudence qu’un problème apparaît sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention lorsque la juridiction qui clôt la procédure pour cause de prescription casse simultanément les acquittements prononcés par les juridictions inférieures et, de plus, se prononce pour la première fois sur la culpabilité de l’intéressé, sans que les droits de la défense soient respectés dans la procédure menée devant elle. La Cour considère toutefois que cette jurisprudence n’est pas applicable en l’espèce pour les motifs exposés ci-après.

La Cour constate que le tribunal de première instance a connu de l’affaire en fait et en droit et a étudié dans son ensemble la question de la culpabilité pénale et civile du requérant. S’appuyant sur les preuves administrées au préalable dans le cadre d’une procédure contradictoire et respectueuse des droits de la défense, il a apprécié que le requérant avait commis les infractions dont il était accusé, tout en constatant la prescription de la responsabilité pénale.

Le Gouvernement reconnait qu’il s’agit d’un constat formel de culpabilité pénale, mais estime qu’il n’était pas incompatible avec le respect de la présomption d’innocence dès lors qu’il a été établi à l’issue d’une procédure équitable. Le requérant ne conteste pas la manière dont le procès a eu lieu devant le tribunal de première instance, mais se plaint du fait que ce tribunal a examiné et a conclu à sa culpabilité malgré l’arrivée à l’échéance du délai de prescription.

La Cour observe que le tribunal de première instance a examiné d’abord l’existence des éléments constitutifs des infractions pour se pencher ensuite sur la prescription et la responsabilité civile délictuelle. A cet égard, la Cour ne substituera pas sa propre appréciation des faits et du droit à la leur en l’absence d’arbitraire, sauf si et dans la mesure où elle pourrait avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention.

Certes, les poursuites dirigées contre le requérant étant éteintes en raison de la prescription, l’examen de cette question à titre préliminaire aurait pu rendre inutile l’analyse du fond de la culpabilité pénale du requérant. Cependant, la Cour rappelle que c’est, en principe, aux juridictions internes de veiller au bon déroulement de leurs propres procédures, le droit à un procès équitable n’exigeant pas l’examen des moyens dans un certain ordre ( Cortina de Alcocer et de Alcocer Torra c. Espagne (déc.), n o 33912/08).

Par ailleurs, la Cour note que la culpabilité pénale du requérant a été établie dans le cadre d’une procédure dont l’équité n’a pas été jugée contraire à la Convention et dans laquelle aucune méconnaissance des droits à la défense n’a été relevée. Quant au volet civil de l’affaire, la Cour constate que le tribunal de première instance a statué sur l’action civile et a condamné le requérant après avoir établi que les éléments constitutifs de la responsabilité délictuelle étaient caractérisés. La Cour estime que le tribunal a suffisamment motivé cette condamnation, laquelle ne peut être considérée comme arbitraire.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention. III.

La Cour note que le requérant n’a pas contesté l’ordonnance du parquet, au motif que celle-ci n’aurait pas été portée à sa connaissance. Cependant, il ressort des pièces du dossier que cette ordonnance lui a bien été communiquée, même si le requérant affirme que la signature sur le procès-verbal ne lui appartient pas. Or, il n’a pas contesté cette signature ni pendant la procédure pénale diligentée contre lui, ni par une action civile séparée, mais il a soulevé ce grief pour la première fois devant la Cour.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 10 millions d’euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi, dont 8,4 millions d’euros pour les souffrances éprouvées au cours de la procédure et 1,6 millions pour la perte de gains en raison de la cessation d’activité de sa société.

Le Gouvernement estime qu’il convient de rejeter la demande du requérant et, à titre subsidiaire, considère que la somme exigée est excessive.

La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du délai de la procédure pénale dirigée contre le requérant. Partant, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 200 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant, demande, sans fournir des justificatifs, 50 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement considère que la demande est à rejeter comme non étayée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 §§ 1 et 2 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 200 EUR (mille deux cents euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 juin 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président