CASE OF A.M.M. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 2151/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul A.M.M. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 februarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”). Formularul de cerere și documentele relevante trimise la această dată de reprezentanta reclamantului fuseseră depuse inițial la dosarul altei cereri înaintate de reprezentanta reclamantului în nume propriu.

Reclamantul, minor cu vârsta de zece ani în prezent, a fost, la momentul introducerii cererii, reprezentat de mama sa. Având în vedere că aceasta din urmă a fost plasată în grija serviciilor de asistență socială deoarece suferea de un handicap grav, reclamantul este reprezentat în prezent de bunica sa maternă, care a prezentat observații în numele său. Guvernul român („Guvernul”)

Reclamantul pretinde, în special, că acțiunea sa de stabilire a paternității nu a îndeplinit cerința unui termen rezonabil, că dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie a fost încălcat ca urmare a duratei excesive și a inechității procedurii în cauză și că nu a beneficiat de un recurs efectiv în cadrul acestei proceduri.

La 11 martie 2010, președintele celei de-a treia secții a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art.

În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.

Reclamantul s-a născut la 5 aprilie 2001 și locuiește în Pantelimon. În certificatul de naștere, acesta a fost înregistrat ca având tată necunoscut.

La 20 iunie 2001, mama acestuia l-a chemat pe Z. în judecată în vederea obținerii unei pensii alimentare în beneficiul reclamantului. Prin hotărârea rămasă definitivă la 7 august 2001, judecătoria de sector din București a respins pretențiile reclamanților, având în vedere faptul că certificatul de naștere al reclamantului nu îl menționa pe Z. ca fiind tatăl său.

La 25 septembrie 2001, mama reclamantului l-a chemat pe Z. în judecată printr-o acțiune în stabilirea paternității. Aceasta susținea că copilul fusese conceput în urma unei relații pe care o avusese cu Z. în 1997. Ea își susținea acțiunea printr-o declarație manuscrisă din data de 7 august 2001, semnată de Z., prin care acesta recunoștea că este tatăl reclamantului și promitea să îi plătească pensie alimentară.

În cererea sa, mama reclamantului susținea că Z. nu își ținuse promisiunea de a plăti o pensie alimentară și solicita interogarea acestuia. În plus, aceasta propunea ascultarea unor martori și efectuarea unui test de paternitate.

Prin încheierea din 2 aprilie 2002, judecătoria de sector din București a dispus efectuarea unui test de paternitate și le-a solicitat părților să se prezinte la Institutul de Medicină Legală la 8 aprilie 2002.

Doar reclamantul și mama acestuia s-au prezentat la Institutul de Medicină Legală la data stabilită, Z. neprezentându-se, astfel cum reiese din atestarea eliberată de institut. Taxa de expertiză pe care ar fi trebuit să o plătească aceștia dacă ar fi fost efectuat testul s-ar fi ridicat la 7

Prin hotărârea din 30 aprilie 2002, judecătoria a luat act de faptul că mama reclamantului renunță la ascultarea martorilor care nu s-au prezentat și la expertiza medico-legală. Judecătoria a respins acțiunea ca fiind nefondată, considerând că acea copie a declarației manuscrise a lui Z., al cărei original nu a fost prezentat, nu era susținută de nicio altă probă.

Mama reclamantului a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Tribunalul București a respins acest apel prin decizia din 24 octombrie 2002, menținând totodată raționamentul judecătoriei.

Deși citate să se înfățișeze, partea pârâtă și autoritatea tutelară a primăriei nu s-au prezentat niciodată în fața Tribunalului.

Mama reclamantului a formulat recurs împotriva acestei decizii a Tribunalului București.

Prin hotărârea din 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a admis recursul mamei reclamantului, a casat decizia Tribunalului și a retrimis cauza în fața acestei instanțe pentru a se pronunța cu privire la temeinicia acțiunii. Curtea de Apel a constatat că Tribunalul a respins acțiunea pe motiv că partea reclamantă nu prezentase originalul declarației lui Z., fără să-i fi solicitat însă niciodată acestei părți să prezinte originalul în cauză. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul nu și-a exercitat rolul activ astfel încât să stabilească faptele și să aplice în mod corespunzător legea, cu atât mai mult cu cât partea reclamantă nu era reprezentată și nici asistată de un avocat.

Cauza a fost repusă pe rolul Tribunalului București la 20 martie 2003.

La 14 aprilie 2003, Tribunalul București a admis cererea mamei reclamantului și a dispus convocarea pentru interogatoriu a părții pârâte și convocarea a trei martori, printre care și bunica maternă a reclamantului.

La 22 mai 2003, Tribunalul a constatat că prezența unui reprezentant al Ministerului Public este indispensabilă în speță și, în consecință, a amânat cauza pentru o dată ulterioară.

La 5 și 19 iunie 2003, Tribunalul a constatat absența a doi dintre martorii convocați și a dispus convocarea acestora cu mandate de aducere. Executarea acestor mandate nu a fost posibilă deoarece aceștia nu au fost găsiți la adresa indicată de reclamantă. Autoritățile nu au luat nicio altă măsură pentru a contacta martorii în cauză.

La 18 septembrie 2003, Tribunalul a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale și a dispus ca Z. să se prezinte la Institutul de Medicină Legală din București, care trebuia să comunice raportul său de expertiză pentru ședința din 30 octombrie 2003. Tribunalul a citat partea pârâtă și Autoritatea Tutelară a Consiliului Local al Sectorului 2 București să se înfățișeze la această din urmă dată.

Z. nu s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală și nici la ședințele din fața Tribunalului București. Nici autoritatea tutelară și nici procurorul nu au fost prezenți la ședința din 30 octombrie 2003. La această ședință, reclamanta a declarat că „nu mai dorește” efectuarea unei expertize în scopul stabilirii filiației reclamantului și că nu mai solicită administrarea altor probe.

Prin decizia din 30 octombrie 2003, Tribunalul București a respins pretențiile părții reclamante, pe care le-a considerat nefondate. Tribunalul a precizat că declarația manuscrisă a lui Z., chiar dacă ar fi fost prezentat originalul acesteia, nu putea face dovada filiației reclamantului, deoarece aceasta nu era susținută de niciun alt mijloc de probă, excluzând declarația bunicii materne a reclamantului, pe care Tribunalul o considera „subiectivă”. Conform acestui martor, mama reclamantului întreținuse relații cu Z. în 1997 timp de câteva luni și ulterior începând din anul 2000 până în momentul în care l-a anunțat că era însărcinată. Bunica maternă a declarat, de asemenea, că Z. participase la ceremonia de botez a reclamantului și că acesta contribuise cu sume modeste la procurarea celor necesare copilului.

Partea reclamantă a formulat recurs împotriva deciziei din 30 octombrie 2003. Deși au fost citate să se înfățișeze, nici partea pârâtă, Z., nici autoritatea tutelară nu s-au prezentat la ședințele din fața curții de apel.

În conformitate cu două rapoarte medicale din data de 4 și 7 aprilie 2004, prezentate Tribunalului și care priveau starea de sănătate a reclamantului, copilul prezenta sechele de rahitism, anemie și întârziere în dezvoltarea neuropsihică. Copilul nu vorbea și avea reacții de teamă nejustificate de context. De asemenea, rapoartele indicau faptul că, după ce a beneficiat de îngrijiri la Centrul Medical pentru Copii, evoluția copilului era încurajatoare, se integrase mai bine în mediul său și limbajul i se dezvoltase.

Prin hotărârea din 11 octombrie 2004, Curtea de Apel București a declarat inadmisibil recursul părții reclamante, constatând nulitatea acestuia pentru lipsa motivării. Curtea de apel a constatat că decizia din 30 octombrie 2003 fusese comunicată la o altă adresă decât cea indicată de partea reclamantă. Cu toate acestea, curtea de apel a luat act de faptul că aceasta din urmă solicitase o copie a deciziei la 20 ianuarie 2004. Curtea de apel a observat, de asemenea, că partea reclamantă „a recunoscut că luase cunoștință de această decizie” chiar la 20 ianuarie 2004.

Astfel cum reiese dintr-un raport din data de 14 ianuarie 2010 al Primăriei Pantelimon, la o dată neprecizată, mama reclamantului a fost luată în grija serviciilor de asistență socială, fiind o persoană care suferea de un handicap grav, iar starea acesteia era examinată periodic de o comisie medicală. Ultimul certificat care confirma recomandarea de plasare în grijă, la care face referire raportul din 14 ianuarie 2010, data din 3 februarie 2009.

Art. 56 C. fam. prevede că filiația față de tatăl unui copil născut în afara căsătoriei poate fi stabilită printr-o declarație de recunoaștere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Declarația de recunoaștere se poate face la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Aceasta nu se poate revoca.

În temeiul art. 59 C. fam., acțiunea în stabilirea paternității unui copil născut în afara căsătoriei aparține copilului și poate fi introdusă în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal al acestuia.

Dispozițiile relevante din Codul familiei referitoare la atribuțiile generale ale autorității tutelare în ceea ce privește copiii sunt descrise în cauza

Rolul autorității tutelare în raport cu acțiunea în stabilirea paternității a fost precizat în practica judiciară, astfel cum este descrisă mai sus.

Prin Hotărârea nr. 1280/1957 din 6 septembrie 1957, Tribunalul Suprem a considerat că mama nu putea renunța în mod valid la o acțiune în stabilirea paternității copilului său minor fără acordul autorității tutelare.

Prin Hotărârea nr. 1077/1989 din 4 mai 1989, publicată în revista

Prin Decizia nr. 74/1990 din 17 ianuarie 1990, publicată în revista

În același sens, Curtea de Apel Brașov a refuzat, prin hotărârea nr. 1624R/2001 din 11 decembrie 2001, să ia act de declarația unei mame care dorea să renunțe la acțiunea în stabilirea paternității copilului său. Aceasta a considerat inadmisibilă declarația în cauză, făcută în fața sa, pe motiv că între părți avusese loc o tranzacție în schimbul unei sume de bani. Într-adevăr art. 59 C. fam. prevede că acțiunea în stabilirea paternității aparține copilului și este exclusiv personală. Prin urmare, mama nu poate renunța la aceasta, chiar și cu acordul autorității tutelare, și nu poate încheia o tranzacție în această privință.

Prin hotărârea nr. 1059/1990, publicată în revista

Prin hotărârea nr. 2370/1993 din 22 ianuarie 1993, publicată în Culegerea (SET) nr.

În hotărârea nr. 1421/2002 din 28 mai 2002, publicată în SET

Reclamantul pretinde în special că i s-a încălcat dreptul la viața privată și de familie.

Având în vedere că îi revine sarcina de încadrare juridică a faptelor cauzei, Curtea consideră că este adecvat să examineze obiecțiile invocate de reclamant din perspectiva art. 8 din convenție, care impune, de asemenea, ca procesul decizional privind viața privată sau de familie să fie echitabil și să respecte în mod corespunzător interesele protejate de această dispoziție (

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertățile altora.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta observă că partea reclamantă, și anume mama reclamantului minor, nu a respectat una din condițiile necesare pentru ca recursul acesteia să poată fi examinat de Curtea de Apel, și anume condiția de motivare a recursului.

Conform Guvernului, nulitatea recursului, reprezentând sancționarea părții care nu a îndeplinit cerințele impuse de normele de procedură în ceea ce privește introducerea acestui recurs, nu poate fi asimilată unei renunțări la judecată. Renunțarea la judecată este reglementată de art. 246 C. proc. civ. și reprezintă un act procesual de dispoziție al părților. În al doilea caz, instanța nu poate da curs dorinței mamei de a renunța la o acțiune în stabilirea paternității, pe care a intentat-o în numele copilului său, având în vedere că aceasta îi aparține copilului. În primul caz, o hotărâre pronunțată fără să se țină seama de faptul că recursul nu a respectat condițiile impuse de art. 306 C. proc. Civ. nu este legală.

Reclamantul nu a formulat observații ca răspuns la excepția ridicată de Guvern.

Curtea consideră că argumentele în sprijinul excepției ridicate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul plângerii, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivei plângeri. De asemenea, Curtea consideră că este necesară examinarea argumentelor ținând seama de prevederea normativă din convenție invocată de reclamant (

Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Argumentele părților

Reclamantul susține că, spre deosebire de prezenta speță, în alte acțiuni în stabilirea paternității, alte instanțe au dat câștig de cauză reclamanților, în cazul în care presupusul tată a refuzat să se prezinte pentru efectuarea de examene medico-legale în vederea stabilirii dacă acesta putea fi tatăl biologic al copilului.

Guvernul nu contestă faptul că art. 8 este aplicabil în speță. Acesta susține că reclamantul este un copil născut în afara căsătoriei, care dorește stabilirea identității părintelui său pe cale judiciară și că acțiunea sa în stabilirea paternității vizează să determine raporturile sale juridice cu Z. Făcând referire la cauza

Totuși, Guvernul remarcă faptul că prezenta cauză este diferită de cauza

În primul rând, acesta precizează că, în legislația românească, nu există nicio restricție în ceea ce privește mijloacele de probă admisibile în cadrul acțiunilor în stabilirea paternității. Prin urmare, pot fi prezentate toate probele reglementate de lege pentru stabilirea anumitor stări de fapt. Astfel de probe constau în ascultarea martorilor, proba cu înscrisuri, mărturia pârâtului, prezumțiile și probele științifice. Stabilirea existenței unor relații intime între mamă și pretinsul tată în perioada legală de concepție, precum și stabilirea faptului că copilul s-a născut în urma acestor relații, pot fi dovedite prin orice mijloc, nefiind absolut necesară administrarea unor probe științifice.

În cele din urmă, Guvernul subliniază că faptul că declarația manuscrisă a presupusului tată nu a fost luată în considerare în speță, din cauza faptului că nu a fost susținută de o altă probă, este în acord cu practica instanțelor naționale.

Motivarea Curții

Curtea amintește că procedurile legate de paternitate intră sub incidența art. 8 (

În plus, Curtea amintește că articolul 8 are drept obiectiv esențial apărarea individului împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice. La acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Acestea pot implica adoptarea unor măsuri care vizează respectarea vieții private chiar și în sfera relațiilor dintre indivizi (

Granița dintre obligațiile pozitive și cele negative ale statului, în temeiul acestei dispoziții, nu se pretează totuși la o definiție precisă. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În aceste două privințe, trebuie să se aibă în vedere păstrarea echilibrului just dintre interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul său, statul beneficiind în această privință de o anumită marjă de apreciere [

Curtea amintește că nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente pentru a soluționa litigiile în materie de paternitate la nivel național, ci de a examina din perspectiva convenției deciziile pe care aceste autorități le-au pronunțat în exercitarea puterii lor discreționare (

În speță, reclamantul este un copil născut în afara căsătoriei care dorește, pe cale judiciară, să stabilească identitatea părintelui său. Acțiunea acestuia în stabilirea paternității vizează să determine raporturile sale juridice cu Z. În consecință, există o relație directă între acțiunea sa în stabilirea paternității și viața sa privată.

Curtea constată că, în temeiul legislației naționale, autoritatea tutelară era desemnată să se asigure că interesele minorilor și ale incapabililor sunt respectate, inclusiv în procedurile judiciare care îi privesc pe aceștia.

Guvernul susține că mama reclamantului s-ar fi dezinteresat de acțiunea intentată în numele copilului său, prin nemotivarea recursului său. Totuși, Curtea constată că, în conformitate cu o practică judiciară îndelungată, se pare că cea mai înaltă instanță din țară a confirmat principiul conform căruia mama copilului a cărui paternitate trebuie stabilită nu poate să renunțe la această acțiune. Or, această imposibilitate legală ar fi fost cu ușurință eludată în cazul în care, astfel cum susține Guvernul, s-ar fi acceptat ca mama să poată pur și simplu să se dezintereseze de procedură, riscând o sancțiune automată constând în nulitatea recursului său, în absența motivării, în loc să facă o declarație explicită de renunțare.

Ținând seama de interesul superior al copilului și având în vedere reglementarea în materie în ceea ce privește participarea imperativă a autorității tutelare sau a unui reprezentant al Ministerului Public la procedura de stabilire a paternității, autoritățile aveau obligația de a acționa în favoarea interesului superior al copilului a cărui paternitate trebuia stabilită, pentru prevenirea nerespectării obligațiilor de către mamă (a se vedea supra, pct. 20 și 26) și pentru a evita ca acesta să rămână fără protecție.

De asemenea, Curtea observă că, la o dată neprecizată, mama reclamantului a beneficiat de asistență socială, suferind de un handicap grav. Neputând stabili dacă, la momentul faptelor, aceasta era sau nu în măsură să apere pe deplin interesele copilului său, Curtea amintește totuși că a hotărât deja, atunci când a examinat epuizarea căilor de atac interne, că este necesar să se țină seama de vulnerabilitatea anumitor persoane, în special de incapacitatea acestora, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent sau de a se plânge pur și simplu (a se vedea

Prin urmare, trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern.

De asemenea, Curtea remarcă faptul că dreptul intern nu prevede nicio măsură care să permită obligarea părții pârâte să se supună ordinelor instanțelor și să accepte să efectueze teste de paternitate, ceea ce poate să corespundă necesității de a proteja terții, excluzând posibilitatea de a-i constrânge pe aceștia să se supună oricărui tip de examen medical, în special teste ADN (

Conform Guvernului, în temeiul unei practici constante a instanțelor care se pronunță în materie civilă, exercitându-și puterea discreționară, instanțele pot adopta decizii ținând seama de faptul că o parte a împiedicat stabilirea anumitor fapte.

Curtea remarcă faptul că, în speță, instanțele nu au stabilit consecințele refuzului opus. Totuși, ținând seama de motivele expuse anterior, în special în ceea ce privește deficiențele procedurii, Curtea nu consideră că este necesar să continue să cerceteze, în speță, dacă absența în dreptul român a unei dispoziții care să reglementeze direct consecințele unui astfel refuz constituie sau nu o abținere de a acționa în temeiul art. 8, precum în cauza

În cele din urmă, Curtea amintește că, pentru a soluționa o acțiune care are ca scop stabilirea paternității, instanțele trebuie să țină seama de interesul superior al copilului (

Având în vedere considerentele anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 8 din convenție.

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul solicită 150

Guvernul consideră că cererea trebuie să fie respinsă din cauza faptului că a fost prezentată după expirarea termenului stabilit în acest scop.

Curtea amintește că, la 4 ianuarie 2011, președintele secției a decis, în temeiul art. 38 § 1 din Regulamentul Curții, să depună această solicitare la dosar, în măsura în care privește prezenta cerere. Aceasta consideră că este necesar să i se acorde reclamantului 7

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.