Miu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 7088/03) împotriva României, prin care o cetățeană a acestui stat, doamna Margareta Miu („reclamanta"), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2002 în temeiul art. 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, apoi doamna Irina Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susține că s-a încălcat dreptul ei de acces la tribunal, din motiv că instanțele naționale nu au examinat pe fond cererile ei de restituire a unui imobil naționalizat.

La 4 februarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

În urma declinării de competență a dlui Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România (art. 28 din Regulament), președintele camerei a desemnat doamna Kristina Pardalos pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 al Convenției și art. 29 § 1 din regulament). PE FAPT

În 1950, mai mulți imobili situați la București și aparținând dlui E.M., dintre care un imobil situat la nr. 52 al bulevardul Averescu („imobilul"), au fost naționalizați. 1. Prima acțiune de revendicare a imobilului împotriva statului

Prin sentință definitivă a 22 aprilie 1993, tribunalul de caz prim al orașului București a hotărât că naționalizarea imobilului a fost ilegală. A ordonat întreprinderii de stat care administra imobilul și societății comerciale care îl ocupa să-l restituie lui B.A., moștenitorul dlui E.M.

La cererea procurorului general, care a depus o cale de atac pentru anulare, Curtea Supremă de Justiție a anulat, prin hotărâre din 28 aprilie 1995, sentința menționată mai sus. Ea a subliniat că aplicarea legilor de naționalizare nu putea fi controlată de instanțele judecătorești și a apreciat că tribunalul de caz prim al orașului București a depășit atribuțiile sale, încălcând atribuțiile puterii legislative.

Curtea Supremă de Justiție a conchis că, în orice caz, ar trebui să fie prevăzute legi noi care să stabilească măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul le-a însuși. 2. A doua acțiune de revendicare a imobilului împotriva societății comerciale care îl ocupa

Într-o dată neprecizată, B.A. a inițiat o nouă acțiune de revendicare împotriva societății comerciale care ocupa imobilul.

După decesul lui B.A., reclamanta, moștenitoarea sa, a continuat această acțiune.

Prin hotărâre definitivă din 22 iunie 1998, curtea de apel a orașului București a respins acțiunea de revendicare, apreciind că cererea de restituire trebuia examinată de autoritațile administrative conform procedurii prevăzute de legea nr. 112/1995. Curtea de apel a subliniat că legea menționată mai sus i-a ofert reclamantei posibilitatea de a contesta în fața instanțelor interne decizia autorităților administrative pronunțată în aplicarea acestei legi, asigurând-i astfel accesul la tribunal. 3. Acțiune pe baza dispozițiilor legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995

Într-o dată neprecizată, invocând dispozițiile legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 privind situația juridică a unor bunuri imobiliare cu destinație de locuință („legea nr. 112/1995") care prevedea că foștii proprietari puteau obține, în anumite condiții, restituirea bunurilor lor sau o indemnizație ca reparație, B.A. a cerut autorităților administrative locale restituirea imobilului. După decesul lui B.A., reclamanta a continuat și această acțiune.

Prin decizie din 2 februarie 1998, primăria orașului București a admis cererea de restituire. La contestația societății comerciale care ocupa imobilul, tribunalul de caz prim al orașului București, prin sentință din 11 iulie 2001, a anulat decizia din 2 februarie 1998 fără a intra în discuția fondului cauzei, pe motiv că autoritațile administrative au ordonat în mod eronat restituirea. Constatând că imobilul era destinat unei folosințe comerciale, a hotărât că dispozițiile legii nr. 112/1995 nu-i erau aplicabile.

La apel și recurs în revizuire depuse de reclamanta, această sentință a fost confirmată prin două hotărâri ale tribunalului județean al orașului București și ale curții de apel a orașului București din 19 noiembrie 2001 și 20 septembrie 2002.

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului ei de acces la tribunal pe motiv că instanțele naționale nu au examinat pe fond cererile ei de restituire. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, redat astfel: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) privind contestații asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă (...)" A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident lipsit de bază în sensul art. 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea constată, de asemenea, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul contrazice alegațiile reclamantei. Bazând-se pe teoria marjei de apreciere a statelor, el nu neagă existența unei ingerințe în dreptul de acces al reclamantei la tribunal, dar apreciază că o asemenea ingerință urmărea un scop legitim, și anume o bună administrare a justiției, și că era proporționată. Guvernul susține, de asemenea, că reclamanta a ales greșit căile procedurale puse la dispoziție de legislația în vigoare sau că a omis să folosească alte căi, de exemplu cele stabilite de legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate în mod abuziv de statul („legea nr. 10/2001"), fără a furniza precizări cu privire la această procedură.

Reclamanta menține că refuzul tribunalelor interne de a se pronunța pe fond asupra acțiunilor ei a afectat dreptul ei de acces la tribunal.

Cu privire la argumentul privind posibilitatea pe care o avea reclamanta de a iniția procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, Curtea observă că Guvernul nu invocă neepuizarea căilor de recurs interne și că argumentul lui se referă la analiza generală a fondului cauzei. Curtea amintește că o întrebare similară s-a pus în cauza Maria Atanasiu și alții c. România (nr. 30767/05 și 33800/06, 12 octombrie 2010). În această cauză, ea a hotărât că înainte de hotărârea din 19 martie 2007 a Adunării Plenare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, persoanele interesate erau în imposibilitate de a cere în fața tribunalelor interne, pe baza dispozițiilor legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor naționalizate (Maria Atanasiu și alții, precitată, § 121).

Rezultă că la 27 decembrie 2002, data la care reclamanta și-a depus cererea, procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 nu constituia un recurs efectiv susceptibil de a-i permite recuperarea imobilului. Prin urmare, argumentul Guvernului trebuie respins.

Curtea amintește că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să se pronunțe asupra oricărei contestații privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă, dar că acest drept nu este absolut și se prează la limitări implicit admise, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de recurs, deoarece cere prin natura sa o reglementare de către stat, care se bucură în acest privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justifiabil în mod sau în măsură atât încât dreptul lui la tribunal să fie afectat în substanța sa. În plus, asemenea limitări sunt compatibile cu art. 6 § 1 al Convenției doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul vizat (Yagtzilar și alții c. Grecia, nr. 41727/98, §§ 22-23, CEDO 2001-XII și Lungoci c. România, nr. 62710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).

În plus, faptul că persoana interesată a putut folosi căile de drept interne nu este întotdeauna suficient pentru a satisface cerințele art. 6 § 1: trebuie să se constate că gradul de acces asigurat de legislația națională era suficient pentru a asigura persoanelor interesate „dreptul la tribunal", ținând seama de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, precitată, § 26 și Lungoci, precitată, § 43). Aceasta este valabil în special atunci când, de exemplu, persoana interesată a putut accesa un tribunal doar pentru a-i se declara acțiunea inadmisibilă prin jocul legii (ibidem).

În cauza de față, Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamanta avea dreptul de a cere restituirea imobilului și că tribunalele interne nu s-au pronunțat pe fond asupra acestei cereri. De aceea, ea a suferit o ingerință în dreptul ei de acces la tribunal. Prin urmare, trebuie analizat dacă această ingerință urmărea un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul vizat.

Curtea poate fi de acord cu opinia Guvernului conform căreia ingerința suferită de reclamanta urmărea un scop legitim, și anume o bună administrare a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci, precitată, § 37). Rămâne de determinat dacă o asemenea ingerință era proporționată din motivele ce urmează.

Curtea observă că reclamanta și-a văzut acțiunea de revendicare respinsă de instanțele interne fără examinare pe fond a cauzei și că a fost astfel privată de orice posibilitate clară și concretă de a vedea tribunalele pronunțând-se asupra cererii ei de restituire a imobilului.

Astfel, prin hotărâre din 22 iunie 1998, curtea de apel a orașului București a respins acțiunea de revendicare pe motiv că cererea de restituire trebuia examinată de autoritațile administrative conform dispozițiilor legii nr. 112/1995. Or, după ce reclamanta a parcurs etapele administrative prevăzute de legea menționată mai sus, aceleași instanțe au hotărât prin hotărâre din 20 septembrie 2002 că imobilul în chestiune nu intra în sfera de aplicare a legii respective.

Rezultă că reclamanta a avut acces la tribunal doar pentru a-i se declara acțiunile inadmisibile prin jocul dispozițiilor legale.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că a existat o încălcare a art. 6 § 1 al Convenției datorată absenței accesului reclamantei la tribunal.

Curtea observă că reclamanta sau successorii ei au inițiat, în vederea recuperării imobilului, trei proceduri distincte. Presupunând că termenul de șase luni a fost respectat pentru ultimele două, durata fiecăreia nu apare excesivă în comparație cu criteriile stabilite de Curte în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjeu al litigiului pentru persoana interesată (a se vedea, printre alte numeroase cauze, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Cocchiarella c. Italia [Marea Cameră], nr. 64886/01, § 121, CEDO 2006-V).

Rezultă că acest grief este în mod evident lipsit de bază și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanta susține că anularea deciziei administrative de restituire a imobilului și respingerea acțiunilor de revendicare au afectat dreptul ei la respectarea bunurilor sale.

În cauza de față, Curtea apreciază că în absența unei decizii administrative sau judiciare definitive ordonând restituirea bunului, reclamanta nu poate pretinde că este titulara unui drept de proprietate asupra unui „bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. Cu privire la existența unei posibile „așteptări legitime" de a se vedea restituit acest bun, Curtea subliniază că sentința din 22 aprilie 1993 ordonând restituirea a fost anulată la 28 aprilie 1995. În consecință, Curtea consideră că sentința din 22 aprilie 1993 nu poate fi considerată o bază juridică suficientă de natură să fundamenteze o „așteptare legitimă" pentru reclamanta de a se vedea restituit bunul ce aparținuse successorilor ei (Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. 44912/98, § 52, CEDO 2004-IX; Lupaș și alții c. România, nr. 1434/02, 35370/02 și 1385/03, § 92, CEDO 2006-XV (extras)).

Rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Pentru repararea prejudiciului material pe care susține că l-ar fi suferit, reclamanta cere restituirea imobilului precum și sumele de 360.000 euro (EUR) pentru pierderi de câștiguri și 30.000 de dolari americani (USD) pentru diverse taxe și alte cheltuieli legate de imobil.

Guvernul se opune acestor pretenții; el susține că prezenta cauză a fost comunicată doar din unghiul art. 6 și că nici un grief derivat din Protocolul nr. 1 nu a fost ridicat în etapa comunicării.

Curtea observă că în cauza de față singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de dreptul de acces la tribunal pentru a revendica un bun imobiliar, în încălcare a art. 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, ea respinge prezenta cerere.

Cu toate acestea, Curtea amintește jurisprudența sa bine stabilită conform căreia, în caz de încălcare a art. 6 al Convenției, trebuie plasați reclamanții, pe cât posibil, în situația în care s-ar afla dacă nu ar fi existat nerespectarea cerințelor acestei dispoziții (Piersack c. Belgia (art. 50), 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, § 12).

Trebuie constatat în cauza de față că art. 322 § 9 al Codului de procedură civilă român permite revizuirea unui proces pe plan intern dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. În plus, Curtea apreciază că atunci când constată că dreptul de acces la tribunal a fost violat, remediul cel mai potrivit este, în principiu, reconsiderarea sau redeschiderea procedurii în timp util și în respectarea cerințelor art. 6 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci, precitată, § 56). B. Prejudiciu moral

Reclamanta cere, de asemenea, suma de 300.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care autorul ei, B.A., și ea însăși l-ar fi suferit datorită suferințelor și stresului cauzate de deciziile instanțelor interne.

Guvernul contestă existența prejudiciului moral suferit de reclamanta, deoarece aceasta nu ar fi prezentat nici un document justificativ, și apreciază, de altfel, că o posibilă constatare a încălcării ar putea constitui, prin ea însăși, o reparație satisfăcătoare a acestui prejudiciu.

Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert, care nu este suficient compensat de constatarea încălcării efectuate (Lungoci, precitată, § 54). În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și hotărând în echitate, așa cum vrea art. 41 al Convenției, Curtea acordă reclamantei suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Cât privește prejudiciul moral pretins suferit de B.A., Curtea observă că acesta a decedat înaintea introducerii prezentei cereri, pe care reclamanta a introdus-o în propriul nume. Prin urmare, Curtea respinge cererea de satisfacție echitabilă cu privire la B.A. C. Cheltuieli și dépens

Reclamanta cere, de asemenea, pentru cheltuielile și dépensele angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții, următoarele sume: - 65.000 EUR și 10.000 USD pentru onorariile de avocat; - 735.064 lei vechi români (ROL) pentru diverse taxe plătite Camerei de Comerț; - 10.000 USD pentru diverse cheltuieli suportate între 1999 și 2006 (taxe judiciare, fotocopii, redactare de documente). Ea prezintă documente justificative pentru o parte din aceste sume.

Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2012, reclamanta cere o sumă suplimentară de 45.000 EUR pentru onorariile de avocat, fără totuși a prezenta documente justificative.

Guvernul se opune plății acestor sume, pe care le apreciază excesive și speculative. În plus, el susține că reclamanta nu și-a etayat cererile deoarece nu a prezentat toate contractele de asistență juridică însoțite de chitanțele respective.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și dépenselor doar în măsura în care sunt dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În cauza de față, Curtea observă că sumele cerute de reclamanta sunt excesive în raport cu obiectul și natura dosarului. Ținând seama de elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea apreciază rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantei. D. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază că este potrivit să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 7088/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Margareta Miu (« la requérante »), a saisi la Cour le 27 décembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu puis M me Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante allègue une violation de son droit d’accès à un tribunal, en raison du fait que les juridictions nationales n’ont pas examiné au fond ses demandes de restitution d’un immeuble nationalisé.

Le 4 février 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), le président de la chambre a désigné M me Kristina Pardalos pour siéger en qualité de juge ad hoc (article 26 § 4 de la Convention et article 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1950, plusieurs immeubles situés à Bucarest et appartenant à M.E., dont un immeuble situé au n o 52 du boulevard Averescu (« l’immeuble »), furent nationalisés. 1. Première action en revendication de l’immeuble contre l’Etat

Par un jugement définitif du 22 avril 1993, le tribunal de première instance de Bucarest jugea que la nationalisation de l’immeuble avait été illégale. Il ordonna à l’entreprise d’Etat qui gérait l’immeuble et à la société commerciale qui l’occupait de le restituer à B.A., l’héritier de M.E.

Sur demande du procureur général, qui forma un recours en annulation, la Cour suprême de justice annula par un arrêt du 28 avril 1995 le jugement susmentionné. Elle souligna que l’application des lois de nationalisation ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions et estima que le tribunal de première instance de Bucarest avait outrepassé ses attributions en empiétant sur celles du pouvoir législatif.

La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était appropriés. 2. Deuxième action en revendication de l’immeuble contre la société commerciale qui l’occupait

A une date non précisée, B.A. forma une nouvelle action en revendication contre la société commerciale qui occupait l’immeuble.

Après le décès de B.A., la requérante, son héritière, poursuivit cette action.

Par un arrêt définitif du 22 juin 1998, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’action en revendication, en estimant que la demande de restitution devait faire l’objet d’un examen devant les autorités administratives selon la procédure prévue par la loi n o 112/1995. La cour d’appel souligna que la loi susmentionnée donnait à la requérante la possibilité de contester devant les juridictions internes la décision des autorités administratives rendue en application de cette loi, lui assurant ainsi l’accès à un tribunal. 3. Action fondée sur les dispositions de la loi n o 112 du 23 novembre 1995

A une date non précisée, se prévalant des dispositions de la loi n o 112 du 23 novembre 1995 concernant la situation juridique de certains biens immeubles à usage d’habitation, (« la loi n o 112/1995 ») qui précisait que les anciens propriétaires pouvaient obtenir, sous certaines conditions, la restitution de leurs biens ou une indemnité à titre de réparation, B.A. demanda aux autorités administratives locales la restitution de l’immeuble. Après le décès de B.A., la requérante poursuivit cette action également.

Par une décision du 2 février 1998, la mairie de Bucarest fit droit à la demande de restitution. Sur contestation de la société commerciale qui occupait l’immeuble, le tribunal de première instance de Bucarest, par un jugement du 11 juillet 2001, annula la décision du 2 février 1998 sans rentrer dans le fond de l’affaire au motif que les autorités administratives avaient à tort ordonné la restitution. Constatant que l’immeuble était affecté à un usage commercial, il jugea que les dispositions de la loi n o 112/1995 ne lui étaient pas applicables.

Sur appel et pourvoi en recours introduits par la requérante, ce jugement fut confirmé par deux arrêts du tribunal départemental de Bucarest et de la cour d’appel de Bucarest des 19 novembre 2001 et 20 septembre 2002. II.

La requérante dénonce une violation de son droit d’accès à un tribunal au motif que les juridictions nationales n’ont pas examiné sur le fond ses demandes de restitution. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement conteste les allégations de la requérante. S’appuyant sur la théorie de la marge d’appréciation des Etats, il ne nie pas l’existence d’une ingérence dans le droit d’accès de la requérante à un tribunal, mais estime que pareille ingérence poursuivait un but légitime, plus précisément la bonne administration de la justice, et qu’elle était proportionnée. Le Gouvernement argue également que la requérante a mal choisi les voies procédurales mises à sa disposition par la législation en vigueur ou bien qu’elle a omis d’en utiliser d’autres comme, par exemple, celles établies par la loi n o 10 du 8 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat (« la loi n o 10/2001 »), sans apporter de précisions quant à cette procédure.

La requérante maintient que le refus des tribunaux internes de se prononcer sur le fond de ses actions a porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal.

S’agissant de l’argument tiré de la possibilité qu’avait la requérante pour entamer la procédure prévue par la loi n o 10/2001, la Cour note que le Gouvernement n’excipe pas du non-épuisement des voies de recours internes et que son argument porte sur l’analyse globale du fond de l’affaire. La Cour rappelle qu’une question similaire s’était posée dans l’affaire Maria Atanasiu et autres c. Roumanie (n os 30767/05 et 33800/06, 12 octobre 2010). Dans cette affaire elle a jugé qu’avant l’arrêt du 19 mars 2007 de l’Assemblée plénière de la Haute Cour de cassation et de justice, les personnes intéressées étaient dans l’impossibilité de réclamer devant les tribunaux internes, sur la base des dispositions de la loi n o 10/2001, la restitution des immeubles nationalisés ( Maria Atanasiu et autres , précité, § 121).

Il s’ensuit que le 27 décembre 2002, date à laquelle la requérante a introduit sa requête, la procédure prévue par la loi n o 10/2001 ne constituait pas un recours efficace susceptible de lui permettre de récupérer son immeuble. Dès lors, l’argument du Gouvernement doit être écarté.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation portant sur ses droits et obligations de caractère civil, mais que ce droit n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareilles limitations ne se concilient avec l’article 6 § 1 de la Convention que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Yagtzilar et autres c. Grèce , n o 41727/98, §§ 22-23, CEDH 2001 ‑ XII et Lungoci c. Roumanie , n o 62710/00, §§ 34-36, 26 janvier 2006).

En outre, le fait pour l’intéressé d’avoir pu emprunter des voies de droit internes ne suffit pas toujours pour que soient satisfaites les exigences de l’article 6 § 1 : encore faut-il constater que le degré d’accès procuré par la législation nationale suffisait pour assurer aux intéressés le « droit à un tribunal », eu égard au principe de la prééminence du droit dans une société démocratique ( Yagtzilar , précité, § 26 et Lungoci , précité, § 43). Il en va ainsi notamment lorsque, par exemple, l’intéressé n’a pu accéder à un tribunal que pour entendre déclarer son action irrecevable par le jeu de la loi ( ibidem ).

En l’espèce, la Cour note qu’il n’est pas contesté que la requérante avait le droit de demander la restitution de l’immeuble et que les tribunaux internes n’ont pas statué au fond sur cette demande. De ce fait, elle a subi une ingérence dans son droit d’accès à un tribunal. Il convient donc d’analyser si cette ingérence poursuivait un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé.

La Cour peut se rallier à l’opinion du Gouvernement selon laquelle l’ingérence subie par la requérante poursuivait un but légitime, à savoir la bonne administration de la justice (voir mutatis mutandis , Lungoci , précité, § 37). Reste à déterminer si pareille ingérence était proportionnée pour les motifs ci-après.

La Cour note que la requérante a vu son action en revendication rejetée par les juridictions internes sans examen du fond de l’affaire et qu’elle a été ainsi privée de toute possibilité claire et concrète de voir les tribunaux statuer sur sa demande de restitution de l’immeuble.

Ainsi, par un arrêt du 22 juin 1998, la cour d’appel de Bucarest a rejeté l’action en revendication au motif que la demande de restitution devait faire l’objet d’un examen par les autorités administratives selon les dispositions de la loi n o 112/1995. Or, après que la requérante eut parcouru les étapes administratives prévues par la loi susmentionnée, les mêmes juridictions ont jugé par un arrêt du 20 septembre 2002 que l’immeuble en question n’entrait pas dans le champ d’application de ladite loi.

Il en résulte que la requérante n’a eu accès à un tribunal que pour voir déclarer ses actions irrecevables par le jeu des dispositions légales.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’absence d’accès de la requérante à un tribunal. II.

La Cour note que la requérante ou ses auteurs ont engagé, en vue de récupérer l’immeuble, trois procédures distinctes. A supposer que le délai de six mois a été respecté pour les deux dernières, la durée de chacune n’apparaît pas excessive par rapport aux critères consacrés par la Cour dans sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, et Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 121, CEDH 2006-V).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante allègue que l’annulation de la décision administrative de restitution de l’immeuble et le rejet des actions en revendication ont porté atteinte à son droit au respect de ses biens.

En l’espèce, la Cour estime qu’à défaut de décision définitive administrative ou judiciaire ordonnant la restitution du bien, la requérante ne saurait se prétendre titulaire d’un droit de propriété sur un « bien actuel » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne l’existence d’une éventuelle « espérance légitime » de se voir restituer ce bien, la Cour souligne que le jugement du 22 avril 1993 ordonnant la restitution a été annulé le 28 avril 1995. Par conséquent, la Cour considère que le jugement du 22 avril 1993 ne saurait passer pour une base juridique suffisante de nature à fonder une « espérance légitime », pour la requérante, de se voir restituer le bien ayant appartenu à ses auteurs ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 52, CEDH 2004 ‑ IX; Lupaș et autres c. Roumanie , n os 1434/02, 35370/02 et 1385/03, § 92, CEDH 2006 ‑ XV (extraits)).

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Pour réparer le préjudice matériel qu’elle aurait subi, la requérante réclame la restitution de l’immeuble ainsi que les sommes de 360 000 euros (EUR) au titre du manque à gagner et de 30 000 dollars américains (USD) à raison de diverses taxes et autres frais liés à l’immeuble.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions ; il fait valoir que la présente affaire a uniquement été communiquée sous l’angle de l’article 6 et qu’aucun grief tiré du Protocole n o 1 n’a été soulevé au stade de la communication.

La Cour note qu’en l’espèce la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié du droit d’accès à un tribunal pour revendiquer un bien immobilier, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Par conséquent, elle rejette la présente demande.

Néanmoins, la Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en cas de violation de l’article 6 de la Convention, il faut placer les requérants, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle ils se trouveraient s’il n’y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition ( Piersack c. Belgique (article 50), 26 octobre 1984, série A n o 85, § 12).

Il convient de constater en l’espèce que l’article 322 § 9 du code de procédure civile roumain permet la révision d’un procès sur le plan interne si la Cour a constaté la violation des droits d’un requérant. De plus, la Cour estime que lorsqu’elle conclut que le droit d’accès à un tribunal a été violé, le redressement le plus approprié est, en principe, de rejuger ou de rouvrir la procédure en temps utile et dans le respect des exigences de l’article 6 de la Convention (voir mutatis mutandis, Lungoci , précité, § 56). B. Dommage moral

La requérante réclame également la somme de 300 000 EUR au titre du préjudice moral que son auteur, B.A., et elle-même auraient subi en raison des souffrances et du stress causés par les décisions des juridictions internes.

Le Gouvernement conteste l’existence du préjudice moral subi par la requérante, car elle n’aurait présenté aucun document justificatif, et il estime au demeurant qu’un constat éventuel de violation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante de ce préjudice.

La Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral certain, lequel n’est pas suffisamment compensé par le constat de violation opéré ( Lungoci , précité, § 54). Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante la somme de 3 000 EUR au titre du préjudice moral.

Quant au préjudice moral prétendument subi par B.A., la Cour note que ce dernier est décédé avant l’introduction de la présente requête, que la requérante a introduite en son propre nom. Par conséquent, la Cour rejette la demande de satisfaction équitable en ce qui concerne B.A. C. Frais et dépens

La requérante demande également, pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, les sommes suivantes : - 65 000 EUR et 10 000 USD pour honoraires d’avocat ; - 735 064 lei roumains anciens (ROL) pour diverses taxes payées à la chambre de commerce ; - 10 000 USD pour divers frais encourus entre 1999 et 2006 (taxes judiciaires, photocopies, rédaction de documents). Elle présente des justificatifs pour une partie de ces sommes.

Par une lettre du 11 octobre 2012, la requérante demande une somme supplémentaire de 45 000 EUR pour honoraires d’avocat, sans toutefois présenter de justificatifs.

Le Gouvernement s’oppose au paiement de ces sommes qu’il estime excessives et spéculatives. De plus, il soutient que la requérante n’a pas étayé ses demandes car elle n’a pas présenté tous les contrats d’assistance judiciaire accompagnés des reçus respectifs.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI).

En l’espèce la Cour note que les sommes demandées par la requérante sont excessives par rapport à l’objet et à la nature du dossier. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.