CASE OF MIU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 7088/03, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Margareta

Guvernul român („Guvernul”)

Reclamanta pretinde că i-a fost încălcat dreptul de a acces la o instanță, având în vedere că instanțele naționale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire a unui imobil naționalizat.

La 4 februarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29

În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.

Reclamanta s-a născut în 1954 și locuiește în București.

În 1950, au fost naționalizate o serie de imobile situate în București și care îi aparțineau lui M.E., printre care un imobil situat pe Bulevardul Averescu nr. 52 („imobilul”).

Prima acțiune în revendicarea imobilului îndreptată împotriva statului

Prin hotărârea definitivă din 22 aprilie 1993, Judecătoria București a constatat că naționalizarea imobilului fusese ilegală. Aceasta a dispus ca întreprinderea de stat care gestiona imobilul și societatea comercială care îl ocupa să îl restituie lui B.A., moștenitorul lui M.E.

La cererea Procurorului General, care a introdus un recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea menționată anterior printr-o hotărâre din 28 aprilie 1995. Aceasta a subliniat că aplicarea legilor naționalizării nu putea fi controlată de instanțe și a considerat că Judecătoria București își depășise atribuțiile, aducând atingere atribuțiilor puterii legislative.

Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că, în orice caz, noi dispoziții legislative ar trebui să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul și le-a însușit.

A doua acțiune în revendicarea imobilului îndreptată împotriva societății comerciale care îl ocupa

La o dată neprecizată, B.A. a introdus o nouă acțiune în revendicare împotriva societății comerciale care ocupa imobilul.

După decesul lui B.A., reclamanta, moștenitoarea acestuia, a continuat acțiunea.

Prin hotărârea definitivă din 22 iunie 1998, Curtea de Apel București a respins acțiunea în revendicare, considerând că cererea de restituire trebuia să facă obiectul unei examinări în fața autorităților administrative, în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995. Curtea de apel a subliniat că legea menționată anterior îi oferea reclamantei posibilitatea de a contesta în fața instanțelor interne decizia autorităților administrative în temeiul acestei legi, asigurându-i astfel accesul la o instanță.

Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112 din 23

La o dată neprecizată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe („Legea nr. 112/1995”) care stabilea că foștii proprietari puteau obține, în anumite condiții, restituirea bunurilor lor sau o despăgubire cu titlu de reparație, B.A. a solicitat autorităților administrative locale restituirea imobilului. După decesul lui B.A., reclamanta a continuat și această acțiune.

Prin decizia din 2 februarie 1998, Primăria Municipiului București a admis cererea de restituire. În urma contestației formulate de societatea comercială care ocupa imobilul, Judecătoria București, prin hotărârea din 11 iulie 2001 a anulat decizia din 2 februarie 1998, fără să examineze fondul cauzei, pe motiv că autoritățile administrative au dispus în mod eronat restituirea. Constatând că imobilul era destinat unei utilizări comerciale, aceasta a considerat că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu erau aplicabile în acest caz.

În urma apelului și a recursului introduse de reclamantă, această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea Tribunalului București din 19 noiembrie 2001 și hotărârea Curții de Apel București din 20 septembrie 2002.

Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 112/1995 sunt descrise în cauza

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său de acces la o instanță, pe motiv că instanțele naționale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire. Aceasta invocă art. 6 § 1 din convenție, redactat după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Guvernul contestă susținerile reclamantei. Bazându-se pe teoria marjei de apreciere a statelor, acesta nu neagă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei de acces la o instanță, dar consideră că o astfel de ingerință urmărea un scop legitim, mai exact buna administrare a justiției, și că era proporțională. Guvernul susține, de asemenea, că reclamanta nu a ales corect căile procedurale puse la dispoziția sa de legislația în vigoare sau chiar că a omis să utilizeze alte căi procedurale, precum, de exemplu, cele stabilite de Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat („Legea nr.

Reclamanta susține că refuzul instanțelor interne de a se pronunța asupra fondului acțiunilor sale a adus atingere dreptului său de acces la o instanță.

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe posibilitatea reclamantei de a iniția o procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, Curtea observă că Guvernul nu invocă neepuizarea căilor de atac interne și că argumentul acestuia privește examinarea globală a fondului cauzei. Curtea reamintește că o problemă similară a fost ridicată în cauza

Rezultă că, la 27 decembrie 2002, data la care reclamanta a introdus cererea sa, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu constituia o cale de atac eficientă care să îi poată permite recuperarea imobilului său. Prin urmare, argumentul Guvernului trebuie să fie respins.

Curtea reamintește că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații cu privire la drepturile și obligațiilor sale cu caracter civil, dar că acest drept nu este absolut și poate fi supus unor limitări admise implicit, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece aceasta presupune prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, statul beneficiind de o anumită marjă de apreciere în această privință. Totuși, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justițiabil, accesul liber, într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță. În plus, astfel de limitări sunt conforme art. 6 § 1 din convenție numai în cazul în care urmăresc un scop legitim și în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (

În plus, faptul că persoana în cauză a avut acces la căile de drept interne nu este întotdeauna suficient pentru îndeplinirea cerințelor art. 6 § 1: trebuie să se constate, de asemenea, că gradul de acces prevăzut de legislația națională era suficient pentru a garanta persoanelor în cauză „dreptul de acces la o instanță”, ținând seama de principiul supremației dreptului într-o societate democratică (

În prezenta cauză, Curtea observă că nu s-a contestat că reclamanta avea dreptul de a solicita restituirea imobilului său și că instanțele interne nu s-au pronunțat asupra fondului cererii. Din acest motiv, reclamanta a suferit o ingerință în dreptul său de acces la o instanță. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă această ingerință urmărea un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

Curtea poate să adere la opinia Guvernului conform căreia ingerința suferită de reclamantă avea un scop legitim, și anume buna administrare a justiției (a se vedea

Curtea observă că acțiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă de instanțele interne fără să fie examinat fondul cauzei și că, astfel, a fost privată de orice posibilitate clară și concretă ca instanțele să se pronunțe cu privire la cererea sa de restituire a imobilului.

Astfel, prin hotărârea din 22 iunie 1998, Curtea de Apel București a respins acțiunea în revendicare, pe motiv că cererea de restituire trebuia să facă obiectul unei examinări de către autoritățile administrative în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995. Or, după ce reclamanta a parcurs etapele administrative prevăzute de legea menționată anterior, aceleași instanțe s-au pronunțat, prin hotărârea din 20 septembrie 2002, că imobilul în cauză nu intra în domeniul de aplicare a legii respective.

Rezultă că reclamanta nu a avut acces la o instanță decât pentru a-i fi declarate acțiunile inadmisibile prin efectul dispozițiilor legale.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenție ca urmare a absenței accesului la o instanță în ceea ce o privește pe reclamantă.

Tot în temeiul art. 6 § 1 din convenție, reclamanta denunță o încălcare a dreptului său de a-i fi soluționată cauza într-un termen rezonabil, având în vedere durata globală a tuturor procedurilor prin care a încercat să obțină restituirea imobilului.

Curtea observă că reclamanta sau autorii săi au inițiat, în scopul recuperării imobilului, trei proceduri distincte. Presupunând că termenul de șase luni a fost respectat pentru ultimele două, durata fiecăreia nu părea a fi excesivă în raport cu criteriile consacrate de Curte în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză [

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde că anularea deciziei administrative de restituire a imobilului și respingerea acțiunilor în revendicare au adus atingere dreptului acesteia la respectarea bunurilor sale.

În prezenta cauză, Curtea consideră că, în absența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se dispună restituirea bunului, reclamanta nu poate pretinde a fi titularul unui drept de proprietate asupra unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește existența unei eventuale „speranțe legitime” de a-i fi restituit acest bun, Curtea subliniază că hotărârea din 22 aprilie 1993, prin care s-a dispus restituirea, a fost anulată la 28 aprilie 1995. În consecință, Curtea apreciază că hotărârea din 22 aprilie 1993 nu poate fi considerată drept o bază juridică suficientă de natură a da naștere unei „speranțe legitime”, pentru reclamantă, de a i se restitui bunul care a aparținut autorilor săi [

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

Art.

Pentru repararea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit, reclamanta solicită restituirea imobilului, precum și sumele de 360

Guvernul se opune acestor pretenții; susține că prezenta cauză a fost comunicată doar din perspectiva art. 6 și că, în etapa comunicării, nu a fost formulat niciun capăt de cerere întemeiat pe Protocolul nr. 1.

Curtea observă că, în prezenta cauză, singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanță pentru a revendica un bun imobil, încălcându-se art. 6 § 1 din convenție. În consecință, aceasta respinge prezenta cerere.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, în cazul încălcării art. 6 din convenție, este necesar ca reclamanții să fie plasați, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă nu ar fi fost încălcate cerințele acestei dispoziții [

În prezenta cauză, este necesar să se constate că art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă român permite revizuirea pe plan intern a unei hotărâri în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. În plus, Curtea consideră că, în cazul în care constată încălcarea dreptului de acces la o instanță, reparația adecvată este, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 din convenție (a se vedea

Reclamanta solicită, de asemenea, suma de 300

Guvernul contestă existența prejudiciului moral suferit de reclamantă, deoarece aceasta nu a prezentat niciun document justificativ, și consideră, în plus, că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a acestui prejudiciu.

Curtea consideră că reclamanta a suferit în mod cert un prejudiciu moral, care nu este compensat suficient prin constatarea încălcării suferite (

În ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit B.A., Curtea observă că acesta din urmă a decedat înainte de introducerea prezentei cereri, depusă de reclamantă în nume propriu. În consecință, Curtea respinge cererea de reparație echitabilă în ceea ce îl privește pe B.A.

De asemenea, reclamanta solicită pentru cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, următoarele sume:

Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2012, reclamanta solicită o sumă suplimentară de 45

Guvernul se opune plății acestor sume pe care le consideră excesive și speculative. În plus, acesta susține că reclamanta nu și-a susținut cererile, deoarece nu a prezentat toate contractele de asistență judiciară, însoțite de chitanțele aferente.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [

În prezenta cauză, Curtea observă că sumele solicitate de reclamantă sunt excesive în raport cu obiectul și natura dosarului. Ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde reclamantei suma de 2

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.