ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1248/2025

Ședința publică din data de 5 iunie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă la 29 septembrie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata daunelor materiale în cuantum de 113.315 RON, compuse din suma de 107.515 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza de urmărire penală, precum și a judecării cauzei penale, în fond, la Tribunalul Dolj, în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2017 (disjuns din cel dintâi dosar), și în apel, la Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2019, și din suma de 6.800 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor, tratamentelor și intervențiilor medicale achitate pentru tratamentul afecțiunii oftalmice cauzate de condițiile improprii de încarcerare; la plata daunelor morale în valoare de 4.170.000 RON, alcătuite din suma de 20.000 RON, pentru reținerea timp de 24 de ore, din suma de 4.000.000 RON, pentru arestarea preventivă timp de 118 zile în perioada 20.12.2012 - 17.04.2013 și controlul judiciar dispus pentru 30 de zile, și din suma de 150.000 RON, pentru durata nejustificată a procesului penal (aproximativ 10 ani). Totodată, a solicitat ca toate cheltuielile materiale efectuate să fie actualizate cu dobânda legală și cu indicele de inflație.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 și următ. C. proc. pen., pe cele ale art. 1349 C. civ., respectiv pe cele ale art. 1, art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe prevederile art. 1.349 C. civ. și pe cele ale art. 539 C. proc. pen., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La solicitarea instanței, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că petitul privind repararea pagubelor materiale și morale suferite ca urmare a privării nelegale de libertate se întemeiază, în drept, pe dispozițiile art. 539 - 541 C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3), teza I din Constituție, precum și pe cele ale art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și pe decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale; cu privire la capătul de cerere privind repararea pagubelor suferite prin durata nejustificată a procesului penal, a indicat, drept temei juridic, dispozițiile art. 1349 C. civ. raportate la cele ale art. 6 din Convenție și ale art. 21 alin. (3) din Constituție.

Prin încheierea din 21 februarie 2023, Tribunalul Olt, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de privarea nelegală de libertate, întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., ca neîntemeiată. A respins excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de durata excesivă a procesului penal, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința nr. 603 din 19 decembrie 2023, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 140.000 RON, reprezentând daune morale, precum și suma de 15.000 RON, reprezentând daune materiale. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 316 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 603 din 19 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Olt. A admis apelurile formulate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Olt împotriva sentinței nr. 603 din 19 decembrie 2023, precum și a încheierii din 21 februarie 2023 pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în contradictoriu cu reclamantul A.. A anulat sentința civilă apelată și, rejudecând, a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către acesta a sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale (prejudiciu pentru durata excesivă a procesului penal) și a sumei de 15.000 RON, constând în daune materiale (reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocat, în procesul penal). A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) efectuate la fond. A respins cererea apelantului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente apelului.

Împotriva deciziei nr. 316 din 2 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată este parțial nelegală, în apel nefiind efectuată o cercetare judicioasă a litigiului, existând rețineri contradictorii ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, încălcându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, rolul textului normativ fiind acela de a asigura o bună administrare a justiției, precum și de a permite exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Deși decizia curții de apel este amplă, a susținut că motivarea acesteia este precară, confuză și contradictorie, fiind inversat raționamentul juridic, iar argumentele, criticile și temeiurile de drept invocate de recurent sunt interpretate restrictiv.

Recurentul a considerat că, în analiza duratei procesului penal, trebuie să se pornească de la obligația de garanție ce revine Statului Român, reținută, de altfel de instanța de apel, privind organizarea și conducerea activității judiciare.

Plecând de la această premisă, recurentul a arătat că procesul penal în care a fost implicat a durat aproximativ 10 ani. Dacă Statul Român ar fi dat dovadă de diligență și ar fi respectat Constituția, a opinat că procesul penal declanșat împotriva sa nu ar fi trebuit să existe. Astfel, a apreciat că viciul neconstituționalității normei de incriminare exista anterior începerii urmăririi penale, fiind imputabil în integralitate și necondiționat Statului Român, durata procesului, de 3.708 zile fiind excesivă.

Deși instanța de apel a notat că decizia Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 constituie o dezincriminare a faptei, a afirmat că o astfel de interpretare nu este exactă. A arătat că dezincriminarea presupune o intenție explicită a legiuitorului, manifestată printr-un act normativ cu forță juridică. Viciul neconstituțional al normei incriminatoare exista, în opinia sa, anterior începerii urmăririi penale, fiind imputabil pârâtului Statul Român.

Recurentul a afirmat că instanța de apel a analizat principiile aplicabile doar din perspectiva daunelor materiale (constând în cheltuieli de judecată), deși acestea erau aplicabile și daunelor morale.

Cu privire la despăgubirile nepatrimoniale, a susținut că instanța de apel a aplicat un raționament contorsionat, cu fracturi de logică, ce denotă intenția apriorică a instanței de a limita drastic cuantumul daunelor morale solicitate, la care recurentul se consideră îndreptățit.

Referitor la daunele morale, a afirmat că instanța de apel a procedat la o analiză secvențială, reținând că ar exista o durată nerezonabilă a procesului penal numai în privința procedurii de cameră preliminară. Totodată, curtea a reținut că nerespectarea termenului rezonabil se conturează doar prin întârzierile imputabile autorităților judiciare, ca urmare a aplicării criteriilor ce vizează complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente.

Însă, în opinia sa, aceste criterii nu au fost analizate concret de instanța de apel.

Cu privire la cel dintâi criteriu, a menționat că s-a reținut că procesul a vizat inițial 21 de inculpați, iar, în urma disjungerii cauzei, în faza de soluționare a fondului și, ulterior, a apelului, 11, respectiv, 10 inculpați, care au fost urmăriți penal și, ulterior, judecați pentru săvârșirea unui număr cuprins între una și patru infracțiuni, în detrimentul a opt părți vătămate.

Recurentul a susținut că instanța de apel nu a observat, referitor la complexitatea cauzei, că aceasta este artificială, dosarul de urmărire penală și rechizitoriul privind pretinse fapte și persoane între care nu există legătură. A apreciat că această complexitate artificială, cât și sesizarea, prin rechizitoriu, a unei instanțe necompetente, sunt imputabile, în exclusivitate, autorităților judiciare (Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism).

Referitor la comportamentul său și a celui al autorităților competente, a afirmat că instanța de apel a omis să analizeze atitudinea acestora din urmă, inclusiv din perspectiva complexității artificiale, care a generat întârzieri în soluționarea cauzei prin disjungeri și declinări de competență.

A arătat că, în ceea ce privește faza ce a urmat camerei preliminare, instanța de apel a considerat că durata procedurii a fost rezonabilă, deși au existat numeroase declinări de competență, fiind pronunțate hotărâri viciate, care au fost desființate în căile de atac.

Totodată, a susținut că instanța de apel a reținut că, la aprecierea nerespectării termenului rezonabil, trebuie să se țină cont de comportamentul reclamantului, criteriu care a fost complet ignorat în analiza efectivă, analiza sa vizând alți inculpați (cu predilecție pe inculpatul B.).

A afirmat că instanța de apel a justificat durata extinsă a dosarului penal, apreciind că au fost respectate toate drepturile procesuale ale persoanelor inculpate și garanțiile procesuale impuse de legislația în vigoare și de principiile CEDO, dar, în același timp, i-a imputat recurentului (nu direct, dar implicit, prin referirea generică "inculpații), că a uzat de aceste drepturi și garanțiile procesuale, care au determinat prelungirea duratei procesului.

Recurentul a susținut că hotărârea este confuză și contradictoriu motivată, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în mod greșit reținându-se că acestea nu au fost dovedite, fiind ignorate criteriile reținute și dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

A arătat că instanța de apel a stabilit reparația pecuniară pentru 3 ani și 6 luni, raportat la durata procesului, într-un cuantum modic. Totodată, a respins de plano și integral despăgubirile solicitate pentru privarea nelegală de libertate, deși aceasta i-a produs recurentului cel mai intens prejudiciu.

În analiza acestui capăt de cerere, a afirmat că instanța de apel nu a observat/analizat și nu s-a pronunțat asupra criticii sale prin care a arătat că excepția excluderii de la despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale, în situația în care achitarea s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei, nu este aplicabilă în speță în potrivit principiului tempus regit actum. A precizat că această prevedere a fost introdusă prin Legea nr. 201/2023, iar cererea sa a fost înregistrată în 2022. Nefiind vorba despre o lege penală mai favorabilă, aceasta nu putea avea efecte retroactive.

În ceea ce privește soluția adoptată de curte cu privire la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, a solicitat să se observe că este nelegală, având în vedere că încalcă tocmai prevederile legale reținute de instanța de apel - art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - și că nu conține o motivare adecvată.

Prin întâmpinarea depusă la 16 ianuarie 2025, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, a invocat excepția nulității recursului din perspectiva neîncadrării motivelor acestuia în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică de la 15 mai 2025, cu citarea părților.

La acest termen de judecată a pus în discuție cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, prin întâmpinare, pe care a respins-o, ca neîntemeiată, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință din 15 mai 2025, pronunțată în prezentul dosar.

La același termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că, prin motive de recurs circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în esență, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate în lipsa unei cercetări judicioase a cauzei, invocând deficiențe de motivare și susținând că motivarea deciziei recurate nu corespunde dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, fiind confuză și contradictorie, nefiind realizată o interpretare corectă a criteriilor de individualizare a sumei datorate cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procesului penal, cauza fiind greșit soluționată prin prisma Legii nr. 201/2013, care nu era aplicabilă litigiului prin raportare la principiul tempus regit actum.

Totodată, recurentul a criticat soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, reclamând încălcarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum și lipsa argumentelor care o susțin.

7.1 Procedând la examinarea motivului de recurs ce vizează aplicarea greșită a criteriilor de individualizare a daunelor morale cuvenite pentru durata excesivă a procesului penal, în raport de care se va proceda și la analiza raționamentului și a argumentelor instanței de apel care fundamentează soluția pronunțată pe acest aspect, dată fiind interferența celor două critici prin prisma problematicii abordate, Înalta Curte constatată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata daunelor morale în cuantum de 150.000 RON, pentru durata excesivă a procesului penal, finalizat prin decizia penală nr. 556 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2019.

Tribunalul Olt, secția I civilă, prin sentința nr. 603 din 19 decembrie 2023, a admis cererea reclamantului, obligându-l pe pârât la plata sumei de 80.000 RON, reprezentând reparație pecuniară pentru durata procesului penal, desfășurat pe o perioadă de aproximativ 10 ani, constatând încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În calea ordinară de atac, sentința a fost reformată, prin decizia recurată, nr. 316 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă admițând apelul pârâtului și reducând valoarea despăgubirilor morale pentru durata excesivă a procesului penal de la suma de 80.000 RON la suma de 35.000 RON, apreciind că în acest fel se asigură o reparație corespunzătoare a prejudiciului cauzat reclamantului, pentru consecințele negative suportate în plan fizic și psihic, pentru durata excesivă a procesului penal.

În recursul pendinte, recurentul a afirmat că soluția instanței de apel este injustă, raportat la criteriile dezvoltate în jurisprudență referitoare la complexitatea cauzei/conduita reclamantului și a autorităților, care instituie o asemenea formă de despăgubire în scopul respectării tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale impuse de legislația în vigoare și de principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 8 C. proc. pen., "Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil."

Principiul, enunțat în acest text legal, este consacrat în doctrină, regăsindu-se și în art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și în art. 21 alin. (3) din Constituție.

Procesul echitabil, reglementat la art. 6 din Convenție, ca o garanție procedurală a drepturilor și libertăților persoanei în fața instanțelor de judecată, constituie una dintre premisele asigurării principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică.

Doctrina de specialitate a apreciat că "termenul rezonabil" al procedurii rezidă în desfășurarea operativă a procesului, cu asigurarea, însă, a condițiilor în care principiile aflării adevărului și respectării dreptului la apărare al părților să fie aplicate tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă excesivă a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, prin raportare la jurisprudența europeană cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 paragr. 1 din Convenție, din perspectiva respectării duratei rezonabile a procesului penal, momentul de la care începe calculul duratei procedurii penale (dies a quo - data la care începe să curgă termenul/punctul de plecare), în privința suspectului sau a inculpatului, este legat de cel al formulării unei acuzații în materie penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit în jurisprudența sa sintagma "acuzație în materie penală", reținând că aceasta reprezintă un act ce provine de la o autoritate națională prin care, indiferent de formă, se comunică unei persoane existența suspiciunii referitoare la comiterea unei infracțiuni, fără a prezenta relevanță dacă această comunicare este explicită ori implicită. Astfel, s-a arătat că acest moment coincide, de principiu, cu cel al notificării oficiale, emanate de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea privind săvârșirea unei infracțiuni (cauzele Deweer contra Belgiei, Corigliano contra Italiei).

Potrivit actualei reglementări procesual penale, dies a quo echivalează cu momentul dispunerii efectuării urmăririi penale față de o anumită persoană, care dobândește calitatea de suspect, potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen.. Jurisprudența europeană a relevat că, uneori, raportarea nu trebuie să se facă la o notificare formală cu privire la existența învinuirii, dies a quo putând fi considerat momentul la care persoana în cauză începe să fie privită, în mod rezonabil, ca un suspect, acesta putând coincide, după caz, cu data ridicării imunității parlamentare/data efectuării unei percheziții domiciliare, raportat la dovezile incriminatorii efectiv identificate/data la care a avut loc prima audiere la sediul poliției, chiar în calitate de martor (cauza Shabelnik contra Ucrainei).

În ceea ce privește finalul procedurii (dies ad quem), este luat în considerare momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare/achitare/încetare a procesului penal (cauzele Wemhoff contra Germaniei, Neumeister contra Austriei).

La stabilirea acestui interval de timp, în literatura juridică s-a arătat că trebuie luată în calcul durata procesului și în căile ordinare de atac, precum și durata procedurilor în rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere, dispuse de o instanță de control judiciar. În schimb, s-a apreciat că nu pot fi avute în vedere perioadele de timp scurse între momentul pronunțării unei hotărâri definitive și cel al admiterii căii extraordinare de atac, prin care s-a dispus restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale, sau cele cuprinse între momentul dispunerii unei soluții de scoatere de sub urmărire penală și data infirmării acestei soluții și reluării urmăririi penale.

Raportând aceste considerente teoretice și jurisprudențiale la judecata realizată în apel, contrar susținerilor recurentului, analiza curții se circumscrie acestora, instanța reținând că durata procedurilor judiciare finalizate prin soluția de achitare dispusă prin sentința penală nr. 712 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală și pentru cauze cu minori, a durat 3.708 zile (aproximativ 10 ani), respectiv de la 12 februarie 2012, când a fost declanșată procedura, până la 7 aprilie 2022, când a fost pronunțată decizia penală nr. 556 de către Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori (hotărâre definitivă), prin care a fost menținută soluția de achitare dispusă de instanța de fond.

Potrivit situației de fapt relevate de probațiunea administrată în cauză (care nu poate fi reevaluată în recurs față de prevederile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), curtea de apel a reținut că recurentul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2011 al DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova la 14 iunie 2013, pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată și continuată, prevăzută de art. 248 raportat la art. 248

1

din C. pen. de al 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același act normativ, rechizitoriul fiind înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. x/2014, din care a fost disjuns dosarul nr. x/2017, în care a figurat, în calitate de inculpat și recurentul.

Instanța de apel a arătat că în cursul urmăririi penale, acesta a fost reținut în perioada de 12 decembrie 2012 - 13 decembrie 2012, ulterior fiind arestat preventiv, de la 20 decembrie 2013, până la 17 aprilie 2013, când a fost dispusă măsura controlului judiciar.

Prin sentința penală nr. 712 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală și pentru cauze cu minori, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, s-a dispus achitarea recurentului pentru infracțiunea de abuz în serviciu, pe motiv că nu erau îndeplinite elementele obiective ale acestei infracțiuni.

Analizând cronologic procedura derulată în dosarul penal în care a fost implicat recurentul, pe baza înscrisurilor de la dosar, instanța de apel a reținut că procesul a vizat, inițial, 21 de inculpați, iar, în urma disjungerii cauzei, în etapa de fond, și, ulterior, în apel, în cadrul acestuia s-a examinat situația a 11, respectiv a 10 inculpați, fiecare fiind urmărit penal și judecat ulterior pentru săvârșirea unui număr cuprins între una și patru infracțiuni. În ceea ce privește părțile vătămate, curtea a remarcat că a fost vorba despre 8 persoane cu această calitate.

Cu privire la faza de urmărire penală, instanța de apel a constatat că s-a desfășurat pe parcursul a mai puțin de doi ani, cercetarea penală începând la 13 iulie 2011, prin sesizarea din oficiu a DIICOT și formarea dosarului nr. x D/P/2011, și încheindu-se prin emiterea rechizitoriului la 14 iunie 2013 și trimiterea în judecată, ca atare, a unui număr de 21 de inculpați pentru săvârșirea unui număr mare de infracțiuni.

După emiterea rechizitoriului, instanța de apel a notat că dosarul a fost înregistrat inițial pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/2013, fiind, ulterior, declinat, prin sentința penală nr. 89 din 21 februarie 2014, în favoarea Tribunalului Dolj.

Dosarul penal a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secția penală la 28 martie 2014, sub nr. x/2014, iar la 17 ianuarie 2017 a fost disjuns și s-a format, astfel, dosarul nr. x/2017 al aceleiași instanțe, care a vizat doar soluționarea în camera preliminară.

Curtea de apel a remarcat că dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj, secția penală a stagnat în procedura camerei preliminare, aproximativ trei ani și șase luni, încheierea prin care s-a verificat legalitatea actului de sesizare al instanței (rechizitoriul) și s-au respins excepțiile și apărările formulate de către părți fiind desființată de trei ori.

Astfel, a notat că prima încheiere a Tribunalului Dolj din 4 iulie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a fost desființată de Curtea de Apel Craiova, prin încheierea nr. 423 din 15 octombrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, pentru nemotivare.

Instanța de apel a consemnat că a doua încheiere de cameră preliminară a fost pronunțată de Tribunalul Dolj la 16 februarie 2015, însă și aceasta a fost desființată de Curtea de Apel Craiova, prin încheierea nr. 179 din 21 aprilie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, reținându-se nelegala citare a unuia dintre inculpați și nerespectarea drepturilor procesuale ale acestuia în raport de considerentele deciziei nr. 641/2014 a Curții Constituționale.

A remarcat instanța de apel că, prin încheierea din 28 mai 2015, pronunțată în dosarul de cameră preliminară nr. 4717/63/2014 al Tribunalului Dolj, a fost admisă cererea de recuzare a judecătorului cauzei, formulată de unul dintre inculpați, litigiul fiind repartizat altui complet care, la 7 octombrie 2015, a pronunțat cea de-a treia încheiere în camera preliminară, care a fost desființată prin admiterea contestațiilor depuse, de către Curtea de Apel Craiova, prin încheierea nr. 25 din 5 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014.

În acest context factual reținut, curtea a evaluat înscrisurile de la dosar și a constatat că la 28 martie 2016 au fost remediate neregularitățile rechizitoriului de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, dispunându-se începerea judecății, dosarul, aflat spre soluționare pe rolul Tribunalului Dolj, din luna mai până în luna octombrie 2016, suferind amânări de judecată și declinări succesive de competență.

Instanța de apel a mai observat că, la 17 ianuarie 2017, dosarul a fost disjuns, pe rolul Tribunalului Dolj înregistrându-se dosarul nr. x/2017, în care s-a soluționat fondul procesului penal, care a vizat doar 11 din cei 21 de inculpați trimiși inițial în judecată prin rechizitoriul din 14 iunie 2013, printre aceștia figurând și recurentul.

Evaluând, din punct de vedere temporal judecata de la fond, curtea a reținut că dosarul a fost soluționat cu celeritate, cercetarea judecătorească derulându-se pe parcursul a 21 de termene, acordate la intervale de o săptămână sau două, pentru audierea a nouă martori și efectuarea unei expertize fiscale, dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj fiind finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 712 din 13 decembrie 2017.

În ceea ce privește apelul declarat împotriva acestei sentințe, curtea a notat că a fost admis prin decizia penală nr. 320 din 7 martie 2019 a Curții de Apel Craiova, hotărârea fiind desființată parțial, dispunându-se disjungerea apelurilor formulate cu privire la 10 inculpați, printre care și recurentul, după disjungere formându-se dosarul nr. x/2019 al aceleiași instanțe.

S-a constatat că dosarul penal, în faza judecății în apel, a comportat aproximativ 50 de termene, care au presupus audierea unor martori și inculpați și efectuarea unui supliment la raportul de expertiză fiscală, în cauză fiind încuviințate numeroase cereri de amânare pentru lipsă de apărare sau în scopul prezentării unuia dintre inculpați (B.) la IML Craiova, în vederea expertizării.

Instanța de apel a observat că pricina a fost reținută în pronunțare, după ce, la 18 iunie 2020, au avut loc dezbateri în vederea schimbării încadrării juridice. La 23 octombrie 2020, a reținut că apelul a fost repus pe rol și soluționat în complet de divergență, aspect care a presupus readministrarea întregului probatoriu, punerea în discuție și schimbarea încadrării juridice a faptelor, judecata fiind finalizată în calea de atac prin decizia penală nr. 556 din 7 aprilie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Corelativ, a remarcat că etapa repunerii cauzei pe rol în complet de divergență și readministrarea probatoriului s-a desfășurat în intervalul 23 octombrie 2020 - 23 decembrie 2021, etapă care a presupus, pe lângă readministrarea probatoriului, acordarea unor termene pentru lipsa de procedură constatată cu părțile, lipsa martorilor, admiterea unor cereri de amânare repetate formulate de inculpatul B., și soluționarea numeroaselor cereri de recuzare, de strămutare, precum și de sesizare a Curții Constituționale, depuse de același inculpat.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a raportat această situație factuală reținută la criteriile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitoare la durata rezonabilă a procesului - complexitatea cauzei, comportamentul părților și al autorităților, miza procedurii pentru partea interesată - și a apreciat că, din perspectiva acestora, pârâtul Statul Român nu a reușit să demonstreze, prin argumente substanțiale, cum o durată a unei proceduri penale de aproape 10 ani (din care trei ani și jumătate a durat procedura camerei preliminare), finalizată printr-o soluție definitivă de achitare pe motiv că fapta nu există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, în sensul respectării pretinsului echilibru între exigențele celerității procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției.

Referitor la consecințele pe care prelungirea procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-au avut asupra recurentului, curtea nu a contestat că viața acestuia a suferit schimbări radicale, raportat la durata procesului penal, care a presupus supunerea la rigorile procedurale o perioadă de aproximativ 10 ani, ceea ce a creat efecte negative asupra vieții sale cotidiene și stării psihice, incertitudinea privind deznodământul litigiului fiind apreciată, în acest context, ca fiind cauzatoarea unui disconfort emoțional puternic.

Instanța de apel a remarcat că, deși recurentul a invocat întinarea reputației prin articolele de presă publicate în perioada desfășurării procesului penal în ziarele locale și naționale, aceasta nu a dovedit, prin nicio probă administrată, că a suferit un prejudiciu de imagine. În mod similar, s-a reținut și în ceea ce privește lezarea demnității și onoarei afirmate, ca urmare a suspendării din funcția de șef administrație contribuabili mijlocii din cadrul D.G.F.P. Olt, ca urmare a începerii urmăririi penale, lipsa probațiunii împiedicând instanța să aprecieze asupra reparării acestui prejudiciu.

Cu privire la suspendarea din funcție, curtea a subliniat că legislația în vigoare prevede o astfel de măsură în cazul trimiterii în judecată a unui funcționar public, motiv pentru care măsurile adoptate de angajator în acest sens au fost considerate legale și nevătămătoare pentru recurent, de vreme ce a existat posibilitatea pensionării, respectiv a încasării salariilor care i s-au cuvenit pe perioada suspendării, ca urmare a finalizării procesului penal printr-o soluție de achitare.

La cuantificarea prejudiciului, instanța de apel s-a raportat la statuările jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze cu obiect similar celei pendinte, în care s-a apreciat asupra depășirii termenului rezonabil al procesului, luând ca reper perioadele menționate în cauzele Milasi/Baggetta împotriva Italiei, B./Ringeisen împotriva Austriei, Rouille, împotriva Franței, cuprinse între 5 ani și 9 ani și 7 luni, și a apreciat că durata procesului penal în care a fost implicat recurentul, de aproximativ 10 ani, îi dau dreptul la repararea prejudiciului, conform dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și ale art. 1381 C. civ., față de aspectele reținute în aceeași jurisprudență, în sensul că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru un timp prea îndelungat (cauzele Constantin Florea/Ardelean împotriva României).

În schimb, contrar legațiilor recurentului în sensul că instanța de apel ar fi abordat secvențial chestiunea duratei procesului, Înalta Curte consideră pertinentă modalitatea de analiză potrivit căreia curtea a defalcat, din punct de vedere temporal, etapele parcurse de procesul penal, remarcând că numai în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară, pe o perioadă de peste trei ani, poate fi reținută durata nerezonabilă și încălcarea, sub acest aspect, a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție.

Constatarea este corectă, de vreme ce, conform art. 343 C. proc. pen., durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, camera preliminară, în sensul dispozițiilor legale care o reglementează (art. 344 - 345 C. proc. pen.) vizând o procedură de filtru, ce constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și efectuării actelor procedurale de urmărire penală.

Deși în literatura de specialitate s-a apreciat că termenul prevăzut de art. 343 C. proc. pen. trebuie privit ca un termen de recomandare, dată fiind amploarea procedurii judiciare pe care o presupun anumite cauze penale, în litigiul pendinte, perioada legală stipulată a fost cu mult depășită din cauza neregularităților procedurale săvârșite de organele de urmărire penală, constatate în mod repetat (de 3 ori) de instanța judecătorească.

Raportând durata procesului penal la criteriile aplicate de curtea de apel la evaluarea despăgubirilor acordate, contestate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că acestea se pliază celor consacrate pe cale jurisprudențială, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri apreciindu-se în funcție de circumstanțele cauzei (cauza Boddaert împotriva Belgiei).

Astfel cum corect a remarcat instanța de apel, complexitatea unei cauze se poate raporta la numărul capetelor de acuzare, a persoanelor implicate în procedură (inculpați/martori/părți vătămate) sau la dimensiunea națională/internațională a litigiului (CEDO, cauza Neumeister împotriva Austriei). Chiar dacă un litigiu prezintă o anumită complexitate, Curtea Europeană nu a considerat ca fiind "rezonabile" perioadele lungi, inexplicabile, de stagnare a procedurii (cauza Adiletta și alții împotriva Italiei), cum este, în cazul de față, cea desfășurată în camera preliminară.

Referitor la comportamentul recurentului, instanța de contencios constituțional a arătat că art. 6 din Convenție nu îi impune acestuia o cooperare activă cu autoritățile judiciare, neputându-i-se reproșa folosirea căilor de atac prevăzute de dreptul intern. Cu toate acestea, a reținut că atitudinea sa procesuală constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului pârât, care trebuie luat în considerare pentru a se clarifica dacă procedura a depășit sau nu termenul rezonabil (cauza Eckle împotriva Germaniei).

Așadar, este nefondată critica recurentului prin care a reproșat instanței de apel lipsa unei analize efective/individualizate a conduitei sale procesuale, și referirea la alți coinculpați în analiza duratei procesului penal, în faza cercetării judecătorești, de vreme ce invocarea unor excepții sau formularea unor cereri (de strămutare, de recuzare și de sesizare a Curții Constituționale), propunerea probatoriului și exercitarea căilor de atac fac parte din strategia de apărare a fiecăreia dintre părțile unui litigiu, cu atât mai mult în situația în care judecata presupune participarea simultană la judecată a mai multor persoane, indiferent de calitatea lor în proces.

Cu privire la criteriul ce implică atitudinea autorităților competente, în jurisprudența Curții Europene s-a reținut că art. 6 paragr. 1 din Convenție impune statelor contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele de judecată să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale (cauzele Abdoella împotriva Țărilor de Jos, Dobbertin împotriva Franței).

Miza litigiului pentru reclamant, a fost apreciată, în aceeași jurisprudență, că trebuie să fie luată în considerare în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii (cauza Abdoella împotriva Țărilor de Jos).

Or, dând eficiență acestor criterii, curtea de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat, că procesul penal, în faza cercetării judecătorești, a parcurs aproximativ 21 de termene în etapa procesuală a fondului, care au fost stabilite la intervale de o săptămână sau două (termene la care au fost audiați nouă martori și s-a administrat proba cu expertiza fiscală), iar în apel, judecata a comportat aproximativ 50 de termene, fixate la intervale de o lună sau chiar două săptămâni, în scopul readministrării probatoriului și punerii în discuție a schimbării încadrării juridice a faptelor.

În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că perioada ce a vizat judecata litigiului nu poate valorificată la stabilirea depășirii duratei rezonabile a procesului, față de amploarea litigiului și de numărul de inculpați implicați termenele de judecată fiind stabilite astfel încât să se asigure, pe cât posibil, soluționarea cauzei cu celeritate.

În evaluarea noțiunii de "durată rezonabilă", care nu a cunoscut o cuantificare exactă, nici în jurisprudența națională, nici în cea internațională, este la latitudinea judecătorului aprecierea asupra existenței perioadelor de inactivitate, nejustificate, care au determinat tergiversarea soluționării procesului penal.

Or, astfel cum s-a arătat, probațiunea administrată în cauză a decelat, potrivit interpretării instanței de apel, că numai în ceea ce privește camera preliminară, procesul penal nu s-a respectat cerința celerității.

În această ipoteză, despăgubirile aferente trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei drepte compensații.

Aplicate fiind la situația particulară a cauzei, criteriile conturate în jurisprudența comunitară fundamentează soluția pronunțată relativ la despăgubirile morale acordate, cenzurarea modalitații de apreciare a cuantumului acestora excedând controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

Contrar susținerilor recurentului, soluția instanței de apel asupra despăgubirilor acordate pentru durata excesivă a procesului este motivată corespunzător dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea cuprinzând ample referiri la criteriile jurisprudențiale în raport de care a fost individualizat cuantumul despăgubirilor acordate (explicând care a fost rațiunea pentru care a apreciat că se impune o reducere a valorii acestora), hotărârea recurată permițând exercitarea controlului de legalitate în prezenta cale extraordinară de atac și fiind în conformitate cu statuările jurisprudențiale obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv că deciziile judiciare trebuie să indice într-o manieră suficientă motivele pe care se bazează, această obligație fiind justificată de faptul că numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate se poate realiza un control public al administrării justiției (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este lacunară în motivare, ci conține, dimpotrivă, o analiză judicioasă a criticilor invocate în calea ordinară de atac, care, raportate la normele de drept substanțial aplicabile (art. 1349 alin. (1) și art. 1381 C. civ.), au conturat convingerea curții de apel în sensul că se impune o diminuare a daunelor morale stabilite de instanța de fond, rațiunea fiind aceea de a acorda o compensație echitabilă față de valorile morale lezate, iar nu de a determina o îmbogățire fără justă cauză față de prejudiciul real suferit, criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

7.2 Examinând motivul de recurs ce vizează greșita aplicare a principiului tempus regit actum în raport de incidența Legii nr. 201/2023 constatată de instanța de apel, în baza căreia aceasta a apreciat că recurentul nu are dreptul la despăgubiri pentru măsurile preventive privative de libertate dispuse în cursul procesului penal, Înalta Curte reține următoarele:

Prin demersul judiciar inițiat, recurentul a solicitat obligarea pârâtului și la plata daunelor morale în valoare de 20.000 RON, ca urmare a reținerii abuzive pe o perioadă de 24 ore la Centrul de reținere și arestare preventivă de pe IPJ Dolj, respectiv a sumei de 4.000.000 RON, constând în daune morale corelative arestării preventive, timp de 118 zile, dispuse în privința sa în perioada 20.12.2012 - 17.04.2013, precum și a controlului judiciar, instituit pentru 30 de zile.

Prin precizarea de acțiune, depusă la 5 ianuarie 2023, recurentul a indicat că petitul prin care a solicitat repararea pagubelor materiale și morale suferite ca urmare a privării nelegale de libertate se întemeiată pe dispozițiile art. 539 - 541 C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3), teza I din Constituție, și cu cele ale art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și pe statuările din decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale.

Așadar, ca temei al încălcării unui drept fundamental (inviolabilitatea libertății individuale), pentru a cărui lezare recurentul a formulat pretențiile menționate, a indicat normele materiale care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru eroarea judiciară în procesul penal, respectiv dispozițiile art. 539 - 541 C. proc. pen., prevalându-se de statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 136/2021, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Prin sentința nr. 603 din 19 decembrie 2023, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis în parte cererea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să-i plătească acestuia suma de 140.000 RON, reprezentând daune morale aferente măsurilor privative de libertate și duratei excesive a procedurii, precum și la suma de 15.000 RON, reprezentând daune materiale pentru măsurile privative de libertate.

Îndreptățirea reclamantului la despăgubiri a fost stabilită de instanța de fond prin spectrul statuărilor Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, reținându-se că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. reglementează o răspundere obiectivă a statului, care este obligat să recunoască și să garanteze acest drept, în situația privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii, respectiv a caracterului nelegal sau nedrept al măsurii atunci când litigiul s-a finalizat cu o soluție de achitare.

Hotărârea Tribunalului Olt a format obiectul apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Olt, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, dar și de către reclamantul A..

De principiu, sentința instanței de fond a fost criticată de Ministerul Public, dar și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, din perspectiva angajării răspunderii civile delictuale a acestui din urmă pârât în temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., reclamându-se lipsa analizei concrete a întinderii daunelor morale stabilite, precum și lipsa de argumentare a concluziei referitoare la suma acordată cu acest titlu.

La rândul său, prin apelul declarat, reclamantul a criticat sentința instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale și materiale acordat, pretinzând că sunt prea mici în comparație cu prejudiciul real suferit.

Prin decizia nr. 316 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. A admis apelurile pârâților declarate împotriva sentinței instanței de fond, pe care a anulat-o, iar, în rejudecare, a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale (prejudiciu pentru durata excesivă a procesului penal) și a sumei de 15.000 RON, constând în daune materiale (reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocat, în procesul penal).

Această soluție s-a impus, potrivit considerentelor deciziei recurate, ca urmare a examinării prioritare a apelurilor pârâților, prin care s-a criticat nemotivarea soluției privind acordarea unei sume globale cu titlu de daune morale, în lipsa indicării criteriilor de individualizare a acesteia, a neanalizării concrete a condițiilor în care depășirea duratei rezonabile a procesului penal putea fi reținută, precum și a inadmisibilității acordării daunelor pentru privarea nedreaptă de libertate, în contextul modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, adoptate anterior pronunțării primei instanțe.

Curtea a constatat că aceste motive de apel sunt fondate, în contextul în care, considerentele sentinței cuprindeau referiri doar la durata procedurilor judiciare, finalizate printr-o soluție de achitare dispuse în favoarea recurentului.

Procedând la o nouă judecată în fond, instanța de apel a constatat că soluția de achitare a recurentului a fost efectul firesc al faptului că, în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. (art. 246, 248 din C. pen. de 1969), prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, această infracțiune a fost dezincriminată.

Curtea a notat că, potrivit dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 201/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 618/06.07.2023, are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă, pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite.

Totodată, a consemnat că Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 C. proc. pen., a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, în cursul judecății dosarului penal nr. x/2019, finalizate prin pronunțarea deciziei penale definitive nr. 556 din 7 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, anterior sesizării primei instanțe cu soluționarea cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, la 29 septembrie 2022.

Pentru a pune în acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile Constituției, curtea a remarcat că a fost adoptată Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, care, la art. I pct. 55, prevede modificările aduse art. 539 din C. proc. pen. și instituie dreptul persoanei față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, la repararea pagubei, dacă măsura a fost constatată ca nelegală și dacă pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus achitarea, ca urmare a dezincriminării faptei penale.

Analizând măsura în care situația reclamantului se pliază pe această ipoteză, curtea a arătat că soluția de achitare a recurentului a survenit ca urmare a dezincriminării faptei penale pentru care a fost cercetat penal.

În acest context, a reținut că nu se putea dispune obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale și morale cauzate prin privarea de libertate a recurentului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., deoarece dezincriminarea faptei exclude, potrivit Legii nr. 201/2023, repararea prejudiciului în baza acestui temei legal.

Prin recursul pendinte, reclamantul a combătut aceste statuări, afirmând că nu este exclus de la repararea prejudiciului material și moral în situația în care achitarea sa a fost dispusă ca urmare a dezincriminării faptei (prin decizia nr. 405/15.06.2016 a Curții Constituționale), întrucât Legea nr. 201/2023 nu este aplicabilă în speță potrivit principiului tempus regit actum și prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Totodată, a susținut că, nefiind vorba despre o lege penală mai favorabilă, acest act normativ nu putea avea efecte retroactive.

Critica este fondată.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele