ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 494/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2022, sub nr. x/2022, la Judecătoria Craiova, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova Pelendava, solicitând instanței să dispună obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu de daune morale, pentru tratamentele inumane și degradante la care a fost supus în perioada detenției. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1391 din C. civ., art. 28 alin. (1) teza întâi (fără a indica actul normativ) și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 8181 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Craiova, soluționarea cauzei fiind declinată Tribunalului Dolj, având în vedere dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă sub nr. x/2022.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 706 din 13 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâți. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova Pelendava și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 800 euro cu titlu de daune morale și suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 188 din 17 mai 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Pelendava Craiova, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței civile nr. 706 din 13 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dolj, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 188 din 17 mai 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs pârâții Administrația Națională de Penitenciarelor, Penitenciarul Pelendava Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. Prin cererea de recurs, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în reprezentarea Statului Român - Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, admiterea apelului declarat și admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. 1. Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menționat, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut culpa Administrației Naționale a Penitenciarelor și a Penitenciarului Pelendava Craiova, dar a obligat toți pârâții, inclusiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, la plata daunelor către reclamant. Prin urmare, motivarea este contradictorie, sub acest aspect. De asemenea, motivarea este și ambiguă, generală întrucât nu sunt arătate dispozițiile legale încălcate de Statul Român, care au determinat obligarea sa la plata de despăgubiri alături de ceilalți pârâți. "Disfuncționalitățile sistemului judiciar, privite ca o consecință a politicii statale în materie penală" nu justifică soluția la care s-a oprit instanța cu privire la acest pârât. Instanța de apel a reținut că răspunderea celor două instituții este de rezultat, iar nu de diligență. Culpa Administrației Naționale a Penitenciarelor și a Penitenciarului Pelendava Craiova nu se analizează în funcție de asigurarea finanțării de către stat ci de nivelul de îndeplinire a misiunii lor legale. Lipsa finanțării nu este un fapt de constrângere și nu duce la înlăturarea răspunderii celor două entități. Apreciază că răspunderea Statului Român, pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepsei privative de libertate a reclamantului are un caracter subsidiar, nefiind în sarcina statului ci a altor entități. Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenta arată că Statul Român nu are calitatea de subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, nu este cel care trebuia să-i asigure reclamantului condiții corespunzătoare de detenție. Există mai multe dispoziții legale, respectiv art. 11 alin. (1) și (2), art. 48 din Legea nr. 254/2013, art. 1 din O.M.J. nr. 433/2010, art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, din care rezultă că Penitenciarul Craiova - Pelendava și Administrația Națională a Penitenciarelor sunt titulari ai obligației de a asigura persoanelor privative de libertate condiții corespunzătoare de detenție, legiuitorul stabilind obligații directe în sarcina acestora. Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că nu au fost prevăzute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, atribuții cu privire la organizarea activității penitenciarelor și acesta nici nu reprezintă în instanță penitenciarele. În acest context, aspectele referitoare la asigurarea finanțării unităților de detenție, inclusiv din subvenții acordate de la bugetul de stat, nu pot constitui elemente cu relevanță în aprecierea calității procesuale pasive, față de atribuțiile expres prevăzute de lege în sarcina acestora. Potrivit dispozițiilor art. 224 alin. (1) din C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice. Recurenta arată că nu puteau fi reținute nici argumentele avute în vedere de instanțe, referitoare la jurisprudența CEDO privind antrenarea răspunderii statului pentru încălcarea obligației de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților, câtă vreme nu se invocă existența unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenție. Prin urmare, față de obiectul acestei acțiuni și obligațiile reținute în sarcina intimaților pârâți cu privire la respectarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în cauză nu era îndeplinită condiția identității dintre persoana pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și cel obligat să răspundă în raportul juridic litigios, astfel cum impun prevederile art. 36 din C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată este dată cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1357-1382 din C. civ. Învederează că, potrivit dispozițiilor art. 1357 din C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În ceea ce privește existența faptei ilicite cauzatoare a unui prejudiciu cert în patrimoniul persoanei care solicită angajarea răspunderii civile delictuale, aceasta constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. În ceea ce privește existența prejudiciului, ca element esențial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Sub acest aspect, recurenta arată că, așa cum rezultă din Încheierea judecătorului de supraveghere a pedepsei privative de libertate nr. 117 din 4 mai 2020, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019, petentul a beneficiat de prevederile Legii 169/2017, ca măsură compensatorie, respectiv 48 zile executate suplimentar. În ceea ce privește celelalte susțineri, privind existența insectelor și fumatul în camera de deținere, s-a reținut că acestea nu corespund cu realitatea obiectivă, deoarece unitatea penitenciară face dezinfecție, dezinsecție, deratizare și curățenie generală. Cu privire la cuantumul daunelor morale estimate de instanțe la suma de 800 euro, consideră că acesta nu se stabilesc doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale. În acest sens, a apreciat că, în cauză, condițiile de detenție suportate de reclamant nu atingeau gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenție. Acest text european impune statului obligația de a se asigura că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare nu supun partea în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, precum și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (Kudla împotriva Poloniei, nr. 30.210/96, pct. 92-94). În cazul evaluării condițiilor de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, pct. 46). Reclamantul a arătat că a fost privat de libertate în perioada 09.05.2019-08.10.2021, fiind cazat în camere diferite, interval de timp în care a fost prejudiciat moral. Însă, acesta trebuia să dovedească, în fața instanțelor, faptul că prin măsura luată pe nedrept, i-a fost lezată personalitatea umană peste limita normală. De aceea, apreciază că suma acordata de instanță, cu titlu de daune morale, este prea mare. Cuantumul sumei stabilită cu titlu de daune morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporționat față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantului. Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare, și nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune. Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situații reținute în practica judiciară a instanțelor naționale sau europene, pentru că, deși criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepția consecințelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta. În ceea ce privește obligația instituită în sarcina sa, de achitare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, arată că principiul care trebuie să guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că partea va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă, susceptibil de a fi exercitat abuziv. Dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri. În cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care, în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul, în legătură cu acel litigiu. Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut, astfel, în pretenții. Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul, pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Este vorba despre un prejudiciu material, care trebuie dovedit prin documente justificative. Ținând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care respectă regimul oricărei cereri adresate instanței, apreciază că, și pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată, trebuie respectate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ. În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părți, cenzurarea onorariului de către instanță este posibilă, având în vedere că, prin însușirea acestuia potrivit hotărârii judecătorești pronunțate, creanța devine certă, lichidă și exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate față de partea potrivnică. În consecință, față de argumentele expuse, recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului și a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Prin cererea de recurs, Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată față de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. A apreciat că instanța de apel nu a examinat apărările sale, nu a motivat legal și temeinic hotărârea pe care o supune controlului judiciar. 1. Cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, a arătat că nu este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății. Prin acțiunea inițiată, reclamantul a reclamat condițiile de detenție asigurate de Penitenciarul Craiova Pelendava, astfel că fapta ilicită este atribuită, exclusiv, unității penitenciare respective, în care reclamantul a fost custodiat. Recurenta nu poate să dispună asupra modului în care își execută pedeapsa persoanele deținute, aflate în custodia unităților penitenciare. Potrivit dispozițiilor art. 222 din C. civ. "Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel". Cum autorul presupusei fapte ilicite, indicat în cauză, respectiv Penitenciarul Craiova Pelendava are personalitate juridică, consideră că acesta trebuie să răspundă în nume propriu în cauza de față, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi ținută răspunzătoare pentru faptele acestuia. În acest sens, citează mai multe dispoziții legale care confirmă, în opinia sa, împrejurarea că penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite. Prin urmare, nu Administrația Națională a Penitenciarelor dispune asupra modului în care deținuții sunt cazați în camerele de deținere. La nivelul aparatului central nu sunt cazați deținuți, iar recurenta nu are competențe în sensul repartizării persoanelor lipsite de libertate pe camere. Nu se poate angaja răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru modul de organizare a executării pedepsei, așa cum a reținut instanța de apel. În aprecierea sa, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, întrucât eventualele inacțiuni se subscriu dificultăților întâmpinate de întreg sectorul bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural - astfel cum este precaritatea condițiilor de igienă din penitenciar, așa cum este și în speța prezentă - care nu privesc situația strictă a unui deținut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011). De aceea, instanța trebuia să analizeze pretențiile reclamantului și prin prisma art. 3 din Convenție, conform căruia statul membru are obligația de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau încercări de intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, ținând seama totodată de cerințele practice din închisoare, astfel încât sănătatea și confortul persoanei deținute să fie asigurate, în mod corespunzător. Cu alte cuvinte, statul este obligat, în pofida problemelor logistice si financiare, să organizeze sistemul penitenciar, astfel încât să asigure deținuților respectarea demnității umane a acestora. Recurenta arată că, în decizia pronunțată în Cauza Polgar împotriva României, la data de 20 iulie 2021, la paragraful 95, Curtea a stabilit faptul că decizia nr. 460/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție consolidează o jurisprudență preexistentă și stabilește criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunzător, în acest caz, este Statul Român. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că Administrația Națională a Penitenciarelor se află în imposibilitatea obiectivă de a se conforma standardelor naționale în materia condițiilor de detenție, și a menținut astfel o soluție pronunțată de Tribunalul Gorj și confirmată de Curtea de Apel Craiova, prin care Statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, fusese obligat să plătească despăgubiri unei persoane deținute în condiții inadecvate. Așadar, conform celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește, în mod clar, cine este răspunzător pentru problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție. În concluzie, în cauză, doar Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție astfel încât să se evite condițiile precare și supraaglomerarea din penitenciare. De aceea, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor solicită desființarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii cererii în contradictoriu cu această instituție. 2. Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Răspunderea civilă delictuală ia naștere în momentul în care, cu intenție sau din neglijență, s-a comis o faptă care a cauzat alteia un prejudiciu. Or, în cauză, recurenta nu a produs niciun prejudiciu reclamantului. Acesta a fost transferat la Penitenciarul Craiova, Statul Român acordând garanții privind cazarea într-un spațiu minim de 2 mp pe perioada executării pedepsei în regim semideschis și 3 mp pe perioada executării pedepsei în regim deschis. În vederea respectării obligațiilor asumate, Administrația Națională a Penitenciarelor a elaborat și dezvoltat un mecanism de monitorizare performant al garanțiilor, ce cuprinde două componente, unul în format scriptic și unul electronic. Până la data prezentului proces, sistemul penitenciar nu a înregistrat încălcări ale garanțiilor emise, fiind un partener corect și serios în furnizarea garanțiilor individuale, precum și adaptarea acestora la nivelul indicatorilor înregistrați la momentul formulării solicitării. Apreciază că obligația instanței de a motiva o hotărâre are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă, în detaliu, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere la fiecare argument relevant. În cauză, motivarea instanței nu corespunde acestor exigențe legale deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților. Ambele instanțe s-au raportat la încheierea judecătorului de supraveghere nr. 64 din 15 aprilie 2021, rămasă definitivă, prin care s-a constatat faptul că unitatea penitenciară nu i-a asigurat apa caldă menajeră, iar în cameră era igrasie și mucegai. Însă, situația reținută a avut în vedere doar unitatea de deținere. 3. În ceea ce privește îndeplinirea condițiile care atrag răspunderea civilă delictuală, Administrația Națională a Penitenciarelor arată că și-a îndeplinit obligațiile legale, pe care le detaliază în cuprinsul cererii de recurs. De altfel, nu poate fi de acord cu concluzia instanței de apel în sensul că reclamantul a fost supus unui tratament degradant, așa cum acesta rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care o citează. În cauză, nu există nici faptă ilicită și nici prejudiciu. Obligația de reparație ia naștere numai ca urmare a existenței unui prejudiciu iar pentru acordarea daunelor morale este necesar ca petentul să aducă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte ce acțiuni ori inacțiuni ale penitenciarului i-au creat un prejudiciu. Or, reclamantul nu precizează în ce constă prejudiciul moral susținut. Mai mult, acesta încearcă să inducă în eroare pentru a da impresia neimplicării penitenciarului în rezolvarea problemelor sale în timpul executării pedepsei privative de libertate, respectiv încearcă să-și asigure un câștig printr-o îmbogățire fără justă cauză. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție se reține că daunele materiale pot fi acordate doar în limita dovedirii lor, cuantificarea prejudiciului moral se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării, de către instanța de judecată, a unor criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și altele. De asemenea, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statele contractante au obligația de a veghea ca oricărui deținut să-i fie asigurate condiții care să fie compatibile cu respectul demnității umane. Referitor la existența unei fapte ilicite, recurenta arată că reclamantul nu a făcut vreo dovadă din care să rezulte că i s-ar fi încălcat vreun drept ca urmare a acțiunii sau inacțiunii Administrației Naționale a Penitenciarelor, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale a instituției. Cu privire la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, apreciază că nu există un asemenea raport, având în vedere că reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada prejudiciului suferit, iar drepturile i-au fost asigurate în acord cu dispozițiile legale în materie. În concluzie, consideră că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, având în vedere că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile acesteia, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția instituției apelante. Daunele morale se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite și intervin în funcție de importanța valorilor lezate, în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care au fost afectate valorile lezate. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportată la elementele de fapt. Având în vedere aspectele sus-menționate, înscrisurile de la dosar, motivele menționate în întâmpinările formulate la fond și apel, recurenta solicită admiterea recursului și desființarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de aceasta. Prin cererea de recurs, Penitenciarul Craiova Pelendava a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 1. Prima critică privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de Administrația Națională a Penitenciarelor și de Penitenciarul Craiova Pelendava. În acest sens, arată că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că se impune antrenarea unei răspunderi comune, solidare, nediferențiate în raport cu atribuțiile concrete ale instituțiilor din lanțul decizional, de coordonare sau de asigurare a finanțării unităților penitenciare. Condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în Cauza pilot Rezmiveș și alții contra României reținându-se că Statul Român este obligat să ia măsuri de ordin general pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare. Atâta timp cât Curtea Europeană a constatat o imposibilitate obiectivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, prejudiciul suportat de reclamant atrage răspunderea obiectivă a statului. Arată că, în acest sens este și jurisprudența internă, indicând decizia nr. 460 din 19 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se reține că supraaglomerarea sistemului penitenciar este cauzată de o problemă structurală și sistemică. Raportat la soluția cuprinsă în sentința civilă nr. 1608 din 3 iulie 2020, Penitenciarul Craiova Pelendava a solicitat Administrației Naționale a Penitenciarelor transferul la o altă instituție penitenciară, însă transferul nu a fost aprobat. În consecință, doar Statului Român îi revine răspunderea pentru eventualul prejudiciu suferit ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, acesta fiind răspunzător atât de politica penală cât și de găsirea unor remedii de natură preventivă sau compensatorie pentru situațiile în care o persoană se confruntă sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care a fost deținută. 2. A doua critică de recurs se referă la faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care reglementează răspunderea delictuală pentru încălcarea condițiilor minime de detenție. În acest sens, arată că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că reclamantul a fost supus unui tratament degradant, fiind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale. Răspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie, este instituită prin dispozițiile art. 1357 din C. civ. care prevede că cel cauzează un prejudiciu este obligat să-l repare. Presupusa faptă prejudiciabilă a penitenciarului s-a realizat în cadrul unor dispoziții legale care au impus această conduită, respectiv încarcerarea reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătorești. Acesta a fost obligat să-l încarcereze, indiferent de condițiile de cazare existente. Potrivit dispozițiilor art. 1364 din C. civ., îndeplinirea unei activități impuse de lege, ori permise de lege sau ordinul superiorului, nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în aceste împrejurări. Astfel, textul de lege înlătură răspunderea persoanei căreia nu i se poate reține și dovedi o culpă proprie. Faptul că Ordinul 2772/2017 prevede anumite condiții de cazare a persoanelor private de libertate, nu înseamnă automat că reclamantul poate pretinde instituției plata unor daune morale, întrucât condițiile de detenție sunt condiționate de baza materială pe care o poate oferi acest penitenciar. Apreciază că instanța de apel trebuia să stabilească, mai întâi, dacă spațiul vital acordat persoanei private de libertate se situează sub limita inferioară a ceea ce instanța de contencios european a drepturilor omului apreciază ca fiind acceptabil, potrivit practicii dezvoltate în materie. În opinia sa, reclamantului i-au fost asigurate condițiile stabilite de lege pentru desfășurarea traiului zilnic, însă ele trebuiau să fie analizate și raportate, de instanța de apel, la nivelul general de dezvoltare al societății și la dotările de care dispun unitățile penitenciare din România. Prin încheierea nr. 117 din data de 12 august 2020, judecătorul de supraveghere a pedepsei privative de libertate a admis plângerea formulată de A. și a obligat Penitenciarul Craiova Pelendava să asigure petentului un spațiu mai mare de 4 mp. Deși s-a constatat nerespectarea cerințelor minime convenționale în privința suprapopulării, reclamantul nu a făcut nicio dovadă a prejudiciului suferit și nici a unei legături de cauzalitate între prejudiciul moral suferit și starea de detenție, în cauză nefiind administrate probe care să conducă la stabilirea prejudiciului creat și, cu atât mai puțin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre măsurile luate de administrația penitenciarului și eventualele consecințe ale acestor măsuri. În ceea ce privește respectarea sentinței penale nr. 1307 din 19 mai 2021, prin care s-a respins plângerea formulată de Penitenciarul Craiova Pelendava împotriva încheierii nr. 64 din 15 aprilie 2021- prin care s-a stabilit în sarcina administrației Penitenciarului Craiova Pelendava - obligația de a asigura un duș pentru maxim 10 persoane și să amenajeze camera de detenție în condiții de ventilație și de igienă, instituția a efectuat următoarele diligențe: a dispus mutarea reclamantului, începând cu data 2 iulie 2021, într-o altă cameră de deținere (camera E 2.8) ținând cont că, din cauze obiective (arhitectura locului de deținere), era imposibilă efectuarea unor amenajări la camera de deținere E 4.2. În concluzie, în condițiile în care instituția s-a conformat celor două sentințe penale (numitul A. fiind transferat într-o cameră unde i s-a putut asigura standardul minim de 4 mp/deținut și, ulterior, într-o camera unde i s-a putut asigura un duș pentru maxim 10 persoane, precum și condițiile de ventilație și de igienă), se apreciază că instituției nu i se poate imputa vreo culpă în acest sens. În ceea ce privește suma solicitată cu titlul de daune morale, se învederează că, referitor la existența prejudiciului, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant în jurisprudența sa că daunele materiale cerute de reclamanți pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor, iar cuantificarea prejudiciului moral, nesupusă unor criterii legale de determinare, se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a unor criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, etc. Însă, tot din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reiese și faptul că principiul reparării prejudiciului împiedică acordarea unor sume mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei. Împrejurarea că reclamantul a executat o pedeapsă privativă de libertate, nesusținută de dovezi din care să rezulte că i s-ar fi încălcat vreun drept ca urmare a acțiunii/inacțiunii penitenciarului, nu este de natură să atragă răspunderea acestuia. În concluzie, pentru toate argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată.

Apărări formulate în cauză Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate de Penitenciarul Craiova Pelendava și Statul Român, în care arată că este de acord cu parte din susțineri și că solicită respingerea primului motiv din cererea de recurs a Statului Român. Penitenciarul Craiova Pelendava a formulat întâmpinare în care arată că se impune antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a celorlalți pârâți. Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de Penitenciarul Pelendava.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 15 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 27 februarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra recursului pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele și pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată următoarele: Criticile formulate în recurs de această pârâtă, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., vizează, pe de o parte, o motivare necorespunzătoare a hotărârii recurate și, pe de altă parte, greșita aplicare a dispozițiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecății, precum și calitatea procesuală pasivă de a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru condițiile grele de detenție în care acesta a executat pedeapsa privativă de libertate în regimul penitenciar, dar și interpretarea eronată a normelor în materia răspunderii civile delictuale, pe baza cărora s-a stabilit că se impune sancționarea Statului Român pentru prejudiciul pretins în cauză. În primul rând, se susține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta apreciind că motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește culpa entităților antrenate în acest litigiu. În acest sens, arată că, deși din considerente a rezultat clar din culpa cui s-a creat prejudiciul, instanța a obligat și Statul Român la plata despăgubirilor, fără să identifice obligațiile nerespectate de acesta. Însă, această critică nu este fondată întrucât, la filele x din hotărârea recurată, instanța de apel a expus considerentele pentru care, în aprecierea sa, toți pârâții sunt subiecți pasivi ai raportului juridic dedus judecății și au calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. În esență, acestea au la bază ideea că deficiențele care au determinat prejudicierea reclamantului se datorează problemelor structurale, lipsei finanțării dar și condițiilor concrete de detenție, aceste aspecte rezultând atât din legislația națională cât și din jurisprudența CEDO, raportată la circumstanțele cauzei. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține că, deși instanța de apel reține că obligația Administrației Naționale a Penitenciarelor și a Penitenciarului Craiova Pelendava este una de rezultat, iar nu de diligență, în final apreciază că se impune și antrenarea răspunderii Statului Român care doar asigură finanțarea lor. Însă, nici aceste susțineri nu sunt fondate, recurenta prezentând considerentele deciziei recurate într-o manieră trunchiată. În realitate, instanța de apel a constatat că răspunderea pârâților nu se exclude, ci este solidară. Reclamantul urmărește acoperirea unui prejudiciu unic, cauzat prin condiții necorespunzătoare de detenție, atât prin fapta statului care nu a asigurat finanțarea corespunzătoare a sistemului penitenciar cât și prin fapta celor două instituții ale statului, chemate în judecată, de a nu asigura condiții corespunzătoare de detenție, indiferent de faptul că cea de-a doua faptă este consecința directă a celei dintâi. Prin urmare, raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susține motivarea necorepunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel. Motivarea instanței de apel răspunde exigențelor legale, instanța arătând considerentele care au condus la adoptarea soluției, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În al doilea rând, recurenta prezintă o serie de dispoziții legale care, în opinia sa, dovedesc împrejurarea că doar Penitenciarul Craiova Pelendava și Administrația Națională a Penitenciarelor sunt titulari ai obligației de a asigura persoanelor private de libertate condiții corespunzătoare de detenție. În acest sens, solicită a se constata că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Aceste argumente nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat de recurentă, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Față de faptul că vizează una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, se pot subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. Însă, ele sunt nefondate. Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecății o acțiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților Penitenciarul Craiova Pelendava, Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 50.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condițiile de detenție. Prin apărările formulate, pârâții au invocat, fiecare, excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că nu justifică legitimare procesuală în cauză, nefiind subiecte de drept ale raportului juridic, excepțiile fiind respinse prin sentința nr. 706 din 13 decembrie 2022 a Tribunalul Dolj, secția I civilă, iar soluția menținută prin decizia recurată. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, prin art. 55 1 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a instituit măsura compensării deținuților cazați în condiții necorespunzătoare. Alin. 2 al 55 1 explicitează noțiunea "condiții necorespunzătoare", care se referă la "cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene." Deși prin actul normativ menționat au fost reglementate condițiile de detenție și drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziții cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferințe determinate de precaritatea condițiilor din penitenciare. Dimpotrivă, prin Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administrației Naționale a Penitenciarelor (instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției) doar sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa, organizarea, funcționarea și atribuțiile acestei entități fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanțarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii. Față de contextul arătat, în situația reclamantului, care s-a plâns de condițiile precare de detenție din penitenciarul în care a executat pedeapsa privativă de libertate, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, că, în ceea ce privește condițiile materiale de detenție și tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către Statul Român, a obligației prevăzute de art. 46 din Convenție cu privire la forța obligatorie și executarea hotărârilor CEDO. Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condițiile de detenție necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților." În același sens, s-a pronunțat Curtea Europeană și în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în Cauza Rezimveș și alții contra României, stabilind că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (Cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenție fiind instituită, în sarcina autorităților, obligația pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiții care nu o supun unei suferințe sau încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (Cauzele Kudla contra Poloniei și Enășoaie contra României). În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte. De altfel, dispozițiile art. 221-224 din C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice. Ca atare, în mod corect s-a reținut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficiențele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, în mod corect, pârâtului Statul Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute (condițiile grele de detenție care i-au afectat demnitatea umană), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă și în sarcina sa, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii penale. În ceea ce privește răspunderea Statului Român, aceasta urmează a fi atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor, mandatul de reprezentare fiindu-i conferit prin dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". Reglementări similare se regăsesc și în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege, iar statul fiind chemat în judecată să răspundă pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, pentru condițiile necorespunzătoare de detenție în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a reținut că și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova are calitate procesuală pasivă în cauză. În al treilea rând, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține o încălcare dispozițiilor din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Examinând argumentele expuse, Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Instanța reține că, sub aspectul circumstanțelor factuale ale prezentului litigiu, curtea de apel a reținut că reclamantul a fost încarcerat, din luna mai 2019, în cadrul Penitenciarului Craiova Pelendava, în baza deciziei ANP nr. 36174 din 2 mai 2019. Perioada pentru care se solicită despăgubiri este 23 decembrie 2019 - 27 decembrie 2019, 28 ianuarie 2020 și 10 martie 2020 până la eliberare, perioadă în care acesta a fost cazat în camera E4.2. În speță, constatarea caracterului degradant al condițiilor de detenție din camera E4.2 a fost realizată în mod definitiv prin sentința penală nr. 1307 din 19 mai 2021 pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut încheierea nr. 64 din 15 aprilie 2021 a judecătorului de supraveghere a pedepsei privative de libertate, astfel că fapta ilicită a pârâților reprezintă o premisă deja demonstrată. Perioada de timp pentru care i se cuvin despăgubiri reclamantului a fost stabilită de tribunal la intervalul 10 martie 2020 - 27 iulie 2020 și nu a fost contestată de părți, pe calea apelului. Pentru perioada anterioară, în care a stat în detenție în condiții necorespunzătoare, reclamantul a beneficiat de reducerea executării pedepsei cu 54 de zile, cu titlu de măsură compensatorie, conform dispozițiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, ceea ce reprezintă, de altfel, o recunoaștere a încălcării dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene (Cauza Iacov Stanciu contra Romîniei, paragraf. 199), dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important și central în sistemul apărării drepturilor omului încât încălcarea sa impune o despăgubire echitabilă. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut existența faptei ilicite reprezentate de neasigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție, respectiv a prejudiciului moral corelativ, constând în atingerea adusă integrității fizice și psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaționale stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul menționat, instanța de contencios european a reținut că, în ceea ce privește persoanele private de libertate, condițiile de detenție se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impun autorităților obligația de a se asigura că acestea sunt deținute în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferință de o intensitate care depășește nivelul inevitabil detenției [Cauzele Kudla împotriva Poloniei, parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46]. În Cauza Rezmiveș și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut că "un spațiu personal mai mic de 3 m 2 într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv" (par. 77). Chiar și "în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să c