ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2131/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la 20 septembrie 2018 sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Afacerilor Interne-I.P.J. Dolj-Centrul de Reținere și Arest Preventiv, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale.

Prin precizarea depusă la dosar la 12.10.2018, reclamantul a invocat că i-au fost încălcat dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine și dreptul la sănătate și interitate fizică și psihică, recunoscut de art. 22 din Constituția României, art. 58 și 61 C. civ., precum și art. 3 din CEDO.

Prin cererea de completare a acțiunii formulată la 13.02.2019, reclamantul a învederat instanței că solicită să se constate caracterul abuziv al măsurilor preventive privative și restrictive de libertate dispuse împotriva sa, în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție și al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, în drept, invocând dispozițiile art. 96, art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, art. 3 din Protocolul 7 CEDO, art. 5 CEDO și art. 23 Constituția României, în acest sens pârâții depunând completări la întâmpinările formulate inițial.

Prin încheierea de ședință din 05.07.2019, instanța a dispus, în baza dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 538 și art. 539 C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 770/16.12.2021 Tribunalul Dolj, secția I civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâților Ministerul Afacerilor Interne - Centrul de Reținere și Arest Preventiv Craiova, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului A. suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale. De asemenea, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant, a sumei de 5.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Structura DNA - Serviciul Teritorial Dolj și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Prin decizia civilă nr. 208/30.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile declarate de apelanții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Structura DNA - Serviciul Teritorial Dolj și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței civile nr. 770/16.12.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 12.000 de RON, reprezentând daune morale și a respins, ca nefondat, petitul având ca obiect obligarea pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune materiale în cuantum de 20.000 de RON către reclamantul A.. A păstrat dispozițiile sentinței referitoare la soluția dată în raport de ceilalți pârâți și la cererea accesorie referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile 208/30.05.2023 au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova înregistrate la 6 septembrie 2023, pe rolul secției I civile a instanței supreme și repartizat aleatoriu, spre competentă soluționare completului de filtru nr. 4.

În expunerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a învederat următoarele aspecte:

Curtea de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material incidente cauzei cuprinse în Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, care a statuat strict pe excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., nu pe calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, reținând că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Prin urmare, nu se poate concluziona că această dispoziție stabilește obligații în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit.

În mod eronat, instanța de apel a reținut că Statul are obligația de a garanta buna funcționare a sistemului judiciar, prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat printr-o fapta proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Simpla invocare a unui text din Constituție sau a dreptului la un proces echitabil nu este suficientă pentru a deschide calea unei acțiuni directe în despăgubiri împotriva Statului, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental, având în vedere că Statul Român funcționează cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii; astfel, în cadrul acțiunii prin care s-a urmărit stabilirea unei răspunderii în sarcina Statului Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziții constituționale, se tinde a se stabili o răspundere obiectivă a Statului, întemeiată pe obligațiile sale pozitive. Or, în condițiile în care, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale, nu se poate susține că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat, fără a fi identificate obligațiile concrete ce-i revin și temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea culpei pârâtului, normele care reglementează organizarea și asigurarea locurilor de deținere, norme care stabilesc obligații specifice în sarcina fiecărui pârât și care nu au fost respectate, neexistând niciun temei pentru ca Ministerul Finanțelor să reprezinte Statul Român atunci când se susține că este răspunzător pentru modul în care funcționează serviciul public de justiție.

În cauză, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat în dosarul x/2019, prin Decizia nr. 696/28.10.2021, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 din C. proc. pen., excepție ridicată din oficiu de către instanța de judecată, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., excepție invocată de reclamantul A., în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secția I civilă, reținând că "Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală".

Prin urmare, modalitatea în care instanța a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este răspunzător de plata prejudiciului, este greșită atâta timp cât nu analizează, în raport de solicitările reclamantului, dacă ceilalți pârâți cu care a înțeles să se judece sunt răspunzători sau nu de prejudiciul suferit, dacă acțiunea sau inacțiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziție legală expresă sau o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, așa cum s-a reținut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021, cu atât mai mult cu cât, în spete similare, instanța a dispus în mod corect, în urma probatoriului administrat, obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne - Centrul de reținere și arest preventiv Craiova, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova la plata de despăgubiri către reclamanți, aceștia fiind în mod direct răspunzători de prejudiciul moral și material al reclamanților.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în litigiu, în favoarea reclamantului nu operează prezumția de culpă a Statului Român chemat în judecată, întrucât Statul nu a avut calitatea de "pârât" în procesul penal, noțiune pe care o are în vedere art. 453 C. proc. civ., astfel cum rezultă din hotărârea judecătorească de achitare; cum nu operează o astfel de prezumție, instanța de apel avea obligația să analizeze dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în vederea angajării răspunderii Statului; de altfel, raportat la prevederile art. 200 si art. 202 C. proc. pen. privind urmărirea penală, modul de desfășurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale părții, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauză și nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale; Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu răspunde sub nici o formă și nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale.

În consecință, ținând cont de faptul că prejudiciul suferit de către reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

În mod nelegal, instanța de apel a procedat la obligarea sa la plata sumei de 5.300 RON cheltuieli de judecată către reclamant, fără ca să fie dovedită în cauză culpa procesuală prevăzută de art. 452 C. proc. civ., reținând răspunderea Statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a Statului, dedusă din soluția de achitare a instanței penale; or, dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

De asemenea, în măsura în care s-ar aprecia că răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal s-ar fundamenta pe dreptul comun în materie civilă, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței unei acțiuni/inacțiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reține existența unei fapte ilicite în condițiile în care se impută îndeplinirea unor activități impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire desfășurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesuală penală.

A considera că, în această situație, Statul Român se află în culpă procesuală și că a "pierdut procesul" ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar pe de alta parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

La 11 septembrie 2024, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor exercitate de reclamantul A. și de intimatul-pârât Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor a fost analizat în complet de filtru care a dispus comunicarea acestuia către părțile din cauză și a stabilit termen la 25 aprilie 2024 pentru analiza admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, împotriva deciziei civile nr. 208 din 30 mai 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursurile au fost formulate în termen și că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024, completul de filtru, în raport de prevederile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. conform cărora nu se poate trece la examinarea recursului înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile de la data comunicării raportului și constatând că raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat recurentului-reclamant la 26 martie 2024, nefiind împlinit termenul legal de 30 de zile, a dispus amânarea discutării admisibilității în principiu a recursurilor la 23 mai 2024 când a anulat recursul exercitat de reclamantul A. și a admis în principiu recursul exercitat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor, acordând termen la 10 octombrie 2024, în ședință publică cu citarea părților.

La 29 martie 2024, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus punct de vedere la raport, prin care a menționat că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul formulat de pârâtul recursului pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate în recurs de acest pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală pasivă în raportul civil dedus judecății, din perspectiva obligării sale la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat urmare a arestării pe nedrept a reclamantului.

În susținerea motivului de recurs menționat, recurentul-pârât a criticat reținerile curții de apel din perspectiva obligării sale la plata despăgubirilor morale pentru repararea prejudiciului moral produs prin măsura cu caracter preventiv dispusă față de reclamant în cursul procesului penal, măsură urmată de pronunțarea unei soluții de achitare.

În argumentarea criticii privitoare la obligarea sa la plata de despăgubiri morale ca urmare a măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe nedrept cu privire la reclamant în cursul procesului penal, sub un prim aspect, recurentul-pârât a susținut că prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021 a Curții Constituționale, nu se menționează că statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, decizia Curții Constituționale analizând conformitatea normei procesuale penale a art. 539 din C. proc. pen. cu prevederile constituționale, fără a oferi dezlegări legate de calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului român în astfel de situații și care să justifice obligarea sa la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

De asemenea, a mai invocat faptul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri din partea Statului român pentru acoperirea prejudiciului generat de lipsirea sa nelegală de libertate în cadrul procedurilor de cercetare și judecată penală declanșate împotriva sa, în considerarea achitării pronunțate în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. și a art. 539 din același cod, în contextul în care Statul român nu a avut calitatea de pârât în cadrul procesului penal, instanța de apel fiind îndrituită a analiza întrunirea condițiilor privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, a mai învederat că prejudiciul reclamat nu a fost cauzat de o faptă proprie a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, ca atare, acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, antrenarea răspunderii civile delictuale nu poate fi invocată decât cu privire la persoana juridică care a cauzat, în mod nemijlocit, prejudiciul. Or, răspunderea Statului prin Ministerul Finanțelor trebuie să fie expres prevăzută prin legi speciale.

Prioritar analizei acestor critici, Înalta Curte reține că argumentele prin care se susține lipsa calității procesuale pasive, respectiv împrejurarea că Statul rămân nu este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Față de faptul că vizează una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, acesta se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, urmând a fi analizate din această perspectivă.

În privința criticii potrivit căreia, în mod greșit, s-a reținut că în ipoteza vizată de decizia nr. 136 din 03 martie 2021 a Curții Constituționale, Statul român este reprezentat de Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reamintește că răspunderea Statului Român este atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor, conform mandatul de reprezentare conferit prin dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens".

Reglementări similare se regăsesc și în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege.

În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor, conform căreia, în cauză, nu operează prezumția de culpă a acestuia având în vedere că nu a avut calitate de pârât în procesul penal și ca atare, instanța de apel era îndrituită să analizeze întrunirea condițiilor privind angajarea răspunderii sale civile delictuale, Înalta Curte reține următoarele:

În apel, s-a constatat, în mod corect, că admisibilitatea acțiuni reclamantului este justificată în raport de incidența deciziei Curții Constituționale nr. 136/3.03.2021 privitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Înalta Curte reține că prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

În motivarea deciziei anterior menționate, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

"din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Înalta Curte constată că aceste dezlegări răspund punctual criticilor invocate sub aceste aspecte de recurentul-pârât în cadrul motivelor de recurs formulate.

Astfel, pornind de la obligația Statului român de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției, prin decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, s-a reținut că privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reprezintă o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., fără posibilitatea exonerării de această răspundere, nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, răspunderea fiind una obiectivă.

A susține că reclamantul nu este îndreptățit la acordarea de despăgubiri din partea Statului român pentru acoperirea prejudiciului generat de lipsirea sa nedreaptă de libertate în cadrul procedurilor de cercetare și judecată penală declanșate împotriva sa, în considerarea achitării pronunțate în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. și a art. 539 din același cod, în contextul în care Statul român nu a avut calitatea de pârât în cadrul procesului penal, dovedesc o ignorare nepermisă a prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale și a celor statuate în cuprinsul acestora.

În ceea ce privește obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoțește actele pronunțate/emise de Curtea Constituțională se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).

Înalta Curte mai reține și că, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47).

Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51).

A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod.

În consecință, curtea de apel, în mod corect, nu a mai analizat dacă măsurile preventive (reținere și arest preventiv) luate față de reclamant au fost sau nu luate în mod legal și, pe de altă parte, dacă sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, dreptul la despăgubire fiind recunoscut în privința privării nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, instituindu-se astfel, o răspundere obiectivă a statului, independentă de calitatea sa de parte în procesul penal.

Ca atare, recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al reclamantului, faptul că, în cauză, nu a fost probată întrunirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, apărare care tinde, în mod nepermis, a lipsi de efecte juridice decizia Curții Constituționale anterior arătate.

Având în vedere că, așa cum s-a arătat, prin decizia Curții Constituționale și hotărârea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale, o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluția de achitare, pentru că însăși acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a considerat că această formă de răspundere a pârâtului Statul român este incidentă în cauză.

În continuare, recurentul-pârât învederează că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că Statul are obligația de a garanta buna funcționare a sistemului judiciar și din această perspectivă solicită a se constata că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul moral cauzat de măsurile preventive privative de libertate dispusă cu privire la reclamant în cursul procesului penal, finalizat cu soluția de achitare.

În argumentarea aceleiași critici, recurentul-pârât a arătat că în absența oricăror probe care să demonstreze nesocotirea unor drepturi fundamentale, nu se poate susține că Statul român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat. De asemenea, fără a fi identificate, în concret, obligațiile ce-i revin și temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii sale civile delictuale.

Și această critică este nefondată.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecății o acțiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de măsurile privative luate în cursul procesului penal.

Prin apărările formulate, pârâtul Statul român a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că nu justifică legitimare procesuală în această privință, nefiind subiect de drept al raportului juridic penal.

Față de fundamentul acțiunii, Înalta Curte reține că obiectul pretenției formulate prin cererea introductivă de instanță se circumscrie sferei garanțiilor care trebuie atașate actului de justiție în materie penală, fiind reclamată o reparație patrimonială ce decurge, în principal, din nesocotirea unor norme convenționale.

Potrivit art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, "Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internațională a statelor contractante cu privire la obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenția Europeană.

Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligația de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligații, în cadrul procesual pasiv al judecății trebuie să stea Statul Român, în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanțelor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ.

Configurația juridică a demersului procesual formulat de către reclamant în cauza pendinte permite, așadar, identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecății, ce presupune, drept premisă, existența unor consecințe păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituțional, de garant al legalității și independenței actului de justiție lato sensu.

În acest sens, prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]."

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie);dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

În ipoteza în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Așadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, și doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispozițiile C. proc. pen. - care așa cum s-a arătat anterior, au și fost indicate ca temei de drept al acțiunii - în condițiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, cât și prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

În continuare, recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 RON. În susținerea acestei critici, recurentul a expus două argumente principale; un prim argument a vizat împrejurarea că, în cauză, nu a fost probată existența unei culpe procesuale, iar cel de-al doilea argument s-a referit la faptul că soluția de achitare, pronunțată în procesul penal, nu stabilește, în sine, o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului, în temeiul dispozițiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

În dezvoltarea acestui din urmă argument, recurentul a mai arătat că, în măsura în care s-ar aprecia că răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal s-ar fundamenta pe dreptul comun în materie civilă, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței unei acțiuni/inacțiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reține existența unei fapte ilicite în condițiile în care se impută îndeplinirea unor activități impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire desfășurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesuală penală.

Înalta Curte observă însă, că în argumentarea acestei critici, recurentul-pârât pune în discuție incidența dispozițiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., din perspectiva obligării sale la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de litigiul penal, în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită cu o asemenea cerere, petitele acțiunii deduse judecății vizând acordarea de daune morale și materiale reprezentate de drepturile salariale cuvenite reclamantului pe perioada suspendării din funcție, de altfel, respinse de instanța de judecată, în apel, fără a fi, deci, solicitate de către reclamant acordarea cheltuielilor de judecată generate de procesul penal, așa cum se acreditează prin cererea de recurs.

În contextul în care instanța de judecată nu a fost sesizată cu o cerere care să vizeze obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată determinate de derularea procesului penal, finalizat cu soluția de achitare, instanțele de fond pronunțându-se în limitele învestirii, apar ca neavenite criticile recurentului prin care se pune în discuție obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului penal.

Prin urmare, aspectele din cuprinsul memoriului de recurs care pun în discuție faptul că dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului român pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., respectiv că obligarea la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal presupune întrunirea tuturor condițiilor prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, condiții care, în cauză, nu sunt întrunite, neexistând o faptă ilicită a Statului, nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs, excedând limitelor legale de învestire a instanței de judecată.

Analizând, în continuare, critica recurentului privitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 RON în condițiile în care, în cauză, nu a fost făcută dovada unei culpe procesuale prevăzute de art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Norma cuprinsă în art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. are un caracter de ordin general a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate.

Conținutul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., într-o terminologie nouă, consacră drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ.

Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din C. proc. civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului, cum este cazul de față, determină admiterea și a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) în ipoteza dovedirii lor în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din C. proc. civ.

Nu există niciun argument ca în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri decurgând dintr-un proces penal, finalizat cu o soluție de achitare, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) și art. 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său, așa cum se încearcă a se acredita de către recurent prin memoriul de recurs .

Este dificil de așezat în cadrul legal conferit de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. soluția de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată propusă de recurent pentru nedovedirea culpei sale procesuale, în condițiile în care din conținutul sentinței civile nr. 770/16.12.2021 Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului A. suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale.

Precum s-a arătat, reclamantul nu poate fi în culpă atunci când își exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul și care nu se manifestă în limitele art. 454 din C. proc. civ., nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul promovat de reclamat, finalizat cu soluție de admitere a acțiunii.

Drept consecință, recurentul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată odată ce s-a admis acțiunea reclamantului, suportarea cheltuielilor de judecată decurgând din manifestarea sa procesuală care a declanșat procesul pentru care au fost solicitate acordarea acestora.

Sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care recurentul a fost obligat, în raport cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile cele statuate în decizia nr. 3/2020, pronunțată într-un recurs în interesul legii, relevante fiind considerentele 34, 35 și 37 din această decizie, potrivit cărora stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În consecință, sub acest aspect, criticile nu vor putea fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 208/2023 din 30 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII