ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2024

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2018, la Tribunalul Dolj la 21.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Ministrul Afacerilor Interne, I.P.J Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale și 20.000 RON, cu titlu de daune materiale pentru repararea pagubei produse prin arestarea sa nedreaptă, reprezentând drepturi bănești neacordate pe timpul încarcerării și a măsurilor restrictive de libertate suferite și a deplasărilor de la domiciliu la instanța de judecată. La 11.01.2019, reclamantul A. a formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând să se constate caracterul abuziv al măsurilor preventive privative și restrictive de libertate dispuse împotriva sa în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al DNA și al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Dolj. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 96, 991 din Legea 303/2004, art. 3 Protocol 7 CEDO, art. 5 CEDO, art. 23 Constituția României. Prin încheierea de ședință din 05.07.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dolj a dispus, în baza dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 538 și art. 539 C. proc. pen. Prin încheierea din 05.07.2019, pronunțată în același dosar, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21.10.2019, instanța a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 20, art. 21 și art. 23 din Constituția României. La 10.09.2019, urmare a solicitării instanței, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că primul petit al cererii de chemare în judecată vizează constatarea, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a caracterului abuziv al măsurilor preventive privative și restrictive de libertate dispuse împotriva acestuia în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al DNA și al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, în temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., art. 96, 99 1 din Legea nr. 303/2004, art. 3 Protocol 7 CEDO, art. 5 CEDO, art. 23 Constituția României, petitul al doilea este reprezentat de obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., art. 96, 99 1 din Legea nr. 303/2004, art. 3 Protocol 7 CEDO, art. 5 CEDO, art. 23 Constituția României, la repararea pagubei morale suferite de acesta prin luarea măsurilor privative. în mod nelegal. și obligarea la plata sumei de 520.000 RON, compusă din 20.000 RON daune materiale și 500.000 RON, reprezentând daune morale; petitul al treilea vizează obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne, I.P.J. Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, în temeiul dispozițiilor art. 3 CEDO, art. 2528 C. civ., Ordinul nr. 2772/2017, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, la plata sumei de 5.000 RON daune morale pe durata arestului în custodia pârâtei pentru condițiile inumane în care a fost arestat preventiv și s-a aflat în custodia pârâtei până la momentul transferării către Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, respectiv, petitul al patrulea având ca obiect obligarea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, în temeiul dispozițiilor art. 3 CEDO, art. 2528 C. civ., Ordinul nr. 2772/2017, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, la plata sumei 10.000 RON reprezentând daune morale, pentru condițiile inumane în care a fost arestat și s-a aflat în custodia pârâtei, până la momentul înlocuirii acestei măsuri. La 27.09.2019, reclamantul a depus precizare prin care a arătat că la petitele al treilea și al patrulea înțelege să se judece și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acesta din urmă având poziția de garant al respectării drepturilor cetățenilor. La 14.10.2019, pârâtul Penitenciarul Craiova a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, solicitând ca în cazul în care se va admite cererea de chemare în judecată precizată de reclamantul A., prin aceeași hotărâre să se dispună obligarea chematului în garanție la alocarea și virarea fondurilor necesare achitării sumelor stabilite prin hotărârea instanței. La 31.01.2022, reclamantul A. a formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată, în sensul că a înțeles să solicite majorarea cuantumului daunelor morale a căror reparare a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată la suma de 1.000.000 RON. La 21.10.2019, Penitenciarul Craiova a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, comunicată pârâtului Statul Român în ședința publică din 09.05.2022, prin care a solicitat instanței să dispună admiterea cererii de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerului Finanțelor, cu obligarea chematului în garanție la alocarea și virarea fondurilor necesare achitării sumelor stabilite prin hotărârea instanței. În ședința din 20.06.2022, Tribunalul Dolj a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanție formulată de Penitenciarul Craiova împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 398/11.07.2022, Tribunalul Dolj a respins excepțiile invocate de pârâți, ca neîntemeiate, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, IPJ Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova (Maxima Siguranță) și a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, IPJ Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, reprezentând daune morale, iar pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova (Maxima Siguranță), în solidar, să achite reclamantului suma de 10.000 RON, reprezentând daune morale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Structura DNA - Serviciul Teritorial Dolj, reclamantul A. și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova (Maxima Siguranță), Ministerul Afacerilor Interne și I.P.J. Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 209/30.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj împotriva sentinței civile nr. 398/11.07.2022, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat, a admis apelurile declarate de reclamantul A., de Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova împotriva aceleiași sentințe, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea precizată, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 12.000 RON, reprezentând daune morale, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune materiale, constând în drepturi salariale, ca nefondat, a obligat, în solidar, pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Județului Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale și a obligat, în solidar, pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale; a păstrat dispozițiile sentinței atacate referitoare la modul de soluționare a excepțiilor invocate de pârâți.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 209/30.05.2023 au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Județului Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a invocat, în esență, următoarele aspecte: Decizia recurată realizează o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material incidente cauzei cuprinse în Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, în sensul în care instanța de apel a interpretat în mod eronat cele reținute prin decizia mai sus menționată, care a statuat strict pe excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., nu pe calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Astfel, prin Decizia nr. 136/03.03.2021, Curtea Constituțională a reținut că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională. Or, nu se poate interpreta că această dispoziție stabilește obligații în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a reținut că Statul are obligația de a garanta buna funcționare a sistemului judiciar, prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat prin fapta proprie, directă, a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi antrenată decât în raport cu persoana juridică care a cauzat nemijlocit prejudiciul. Simpla invocare a unui text din Constituție sau a dreptului la un proces echitabil nu este suficientă pentru a deschide calea unei acțiuni directe în despăgubiri împotriva Statului român, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental, Statul Român funcționând cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii. Astfel, în cadrul acțiunii prin care s-a urmărit stabilirea unei răspunderii în sarcina Statului Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziții constituționale, se tinde a se stabili o răspundere obiectivă a Statului, întemeiată pe obligațiile sale pozitive; or, în condițiile în care, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale, nu se poate susține că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat, fără a fi identificate obligațiile concrete ce-i revin și temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea culpei pârâtului, normele care reglementează organizarea și asigurarea locurilor de deținere, norme care stabilesc obligații specifice în sarcina fiecărui pârât și care nu au fost respectate. Nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanțelor să reprezinte Statul Român atunci când se susține că este răspunzător pentru modul în care funcționează serviciul public de justiție. Curtea Constituțională a României s-a pronunțat în dosarul x/2019, prin Decizia nr. 696/28.10.2021, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 din C. proc. pen., excepție ridicată din oficiu de către instanța de judecată, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., excepție ridicată de B., în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secția I civilă; la punctul nr. 29 din această decizie, Curtea a reținut că "Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală; astfel, modul în care instanța a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este răspunzător de plata prejudiciului, este greșit atâta timp cât nu analizează, în raport de solicitările reclamantului, dacă ceilalți pârâți cu care a înțeles să se judece sunt răspunzători sau nu de prejudiciul suferit, dacă acțiunea sau inacțiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziție legală expresă sau o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, așa cum s-a reținut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021". În spețe similare, instanțele de judecată au dispus în mod corect, în urma probatoriului administrat, obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne - Centrul de Reținere și Arest Preventiv Craiova, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova la plata de despăgubiri către reclamanți, aceștia fiind, în mod direct, răspunzători de prejudiciul moral și material al reclamanților. Contrar celor reținute de instanța de apel, în favoarea reclamantului nu operează prezumția de culpă a Statului Român chemat în judecată, întrucât Statul nu a avut calitatea de "pârât" în procesul penal, noțiune pe care o are în vedere art. 453 C. proc. civ., astfel cum rezultă din hotărârea judecătorească de achitare. Cum nu operează o astfel de prezumție, instanța de apel avea obligația să analizeze dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în vederea angajării răspunderii civile delictuale a Statului. De altfel, raportat la prevederile art. 200 și art. 202 C. proc. pen. privin urmărirea penală, modul de desfășurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale părții, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauză și nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale; Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu răspunde sub nicio formă și nu poate acorda despăgubiri, decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale. În consecință, ținând cont de faptul că prejudiciul suferit de către reclamant nu a fost cauzat printr-o fapta proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, a susținut că această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul. În privința obligării pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale, soluția pronunțată este una vădit contradictorie, atâta timp cât în considerentele hotărârii a reținut culpa pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova care a fost analizată în raport cu nivelul de îndeplinire a misiunii lor legale, întrucât lor le revine obligația de aplicare a dispozițiilor cu caracter normativ privind gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, și cu toate acestea, instanța de apel a obligat, în solidar, cu acești pârâți și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale către reclamant, reținând că și acesta este răspunzător "pentru disfuncționalitățile sistemului judiciar, ca o consecință a politicii statale". Aceleași considerente vin și în sprijinul soluției privind obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale. Prin urmare, motivarea instanței de apel este una contradictorie având în vedere că reține în considerentele hotărârii faptul că se justifică și culpa acestui pârât în raport de susținerile reclamantului privind prejudiciul suferit ca urmare a deținerii sale în condiții de supraaglomerare în perioada când a fost reținut în Centrul de Reținere și Arest Preventiv din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Dolj și de nerespectare a spațiului minim, prevăzut de lege pentru fiecare persoană. Cu toate că nu motivează în niciun fel care este culpa Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, dispune obligarea acestuia în solidar cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale. În mod nelegal, instanța de apel a dispus obligarea sa la plata sumei de 5.300 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant, fără ca să fie dovedită în cauză culpa procesuală prevăzută de art. 452 C. proc. civ.. Din această perspectivă, instanța de apel, în mod greșit, a reținut răspunderea Statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, aceasta este fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a Statului, dedusă din soluția de achitare a instanței penale; or, dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. De asemenea, în măsura în care s-ar aprecia că răspunderea Statului pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal s-ar fundamenta pe dreptul comun în materie civilă, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, nu este îndeplinită condiția existenței unei acțiuni/inacțiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reține existența unei fapte ilicite în condițiile în care se impută îndeplinirea unor activități impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire desfășurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesuală penală. A considera că Statul Român se află în culpă procesuală și că a "pierdut procesul" ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar pe de alta parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale. În raport de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată, în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat, în esență, următoarele aspecte: Instanța de apel a interpretat, în mod eronat, normele de drept material atunci când a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în raport de art. 11 alin. (1) și (2), art. 12 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite; cum penitenciarele au personalitate juridică proprie, doar unitatea penitenciară care l-a custodiat pe reclamant în perioada de referință trebuie să stea în nume propriu în cauza de față, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acesteia. Contrar celor reținute de instanța de apel, pârâta nu poartă responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce privește modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor, pârâta nefiind ținută să răspundă pentru eventualele fapte prejudiciabile ale unităților subordonate, astfel cum rezultă și din interpretarea prevederilor art. 222 C. civ. În acest sens, Statul Român este cel căruia îl revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești". Organizarea și coordonarea activităților respective revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern. Prin urmare, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, iar eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime, a locurilor de detenție. În jurisprudența instanței supreme (Decizia 460/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018) s-a reținut rolul secundar al Administrației Naționale a Penitenciarelor în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens fiind și jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului. Prin urmare, în ceea ce privește asigurarea condițiilor minime de cazare, responsabilitatea revine Statului Român, iar nu Administrației Naționale a Penitenciarelor. Față de aspectele reținute de instanță pentru acordarea daunelor, respectiv supraaglomerarea, chiar dacă instanța a constatat că reclamantului nu i-a fost asigurat standardul minim, pentru probleme de ordin structural cum este supraaglomerarea, responsabilitatea revine Statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, A.N.P. neputând fi responsabilă că nu a luat măsuri pentru combaterea unui fenomen cunoscut la nivel național, care nu putea să găsească rezolvare printr-o măsură aflată la dispoziția recurentei-pârâte, aceasta neavând calitatea de titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic. Administrația Națională a Penitenciarelor nu are pârghiile legale, mijloacele financiare și legislative să rezolve problema supraaglomerării, neputându-i fi reținută răspunderea nici pentru cea mai ușoară culpă. În cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în ce fel și sub ce aspect au fost lezate drepturile sale. Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit prin nerespectarea condițiilor minime de detenție, suma stabilită de către instanța de apel, respectiv 5.000 RON, este mult prea mare, raportat la perioada foarte scurtă de doar 23 de zile, în care reclamantul s-a aflat în custodia Penitenciarului Craiova; or, între cuantumul despăgubirilor acordate și suferința efectiv produsă, trebuie să existe o proporționalitate, astfel încât repararea prejudiciului să nu se substituie unei îmbogățiri fără justă cauză; În măsura în care instanța a apreciat faptul că existența prejudiciului reiese din însăși materialitatea faptei, constând în neasigurarea spațiului minim, aceasta nefiind imputabilă recurentei-pârâte, ci Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată și răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor și să fie obligată la plata, în solidar, a despăgubirilor către reclamant, astfel cum în mod greșit s-a reținut în prezenta cauză. În concluzie, solicită admiterea recursului și reținerea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, respingerea acțiunii formulate față de Administrația Națională a Penitenciarelor, în principal, pentru lipsa calității procesuale pasive, iar în subsidiar, pentru faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Craiova În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Penitenciarul Craiova a invocat motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În argumentarea incidenței primului motiv de casare, pârâtul a învederat că în considerentele hotărârii atacate sunt menționate o serie de argumente menite a consacra răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, și cu toate acestea, concluzia instanței de apel a fost aceea a răspunderii autorităților subordonate ce au rolul de a implementa politica execuțională cu mijloacele și resursele puse la dispoziție de stat, subdimensionate față de necesitățile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate. Analiza pretențiilor intimatului-reclamant se impunea nu doar din perspectiva dispozițiilor de drept intern, național, precum a procedat în esență instanța de apel, dar și prin prisma art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre, context ce implica aplicarea, în cauză, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale. Raportarea instanței de apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu în considerarea problemelor generale ale politicii în materie penală și la obligațiile ce îi revin acestuia, nu s-au produs în sensul celor relevate, ci a exclus antrenarea exclusivă a răspunderii civile delictuale a Statului prin prisma diferențierii acesteia în raport cu atribuțiile concrete ale instituțiilor din lanțul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul național față de faptele cauzatoare de prejudicii învederate în cauză, fără să se arate dacă, față de natura faptelor ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată, producerea prejudiciului a fost creat cu intenție sau din culpă, ca urmare a unor împrejurări independente de posibilitățile administrației penitenciare de decizie și control, eventual, că din probe se relevă o situație decurgând dintr-o problemă structurală și sistemică, ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român. În acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe temeiul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu luarea în considerare în special a cauzei Rezmiveș și alții contra României, care a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema răspunderii civile delictuale în contextul în care Statul este cel care stabilește politica penală în ceea ce privește gestionarea resurselor financiare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză, nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a Penitenciarului Craiova, or, neîndeplinirea uneia dintre condiții exonerează de răspundere Penitenciarul Craiova. În acest sens, pe parcursul judecării cauzei, nu s-a relevat existența unei neglijențe manifestată chiar și sub forma culpei în exercitarea atribuțiilor legale ce îi reveneau pârâtului Penitenciarul Craiova, în condițiile în care acesta a fost preocupat permanent de îmbunătățirea condițiilor de cazare, a investit în reparații ale spațiilor de detenție, s-a preocupat de construirea altor spații în limita bugetelor alocate, iar în cazuri deosebite, a formulat permanent cereri pentru transferarea deținuților la alte penitenciare tocmai pentru evitarea supraaglomerării. Fiind de notorietate faptul că penitenciarul nu poate refuza încarcerarea deținuților condamnați de instanțele de judecată motivând că "a fost depășită capacitatea de cazare" și faptul că politica penală și execuțional penală a Statului Român nu este în sarcina Penitenciarului Craiova, este neîntemeiată aprecierea instanței în sensul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, măsurile luate de administrația penitenciarului în ceea ce-l privește pe intimatul-reclamant fiind cele legale, iar drepturile acestuia nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne și nici din perspectiva reglementărilor europene. Instanța de apel nu a analizat cauza sub toate aspectele în virtutea caracterului devolutiv al apelului și nu a ținut cont de faptul că pârât în cauză este și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care a fost "condamnat" la CEDO pentru condițiile din penitenciarele din România, fără ca din hotărârea-pilot să reiase vina exclusivă a Penitenciarului Craiova, ci doar vina Statului Român care nu a asigurat fondurile necesare pentru punerea în aplicare a OMJ nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, chiar dacă acest act normativ se aplică pentru camerele de cazare din locurile de deținere și pentru unitățile penitenciare care urmează să se construiască. Instanța de apel nu a analizat apelul declarat de administrația penitenciarului și nu a ținut cont de probele administrate, mulțumindu-se doar a face trimitere la modul general la jurisprudența CEDO, astfel că hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de apel avea obligația de a reevalua cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant ținând cont de prevederile Legii nr. 169/2017, iar în măsura în care aprecia că au fost încălcate drepturile deținutului, trebuia să se raporteze doar la supraaglomerarea și la culpa administrației penitenciarului cu privire la condițiile de cazare oferite intimatului-reclamant pentru cele 24 de zile în care acesta a stat în carantină. Analiza îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale în raport de conduita administrației penitenciare în executarea obligațiilor ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare puse la dispoziție în cadrul politicii penale a Statului Român nu a fost examinată de către instanța de apel prin raportare la jurisprudența națională-prin prisma îndeplinirii condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale - și cea de contencios european în materie de drepturi ale omului. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Județului Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv În susținerea cererii de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pârâtul a invocat existența unor motive contradictorii și aplicarea greșită a normelor de drept material. În argumentarea celor două motive de casare, pârâtul a arătat că, în raport de statuările Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, singurul subiect de drept răspunzător pentru repararea unui prejudiciu material și moral în cazul unei arestări nedrepte, este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură sa limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza I, coroborat cu art. 23, alin. (1) și art. 1, alin. (3) din Constituție, în condițiile în care, în temeiul acestora, soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea Statului pentru privarea de libertate. Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată - repararea pagubei materiale și morale produse reclamantului prin presupusa eroare judiciară, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă întrucât reclamantul a fost încarcerat în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă al I.P.J. Dolj în baza încheierii pronunțate de instanță, în conformitate cu dispozițiile legale. Referitor la obligarea în solidar a I.P.J Dolj-Centrul de Reținere si Arest Preventiv și a Statului Român la plata daunelor daune morale în cuantum de 5.000 RON, din verificările efectuate, a rezultat că reclamantul nu a adresat plângeri conducerii pârâtului cu privire la condițiile de deținere sau alte cereri prin care să se plângă de aceste aspecte ori prin care să fi solicitat eventual și acordarea de despăgubiri, reclamantului fiindu-i asigurate condiții decente de cazare, în sensul în care acesta a beneficiat de iluminat atât natural cât și artificial, de aerisire, de mobilier corespunzător, i s-a asigurat acces permanent la utilități (apă caldă, rece, căldură) asigurate prin centrala proprie a clădirii, iar aceasta a fost supusă periodic, sau ori de câte ori se impunea, operațiunilor de dezinsecție/deratizare; În cauză, nu este îndeplinită nici una din condițiile stabilite de C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. În privința daunelor solicitate, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, limitându-se la a solicita o sumă globală, care include cumulat presupusele daune materiale și morale, fără a specifica, în mod concret, care sunt criteriile de evaluare a acestora, pentru ca instanța să poată aprecia cu privire la temeinicia celor învederate și întinderea presupusului prejudiciu. Or, în absența probării valorilor morale pretins lezate, a unor elemente care să constate în ce măsură au fost acestea atinse, nedovedind nici gravitatea, nici importanța prejudiciului, cererea de acordare a daunelor morale nu se justifică și se impune a fi respinsă. În argumentarea motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că în considerentele hotărârii atacate sunt menționate o serie de argumente menite a consacra răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, concluzia instanței de apel fiind aceea a răspunderii autorităților subordonate care au rolul de a implementa politica execuțională cu mijloacele și resursele puse la dispoziție de stat, mai mici față de necesitățile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate. Analiza pretențiilor intimatului-reclamant se impunea nu doar din perspectiva dispozițiilor de drept intern, național, precum a procedat în esență instanța de apel, dar și prin prisma art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre, context ce implica aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale; Or, raportarea instanței de apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea Statului pentru acest tip de prejudiciu în considerarea problemelor generale ale politicii în materie penală și la obligațiile ce îi revin acestuia, nu s-au produs în sensul celor relevate, ci a exclus antrenarea exclusivă a răspunderii Statului prin prisma diferențierii acesteia în raport cu atribuțiile concrete ale instituțiilor din lanțul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul național, față de faptele cauzatoare de prejudicii învederate în cauză, fără să arate dacă față de natura faptelor ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată, producerea prejudiciului a fost creat cu intenție sau din culpă, ca urmare a unor împrejurări independente de posibilitățile administrației penitenciare, de decizie și control, eventual, că din probe se relevă o situație decurgând dintr-o problemă structurală și sistemică, ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, ținând cont că prin art. 221-224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a Statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice; În acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe temeiul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu luarea în considerare în special a cauzei Rezmiveș și alții contra României, care a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema răspunderii civile delictuale în contextul în care Statul este cel care stabilește politica penală în ceea ce privește gestionarea resurselor financiare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză a fost făcută o aplicare și interpretare greșită a normelor care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a pârâtului din perspectiva în care instanța de apel nu a analizat apelul declarat și nu a ținut cont de probele administrate, mulțumindu-se doar a face trimitere la modul general la jurisprudența CEDO, astfel că hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Analiza îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale în raport de conduita recurentului-pârât în executarea obligațiilor ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare puse la dispoziție în cadrul politicii penale a Statului Român nu a fost analizată de către instanța de apel prin raportare la jurisprudența națională - prin prisma îndeplinirii condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale - și cea de contencios european în materie de drepturi ale omului.

Apărările formulate de părți Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Județului Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care a solicitat respingerea acestuia, admiterea recursului său și, pe cale de consecință, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat. În ceea ce privește recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a arătat că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar că este fondat recursul pârâtului din perspectiva ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a depus întâmpinări la recursurile declarate de pârâți, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Recurentul-pârât Penitenciarul Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului și al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondate, iar în privința recursurilor celorlalți pârâți a solicitat admiterea acestora. Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, solicitând admiterea, în parte, a acestui recurs, în ceea ce privește obligarea acestui pârât la plata de daune morale pentru privarea nelegală de libertate și cheltuieli de judecată. De asemenea, a depus întâmpinare și la recursul reclamantului, prin care a indicat faptul că nu a fost criticată soluția pronunțată în legătură cu lipsa calității procesuale pasive a instituției pârâte, aceasta dobândind, astfel, autoritate de lucru judecat și a solicitat constatarea, în continuare, a lipsei calității sale procesuale pasive în cauză. Totodată, a formulat și întâmpinare la recursurile declarate de pârâții Penitenciarul Craiova și Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj, solicitând admiterea acestora. De asemenea, a formulat și răspunsuri la întâmpinări prin care a reiterat apărările cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive.

Procedura de filtru La 11 martie 2024, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, de pârâtul Penitenciarul Craiova și de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - IPJ Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv împotriva deciziei civile nr. 209/2023 din 30 mai 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursurile au fost formulate în termen și că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru. Raportul a fost comunicat părților la 19, 20 și 26 martie 2024, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs. La 2 aprilie 2024, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus punct de vedere la raport, prin care a menționat că recursul este admisibil în principiu. După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, s-a fixat termen la 25 aprilie 2024, pentru discutarea admisibilității în principiu a recursurilor formulate în cauză. Prin încheierea din 25 aprilie 2024, a fost anulat recursul reclamatului și au fost admise, în principiu, recursurile pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Ministerul Afacerilor Interne - IPJ Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, acordându-se termen pentru soluționarea cauzei la 10 octombrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile formulate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Ministerul Afacerilor Interne- Inspectoratul de Poliție Județean Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, Înalta Curte le va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs formulate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliție Județean Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv sunt, în mare parte, comune, motiv pentru care acestea vor fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză, urmând ca, în ceea ce privește criticile diferite din cele trei cereri de recurs, acestea să fie analizate punctual. Având în vedere că aceiași recurenți-pârâți au formulat critici și în ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a acestora în privința obligării la plata de despăgubiri pentru condițiile de supraaglomerare în care a fost cazat reclamantul pe perioada în care a fost în executarea măsurilor de prevenție privative de libertate, Înalta Curte urmează a analiza aceste critici cu precădere. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că pârâții au criticat soluția instanței de apel prin care a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestora, susținând, în esență, că răspunderea, în prezenta cauză, aparține pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întrucât acesta are obligația să doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate apt de a asigura, celor arestați sau condamnați, repectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța supremă constată că aspectele de nelegalitate comune, deși subsumate de către recurenții-pârâți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 8) din același cod și vizează stabilirea cadrului procesual subiectiv, din perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru execitarea acțiunii civile și stabilirea autorităților/entităților care au calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, respectiv întrunirea condițiilor legale privind antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora. Critica este fondată pentru următoarele considerente: Pentru a susține lipsa calității procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât și subiectul pasiv al raportului juridic litigios. Faptul că ar exista identitate (și) între o altă persoană și subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus, dar nedeterminant pentru evaluarea calității procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calității procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta și subiectul pasiv al raportului juridic litigios. Înalta Curte reține că în pricina pendinte, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliție Județean Dolj - Centrul de Reținere și Arest Preventiv, (petitele 3 și 4 din cuprinsul cererii de chemare înjudecată, astfel cum a fost precizată) pentru a fi obligați, în solidar cu Statul român, să plătească suma de 5000 RON, respectiv suma de 10.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferința pricinuită prin detenția inumană și relele tratamente, cauzată de supraaglomerare pe perioada în care a fost în custodia acestora. Ca atare, în speță, trebuie verificat dacă există identitate între pârâți și subiectul pasiv al raportului juridic litigios întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, răspundere în cadrul căreia fapta pretins ilicită constă în neluarea măsurilor care se impuneau pentru a asigura condițiile de încarcerare corespunzătoare. Analizând dacă instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale care au justificat calitatea procesual pasivă a recurenților-pârâți în cauză și, pe cale de consecință, obligarea acestora la plata de despăgubiri în legătură cu supraaglomerarea din penitenciare, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere următoarele considerente: În apel, s-a reținut că din analiza, în concret, a condițiilor de încarcerare, cu referire la spațiul alocat reclamantului, a rezultat caracterul necorespunzător al acestora, datorat, în mod egal, atât culpei pârâtului Statul român, cât și culpei celorlalți pârâți cărora le revenea obligația de aplicare a dispozițiilor cu caracter normativ privind gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului român. Înalta Curte reține că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 11, a art. 30 și a art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010, a art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, și a art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, rezultă că pârâtelor Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților penitenciare ca și Centrelor de Reținere și Arest Preventiv, le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziție în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenței fenomenului supraaglomerării și înaintarea propunerilor către organele administrației publice centrale privind extinderea capacității de cazare. Dat fiind cadrul normativ intern, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile penitenciare, inclusiv centrele de reținere și arest preventiv, sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării existentă în penitenciarele din România, câtă vreme titularul obligației pozitive de a lua măsur